Acum exact 20 de ani, în luna iunie, se lansa în premieră naţională primul lungmetraj semnat de Cristi Puiu, Marfa şi banii, considerat de comentatorii avizaţi începutul mişcării internaţional desemnată prin iniţialele NRC (New Romanian Cinema). Au trecut două decenii, iar istoricii competenţi consideră că a fost începutul unei mişcări cinematografice coerente, vitale şi originale, o admirabilă remodelare a realismului în termenii filmului cu buget redus.
Deşi au existat opinii argumentate solid că începutul ar fi fost marcat de Moartea domnului Lăzărescu, premiat la Cannes în 2005, în competiţia Un certain regard, chiar şi Cristi Puiu crede că „borna zero” a fost lungmetrajul său scris împreună cu Răzvan Rădulescu şi realizat, cu un buget foarte mic, în 2001. În interviul acordat mie şi lui Mihai Fulger în revista „Film” şi reluat de mine în volumul Cineaşti în era digitală, regizorul declara: „Eu personal cred că, în ceea ce priveşte stilistica Noului Val, referinţa este indiscutabil Marfa şi banii, dar alegerea pentru stilistica asta este dată de premiul pe care l‑a primit Moartea domnului Lăzărescu la Cannes. Stilistica asta nu e deloc nouă. S‑a filmat cu camera din mână de la începuturile cinemaului. Şi À bout de souffle, un film ce‑mi este foarte drag, a fost filmat cu camera din mână. La fel Shadows, al lui Cassavettes. Lumea spune că este un fel de «Dogma» românesc. Nu este adevărat: să privim înapoi, s‑a tot filmat aşa. În cazul meu, exista preocuparea pentru cinemaul realist, deşi eu nu cred că există aşa ceva. Cred că există această etichetă pentru a le pune pe raft: toate filmele sunt realiste sau niciunul nu e. Realitatea care se mişcă în propriul meu cap e la fel de reală ca războaiele care au loc în lume”. (Cineaşti în era digitală, Editura UCIN, 2020)
Dacă începutul renaşterii cinemaului românesc (aşa cum a fost el semnalat mai întâi în periodicele franceze, după prezentarea filmului Marfa şi banii în secţiunea paralelă Quinzaine des
réalisateurs de la Cannes) este general acceptat ca marcat de debutul în lungmetraj al lui Cristi Puiu, revelaţia majoră, marcată de cei mai mulţi istorici şi critici străini, a fost al doilea lungmetraj al aceluiaşi cineast, Moartea domnului Lăzărescu, premiat în secţiunea Un certain regard a aceluiaşi Cannes în 2005. Din nou Cristi Puiu explică, în acelaşi interviu, cum s‑a propagat stilistica lui realistă în practica celorlalţi realizatori asociaţi Noului cinema românesc.
El remarca, pe bună dreptate: „Însă momentul Lăzărescu a fost un moment, ca să zic aşa, al capitulării unora dintre regizorii Noului Val şi al recursului imediat la camera purtată şi la un discurs realist. Oricum, în Noul Val Românesc poţi să identifici pe unul şi pe altul în interiorul acestui film continuu aproape, în care poveştile se întâmplă azi, aici, acum, aproape în timp real. Există cochetarea asta cu timpul real, dar orice om care a câştigat un minim de abilitate în a pune laolaltă nişte imagini şi sunete o poate face uitându‑se la filme”. (Cineaşti în era digitală) Şi tot în acelaşi interviu Cristi Puiu revelează, foarte lucid, rolul Festivalului de la Cannes în validarea mişcării botezate Noul Cinema Românesc, despre care comentatori influenţi au scris apoi că este una dintre mişcările cinematografice majore ale noului mileniu. Citez, din nou, din Cristi Puiu: „Dar, revenind, Lăzărescu ar fi putut trece neobservat, mişcarea nu s‑ar fi produs dacă filmul n‑ar fi luat premiul la Cannes. Este evident şi de înţeles, pentru că cel puţin atunci asta părea obiectivul numărul 1 al oricărui cineast care se respectă. Cumva, intrarea, accesul în acest panteon al artelor se făcea în mod obligatoriu pe covorul roşu, cu ajutorul Festivalului de la Cannes. Odată selecţionat şi premiat, regizorul îşi asigura poziţia, locul în corul cineaştilor care au ceva de spus, de dăruit istoriei filmului. De aceea spun că poveste asta cu Noul Val Românesc este ca povestea unui mariaj – vom vedea cât de fericit – între cinematografia noastră şi Festivalul de la Cannes”. (Cineaşti în era digitală)
Extrem de lucida observaţie a lui Cristi Puiu este susţinută de evoluţia mişcării, susţinută mereu de selecţiile Festivalului de la Cannes. Recunoaşterea a început cu Palme d`or pentru scurtmetraj în 2004 (Trafic de Cătălin Mitulescu) şi Premiul secţiunii Un certain regard pentru Moartea domnului Lăzărescu (2005), iar interesul internaţional s‑a intensificat apoi şi a rămas la cote înalte după câştigarea Premiului Palme d`or, în 2007, de 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile de Cristian Mungiu. El a acumulat apoi alte premii importante la festivalul cannez: Premiul pentru scenariu cu După dealuri (2012) şi Premiul pentru regia lungmetrajului Bacalaureat (2016).
