Pandemia n‑a făcut decât să întărească poziţia producătorilor din afara Hollywoodului. Acea „genialitate a sistemului” despre care scria influentul critic André Bazin…
Nimeni n‑ar fi putut anticipa că aniversarea cinemaului, din 28 decembrie 2020, a 125 de ani de când s‑a semnat actul de naştere al noului mediu (artă), în urma proiecţiei pariziene a filmelor Lumière, la numărul 14, pe Boulevard des Capucines, ne va găsi izolaţi, în plină pandemie de Coronavirus. Nici vorbă de sărbătoare într‑o sală de cinema, în faţa unui mare ecran (exact condiţiile obligatorii pentru cinématographe), protocoalele sanitare respectate cu stricteţe (în festivalurile din vară) nu au înmuiat inima decidenţilor şi iată‑ne izolaţi, cu dispozitivele noastre, mai modeste sau mai performante, de văzut filme.
Desigur, înţelegem că nu poate fi totul ca înainte. Că suntem îndemnaţi să vedem filme pe platforme de streaming, care oricum ameninţau stabilitatea practicilor de consum ale cinemaului
dinainte de sosirea lui Covid-19. Ne sună clar în minte scandalul cu refuzul de a accepta/ premia filme produse de Netflix la Cannes, apoi acceptarea/ premierea la Veneţia a filmului Roma de Alfonso Cuaron, coprodus cu Netflix. Şi, desigur, ne e mult mai clară cedarea lui Martin Scorsese în faţa generoasei oferte a aceleiaşi platforme, Netflix, de a‑i susţine realizarea lungmetrajului despre lumea Mafiei, The Irishman (2019), care a readus pe ecran magicul cuplu actoricesc Robert De Niro – Al Pacino. Deşi filmul nu a prea fost luat în serios la Premiile Oscar pentru acest an, producătorul Netflix a devenit o atracţie pentru mulţi dintre cineaştii care vor neapărat să‑şi vadă proiectele materializate.
Pandemia n‑a făcut decât să întărească poziţia producătorilor din afara Hollywoodului. Acea „genialitate a sistemului” despre care scria influentul critic André Bazin, adică organizarea producţiei în marile studiouri hollywoodiene pe genuri şi ţinând cont de star system, se vede acum chestionată energic de noile condiţii de producţie şi distribuţie a peliculelor. Unele dintre marile studiouri, the majors, cum li se mai spune, iau în calcul să‑şi reformeze, reorganizeze distribuirea şi exploatarea filmelor. Au apărut noi platforme/ sau contracte cu noi platforme, unde studiourile îşi lansează noile producţii, uneori direct online. Sigur că modele pentru acest sistem de distribuire/ exploatare oferă platformele Netflix şi Disney, unde toate beneficiile revin acum direct producătorilor.
Sistemele de distribuire a filmelor recente încep să semene cu cel din vechiul Hollywood, în care producătorii aveau propriile lanţuri de distribuţie. Totul s‑a terminat în 1948, când a fost invocată legea anti‑trust pentru a împiedica studioul Paramount să‑şi distribuie propriile filme în propriile săli, totul pentru a combate presupusele vederi de stânga a celor de la Hollywood şi relaţiile lor cu presupusele „forţe străine antiamericane”.
Din păcate, pandemia a generat decizii de amânare a producţiilor cu mare potenţial de box office, precum No time to Die, Wonder Woman 1984, Soul, Fast and Furious, Mulan, Mank. Hollywoodul de azi începe să semene cu vechiul Hollywood, unde producţia, distribuţia şi exploatarea se aflau în mâinile aceleiaşi companii. Există destule companii de distribuţie europene dispuse să preia programarea acestor filme pe ecranele europene. După cum există numeroase firme de distribuţie europene gata să distribuie/ să lanseze în săli filme semnate de realizatori de prestigiu, fie din Statele Unite (Frederick Wisemna, cu City Hall ), fie din Europa (Christian Petzold, cu Ondine, fie compatriotul nostru Cristi Puiu cu Malmkrog, lungmetrajul de trei ore deja premiat la Berlin).
