George Motroc: Domnule Profesor Marian Victor Buciu, vă propun un interviu pornind de la cartea dvs. 10+10 Prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel… Privind retrospectiv, astăzi aţi face modificări în listele din carte, de exemplu, aţi adăuga un autor sau un roman lansat după 1989, care să merite o astfel de nominalizare?
Marian Victor Buciu: M‑am oprit, pentru regimul literar, forţat de politic, la anul 1989. (În Panorama literaturii române din secolul XX, cu două volume numai despre proză, există şi câteva nume noi. Dar, referitor la romancieri, tot pe Nicolae Breban contez! Dacă, preţuindu‑l, sporesc dezaprobarea unora, asta chiar nu contează!) Nu m‑am gândit la o revizuire a „listei”. Admit că alţii pot veni cu excluderi şi completări. Dar se cuvine să menţionez, din nou, un lucru decisiv pentru discuţia noastră: eu concep, de la cauză la efect, literatura drept artă; artă fără rabat, adică fără alternativa surogatelor (politice, ideologice, etice, spirituale etc.), netrecută cu vederea nici la scriitorii de elită. De văzut şi în cartea de la care porniţi, 10 + 10 prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel (Editura Contemporanul, 2010). Am acceptat titlul provocator, „titlu propus de editoarea şi scriitoarea Aura Christi”, cum am precizat din capul locului, de data asta, şi al Argument‑ului, şi am dezvăluit că el reeditează două cărţi, din 2006 şi 2007. Fiecare dintre ele includ câte zece prozatori, calificaţi de mine drept „exemplari”, deci reprezentativi, artistic (şi doar artistic), din două perioade istorice, interbelică şi comunistă (aceasta cu un adaos de alţi trei autori). Păstrez termenii convenţionali, diferiţi, din istoria generală, pentru istoria particulară a literaturii române: interbelică şi comunistă, primul cronologic, al doilea ideologic. „Exemplarii” aceştia sunt ai literaturii noastre, faptul e „subînţeles” în titlul deja destul de lung. Evident, vin cu o perspectivă post‑factuală şi, totodată, contrafactuală. Probabil credem cu toţii că literatura română merita un premiu Nobel pentru proza ei ficţională. Încă nu e „canonizată” universal, deşi tradusă, pe ici, pe colo, nu tocmai esenţial, situaţie azi perpetuată, dintr‑o cauză discutabilă. Naţionalul trebui potrivit cu universalul, nu viceversa. Să fim universali privind critic spre naţional… Mă‑ntorc la titlul meu, unul, te poţi întreba, excesiv de generos? Bine, dar într‑un mod ludic. Sau să zic: post‑ludic. Aici, titlul, numit de o anumită teorie şi paratext, este şi un pretext. Nici măcar un premiu?! Iată 20 plus 3 nominalizaţi, după nenumărate bătălii pierdute, nu pe câmpul de luptă, dar la negocieri critice. Critica are partea ei din răspunderea majoră în destinul unei literaturi, care nu doar trăieşte sau piere pe propria limbă în susţinerea unui canon realmente universalizat. Nu doar cu faţa, dar cu toată fiinţa, i se impune să stea (dinamic!) spre universal. O motivaţie a titlului, dincolo de postura de privat de merit trecut la excesul opus al deprivării, este şi aceea că un profesor universitar de literatură română poate face propuneri curente Academiei Suedeze la, orice am zice,
prestigiosul ei premiu. Îmi asum şi personalizarea propunerilor post‑factuale, de altfel, măsurate critic, interpretativ, op cu op. Las criticul, de principiu, în mod ideal şi real, să fie de capul lui, dar asta nu înseamnă ca să‑şi şi piardă capul, dimpotrivă. Marii scriitori români sunt ei inegali în operă mai mult decât străinii de top mondial? Contextul istoric le‑a afectat, uneori infectat, textul. Nu eludez determinarea istorică, ţin seama de ea, ca să o regret, dar critica este şi ea o artă obiectiva(n)tă doar sub raport estetic.
O altă primă mirare… Mihail Sadoveanu putea fi un posibil pretendent la Premiul Nobel chiar şi după ce a scris Mitrea Cocor – un roman controversat pe care l‑a scris, din cauza căruia, după 1989, lumea literară l‑a considerat un scriitor care a făcut pactul cu regimul comunist şi care merită trecut într‑un plan secund al literaturii?
