Câştigător al concursurilor internaţionale de pian „George Enescu”, „Maria Canals” şi Porto, şi al premiului Virtuoso la Festivalul Vendôme (2003 şi 2006), al cărui coordonator de proiect, consultant artistic şi director a devenit între timp, Matei Varga, tânăr pianist de origine română, stabilit la New York, şi‑a făcut prezenţa în cele mai importante săli de concert din lume, printre care Carnegie Hall, Alice Tully Hall, New York City Center, Konzerthaus Berlin, Auditorium du Louvre, National Center for the Performing Arts (Beijing), Victoria Hall (Geneva) şi Palau de la Música (Barcelona). A colaborat cu mari dirijori precum Otto‑Werner Mueller, Elio Boncompagni, Christian Reif şi Antoine Marguier.
Sorana Mănăilescu: Matei Varga, ajungând abia acum la vârsta maturităţii, vă bucuraţi deja de un prestigiu câştigat de alţi artişti într‑o carieră de o viaţă. Ce credeţi că a contribuit mai mult la acest statut: afirmarea timpurie, competiţiile şi premiile internaţionale de prestigiu, prezenţa alături de orchestre şi pe scene consacrate precum Carnegie Hall, Filarmonica din Berlin, Casals Hall din Tokyo sau Royal Dramatic Theater din Stockholm?
Matei Varga: Vă mulţumesc pentru această introducere elogioasă. Mă tem însă că exageraţi: unii dintre colegii mei, mai tineri decât mine, au deja realizări minunate, de mare substanţă, poate
mai impresionante decât cele pe care le‑aţi amintit. Ce a contribuit „mai mult”? E greu de spus: cred că fiecare element din viaţă noastră se adaugă la sacul experienţelor noastre şi contribuie la clădirea personalităţii şi a carierei fiecăruia… Profesorii, întâlnirile cu mari artişti, experienţa dobândită pe scenele de concert, fie în apariţii solistice, fie alături de orchestre, toate acestea te împing mai departe, te inspiră şi te formează ca artist!
Unde aţi întâlnit cel mai receptiv auditoriu?
Datoria noastră de interpreţi este să „îmblânzim” şi cel mai puţin receptiv public!… Deci pot spune că am încercat întotdeauna să stabilesc un raport deosebit cu fiecare grup de ascultători şi sunt mândru să pot spune că în general am reuşit mai peste tot în lume, unde am avut concerte! Dar trebuie să recunosc că publicul român (şi mai cu seamă cel bucureştean) îmi oferă de fiecare dată când revin pe scenele de acolo o primire extrem de călduroasă, entuziastă, care îmi umple inima de bucurie!
Aţi primit premiul Vendôme pentru virtuozitate şi acum sunteţi directorul acestei competiţii. Oare nu aceasta ar trebui să fie calitatea pentru care se dau toate premiile?
Vă referiţi la virtuozitate, sau la poziţia de director?… Cred că, mai cu seamă în ziua de astăzi, un premiu trebuie îndreptat către un artist autentic (muzical, dar şi spiritual) care să nu se conformeze cu trendurile actuale, u6nele dintre ele halucinant de eronate. Ceea ce urmărim noi la Vendôme este să descoperim tineri artişti care să readucă publicul în sălile de concerte, date fiind frumuseţea şi magia muzicii, nu elementele facile care ţin mai degrabă de Hollywood sau revista Vogue.
Ce v‑a atras în Manhattanul newyorkez? Geometria – fie că e vorba de teritoriul împărţit ca o tablă de şah în bulevarde şi străzi fără nume, ci numerotate? Sau geometria verticală a zgârie‑norilor? Aveţi reputaţia unui pianist romantic; vi se pare limbajul muzical apropriat de cel matematic (să nu uităm că, în Doctor Faustus, Thomas Mann a caracterizat dodecafonismul ca pe o invenţie satanică)?
Da, sunt un pianist „romantic” şi vă mărturisesc că am detestat dintotdeauna asocierea muzicii cu matematica (deşi sunt perfect conştient că există paralele incontestabile între cele două domenii). Poate că a fost din cauza faptului că am fost un student foarte slab la matematică!… În orice caz, ceea ce m‑a atras la New York nu este câtuşi de puţin „geometria”; iubesc faptul că este un loc în care (cel puţin pre‑pandemie) poţi găsi un eveniment artistic de înaltă ţinută în fiecare zi a anului, fie că este vorba despre concerte, teatru sau balet. De asemenea, este un oraş plin de poezie: o poezie oarecum sumbră, de tipul celei care se regăseşte în filmele din anii ’70 cu Al Pacino! În plus, este oraşul care „nu doarme niciodată” – ceea ce înseamnă că şi la ora 2 noaptea te poţi duce într‑un restaurant şi te poţi aşeza la fereastră cu un pahar de vin şi laptopul deschis, scriind un e-mail…
V‑aţi simţit vreodată intimidat de renumele unei săli de concert? Poate Lincoln Center să dea impresia că este templul Sfintei Cecilia în aceeaşi măsură ca sălile de concert europene de tradiţie, găzduite de arhitecturi vechi?