Un premiant „recidivist” este şi Corneliu Porumboiu, premiul Camera d`Or pentru lungmetrajul de debut A fost sau n‑a fost? (2006), Premiul Juriului în secţiunea Un certain regard pentru Poliţist, adjectiv (2009). Trebuie amintit neapărat celălalt Palme d`Or pentru scurtmetraj, câştigat în 2008 de Marian Crişan, cu Megatron.
Nu se poate să nu recunoaştem contribuţia criticii străine la afirmarea mişcării, la început concretizată în textele publicate în revistele principale de cinema din Franţa, Cahiers du cinema şi
Positif. Cea din urmă menţionată a publicat, în numărul 551 din 2007 o masă rotundă a cărei moderatoare, Dominique Martinez, invita interlocutorii să descopere o explicaţie a acestei „apariţii miraculoase” a unui nou cinema românesc.
Publiciştilor francezi li s‑a alăturat unul dintre cei mai influenţi critici din Statele Unite. Unul dintre ei, A.O. Scott, cel care venea în 2008 la Bucureşti special pentru a înţelege geneza acestui „nou val”. După vizita la Bucureşti el scria, în paginile prestigiosului cotidian New York Time, în ziua de 3 decembrie: „România e o mică ţară aflată la marginea Europei, cu o mică industrie de film, care e mai degrabă o reţea socială pasionată, neastâmpărată şi subfinanţată, dar cu o amprentă puternică în cinematograful mondial. Probabil că nicio altă ţară nu are mai multe premii la Cannes pe cap de locuitor, sau o mai bună participare la acest festival unde filmele româneşti au fost marile evenimente ale deceniului trecut”. Şi el recunoştea că Festivalul de la Cannes dă cu adevărat legitimarea valorii şi că validarea filmelor noastre în contextul său i‑au stârnit curiozitatea de a descoperi trăsăturile de originalitate care au asigurat o asemenea recunoaştere internaţională.
Orice critic serios din lume ar putea descrie, pe scurt, filmele cineaştilor aparţinând Noului Cinema Românesc drept combinaţii reuşite de structură narativă riguroasă, de obicei acoperind o poveste desfăşurată în 24 de ore, foarte bine jucate şi filmate în stil observaţional, deseori cu o cameră din mână. Definite de aderenţa riguroasă la respectarea regulii celor trei unităţi, cu personajele acţionând sub constrângerea timpului, angajate în dialoguri autentice, aceste filme abordează deseori tema dilemei morale. Vorbind despre criticii străini, ar trebui spus şi că ei sunt capabili să enumere şi alţi cineaşti români ataşaţi noului nostru cinema şi măcar unul dintre filmele lor: Călin Peter Netzer (Poziţia copilului), Radu Jude (Aferim), Radu Muntean, Florin Şerban (Eu când vreau să fluier, fluier), aceştia fiind premiaţi, cel puţin o dată, la festivalul de la Berlin, sau Marian Crişan (Morgen) şi Adrian Sitaru (Valuri), premiaţi la Locarno.
Chiar şi în nefericita izolare din pandemie, deşi nu a avut încă premiera românească,
Malmkrog de Cristi Puiu a fost distribuit cu succes în Franţa şi a fost votat, de criticii de la revista Cahiers du cinéma, pe locul 4 în top ten‑ul celor mai bune filme din 2020. Închei aici trecerea în revistă a celor două decenii de la apariţia Noului Cinema Românesc, pe care le celebrez doar prin aceste rânduri, ca un firicel de speranţă de care să ne agăţăm în această sumbră epocă (post) pandemică.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