Perioada pandemiei, cu recluziunea ei forţată, ne‑a făcut să reflectăm asupra canonului în cinema, descoperind că, totuşi, francezii, cu marele lor Festival de la Cannes şi influenta revistă print
Cahiers du cinéma, au cuvântul decisiv. Am aflat cu bucurie, de pildă, că în top ten‑ul anului trecut, al celor mai bune 10 filme lansate în 2020, se află filmul lui Cristi Puiu Malmkrog, inspirat din proza lui Soloviov. Iată lista rezultată din votul criticilor şi colaboratorilor de la legendara revistă Cahiers du cinema, unde au debutat, mai întâi în calitate de critici, François Truffaut, Jean‑Luc Godard, Eric Rohmer, Claude Chabrol şi alţi viitori cineaşti francezi importanţi. Topul anului 2020 arată astfel: 1. City Hall de Frederick Wiseman, filmul nonagenarului documetarist american; 2. Femeia care a fugit de Hong Sang‑soo, cineastul sud‑coreean, considerat un herald al filmului de artă; 3.Uncut gems, filmul cuplului de cineaşti independenţi americani Ben şi Joshua Safdie; 4. Malmkrog de Cristi Puiu, cineastul nostru acreditat de critica franceză drept iniţiatorul Noului cinema românesc; 5. Les choses qu`on dit, les choses qu`on fait, filmul francez semnat de Emmanuel Mourat; 6. Hotelul de pe malul râului de Hong Sang‑soo, al doilea film al regizorului sud‑coreean; 7. Sejur la munte, semnat de chinezul Gu Xiaogang; 8. La Sel des Larmes/ Sarea lacrimilor al cineastului francez Philippe Garrel; 9. Énorme de Sophie Letourneur; 10. Eva în august/ La Virgen de agosto al regizorului spaniol Jonas Trueba. Iată un clasament care arată, pe de o parte, statornica admiraţie a criticilor francezi pentru valorile impuse de palmaresul festivalului de la Cannes şi, pe de altă parte, ataşamentul (să‑i zicem patriotic) faţă de filmele franceze, considerate cu adevărat înnoitoare estetic sau progresiste în plan ideatic.
Pandemia nu pare să zgâlţâie criteriile valorice ale criticii franceze, care, cu ajutorul Festivalului de la Cannes, impune canonul valoric în cinema. Vrem, nu vrem, ne ghidăm şi noi după ierahiile valorice susţinute de critica din Franţa şi cu adevărat datorate monumentalului lor Festival de la Cannes. Vorba lui Cristi Puiu, „intrarea în acest panteon al artelor se făcea în mod obligatoriu pe covorul roşu, cu ajutorul Festivalului de la Cannes. Odată selecţionat şi premiat, regizorul îşi asigura poziţia, locul în corul cineaştilor care aveau ceva de spus, de dăruit istoriei filmului” (Interviu în revista Film nr 3/2018).
Ne flatează constanta recunoaştere a Noului cinema românesc în legendara revistă şi confirmarea că noii cineaşti români au creat una dintre cele mai influente mişcări cinematografice din noul mileniu. Regretăm doar că aceşti cineaşti nu se bucură de o recunoaştere echivalentă la ei acasă, adică în România, unde li se reproşează „mizerabilismul”, „minimalismul”, lipsa de patriotism în reflectarea realităţilor româneşti. Dacă n‑am şti că şi marii cineaşti neorealişti italieni au avut parte, în anii ‘50 ai secolului trecut, de un tratament similar la ei acasă, am pune‑o pe seama fatalismului mioritic. Să ne bucurăm, până una‑alta, că un secol şi ceva de cinema se sărbătoreşte şi cu recunoştinţă faţă de înnoirile aduse de cineaştii români, ceea ce ne face să simţim că e şi aniversarea noastră. La mulţi ani, cinema!
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