În momentul în care păşeşti pe o scenă, nu vezi şi nu simţi decât publicul: respiraţia lui, atenţia pe care ţi‑o acordă (sau nu!). Nici o sală de concerte din lume, oricât ar fi de frumoasă, modernă, tradiţională, specială etc., nu poate influenţa relaţia pe care o stabileşti cu ascultătorii! Deci, chiar dacă risc să dezamăgesc cu acest răspuns, spaţiul exterior nu contează!
Aţi beneficiat în timp de cronici foarte elogioase sau chiar entuziaste, scrise sub puternica impresie a unui concert live. Care dintre ele credeţi că v‑a oglindit cu cea mai mare fidelitate? În care vă recunoaşteţi ca dovadă a confluenţei dintre intenţiile artistului creator şi percepţia ascultătorului profesionist?
În urma finalei Concursului „Enescu” din 2001, Delia Ileana Iacob a scris în Jurnalul Festivalului următoarele rânduri: „Numai cel care îşi oferă inima ajunge la inimi! Acest motto mi‑a venit în minte ascultându‑l pe Matei Varga, care ne‑a oferit mai mult decât inima. Matei Varga nu mai exista, exista un număr infinit de molecule care cântau şi care au invadat sala plutind printre noi. Când vezi un artist tânăr te gândeşti imediat să‑l compari cu cineva, să vezi cu cine seamănă. M‑am gândit la Horowitz, apoi la Richter, dar am abandonat ideea. Apoi mi‑a venit în minte un nume: Fazil Say, pianist extraordinar, de origine turcă; seamănă cu el doar la plăcerea de a cânta. Aşa că am ajuns la concluzia că pianistul Matei Varga seamănă doar cu… Matei Varga! Îi mulţumim că ne‑a făcut mai frumoşi, mai buni, mai fericiţi şi poate… mai tineri!”
Dacă în New York, cum aţi declarat într‑un interviu, există un permanent aflux de interpreţi, care creează un puternic climat de emulaţie şi competivitate, în media din România există tendinţa de a mandata un singur instrumentist ca reprezentant al breslei, care devine omniprezent, aruncându‑i în umbră pe ceilalţi instrumentişti – unii, poate, la fel de performanţi. Festivalul „Enescu” aduce în ţară un eşantion reprezentativ al vieţii muzicale de la momentul respectiv, dar apoi uşile se închid din nou şi ne trezim într‑o enclavă. Cum credeţi că ar putea fi corectată această structură mentală reducţionistă şi stereotipizantă?
În primul rând, cu mai multe fonduri pentru cultură! Mai cu seamă acum, artiştii importanţi sunt invitaţi la enorm de multe festivaluri în toată lumea şi au o agendă de concerte plină până la refuz… Deci este necesar să le poţi oferi un onorariu „competitiv” pentru a face un detur în plus pe listă itinerariului lor… Pe de altă parte, în România am simţit dintotdeauna o tendinţă către satisfacţia cu „ceea ce avem” şi o anumită reticenţă faţă de încercarea noului! De asemenea, cu riscul de a deranja pe unii, nu putem închide ochii la faptul că există artişti „preferaţi” ai unor săli de concerte (şi ai conducerii acestora) care tind să apară de multiple ori în fiecare stagiune în detrimentul altora, care sunt „uitaţi”… Nu este un fenomen exclusiv românesc, dar poate căpăta o dimensiune şi mai provincială la noi!
Continuarea gândului din întrebarea anterioară este: când va mai avea publicul român şansa să vă asculte la Bucureşti într‑un concert live, chiar dacă noi îl vom asculta în spaţiul virtual?
Nu am refuzat niciodată o invitaţie de a mă afla pe o scenă din România! Am venit întotdeauna când am fost invitat şi voi continua să o fac. Cu alte cuvinte, vă rog să adresaţi această întrebare celor în măsură să organizeze concerte! (Acestea fiind spuse, am avut şi am o relaţie excepţională cu multe săli de concerte din ţară, mai cu seamă, cu Radio‑ul bucureştean, unde am avut debutul meu în 1990 şi unde revin regulat cu o imensă bucurie!)
■ Pianist
Sorana Mănăilescu în dialog cu Matei Varga