Mitrea Cocor este un roman simptomatic sau, în negativ, emblematic, pentru omul (şi cetăţeanul) scriitor rămas, dincoace de etic, sub vremuri. Reiau şi eu răscitata aserţiune, găsită unanim inocentă, deşi e aparent justificatoare, a unui începător al istoriografiei noastre. Controversată îi este semnătura lui M. Sadoveanu pentru Cocor cel iluminat ideologic de la răsăritul bolşevic. Rămâne neabătut tendenţios să crezi că scrieri de acest fel atârnă cât restul operei sale vaste, chiar estetic denivelate. Susţine cineva că noi, ca popor, naţiune, stat, patrie, am avut o istorie generală şi în particular totalmente normală? Totuşi, deraierile sunt altceva decât urcuşurile, şi ele doar în minţile „imposibile” se vor întâlni. E drept că regretul devine mai accentuat când şi cât priveşte operatorul uman admirabil. Se alege câştigul, nu paguba. Orice juriu înalt cotat, deci şi cel al Nobelului (Everestul literelor mondiale, ar fi clişeul corelativ Ceahlăului literelor autohtone), m‑am gândit că ar gândi astfel, adică măsurat, oricât s‑ar „aservi” ideologic un scriitor sau altul.
Credeţi şi în posibilitatea unei interpretări în cheie ezoterică şi a unui substrat mitologic, aşa cum încearcă să demonstreze mai nou cercetătoarea Tudora Patrichi, astfel încât să salveze o carte considerată compromisă?
Nu cred, dar mai ales nu cred că i‑ar ajuta… Domeniul hermeneuticii în critică, implicit‑explicit în istoria literară, este plin de căi sau cărări care bifurcă fantastic lectura. Ca exerciţiu ingenios, fie şi aberant, un astfel de studiu poate convinge doar prin personalitatea interpretului. Realism socialist şi ezoterism? Un fel de tabloidizare a metodei de citire? Faptul ar fi spectaculos pentru receptarea slabă (post‑modernă), îndeosebi pentru un neofit în domeniul literar, critic, dar în acest caz el pare dictat, într‑un fel banal, de aplicaţiile de tipul N. Frye, plus altfel de încrengături bibliografice, dar pe opera înaltă, validă artistic, a lui M. Sadoveanu. În acest caz, înţeleg că măcar dispare dilema semnăturii: autorul şi‑ar fi scris romanul realist socialist, într‑un cod ezoteric aflat în dispută internă cu codul ideologic. Lectură (prea) binevoitoare, dacă n‑ar fi anomică axiologic. În alte cazuri, s‑a decodat „paradoxal” registrul ironic din cel serios. Nu am citit lucrarea (nemai)pomenită, un caz de ironie gravă, în care canonul auctorial se prăbuşeşte şi se împrăştie.
Legat de compromisuri… Dacă le‑am accepta pe cele făcute de omul Sadoveanu, de ce nu am proceda la fel şi în ceea ce îl priveşte pe Petru Dumitriu, cel care s‑a explicat şi scuzat în mai multe interviuri de după ’89? Dvs. aţi crezut în sinceritatea deplină a scriitorului care trece responsabilitatea principală partidului şi cenzurii?
Exclud chiar şi premisa acceptării, de fapt, a validării, compromisurilor, deşi trăim într‑o societate care practică, mai mult decât refuză, alegerea ilegitimă. P. Dumitriu e un prozator care a scris în limbile română şi franceză, iar graniţa lingvistică pentru literatură impune un paşaport special. Chiar dacă am spune că s‑a tradus din română scriind (direct!) în franceză, el rămâne scriitor bilingv. Până nu apare o interpretare spiritualistă a întinsei lui opere epice în limba română, modelată proletcultist sau (i)realist‑socialist, poate prin perspectivă retrospectivă, biografico‑literară, la el relaţia dintre text şi context rămâne limpezită. Într‑un regim politico‑statal totalitar, individul (non‑cetăţean) negociază de pe o poziţie inferioară, fie el oricât de deasupra prin talent.
Pentru dvs., Cronică de familie rămâne un alt roman de propagandă sau cu substrat ideologic ori o carte care, dincolo de limitele epocii, poate fi catalogată drept una dintre puţinele capodopere ale anilor ’50, alături de Moromeţii?
E romanul său reprezentativ, sub orice aspect, semnificativ pentru opresiunea contextului asupra textului, în spaţiul mioritic, geo‑istoric, de tipul vale‑deal, descoperit de Blaga, poate şi pentru a motiva complexitatea dramatică a înălţărilor şi căderilor. Straturile istorice şi ideologice permit sau interzic romancierului derularea lucrărilor estetice. „Capodopere” ale contextului, cele două romane nu sunt exemple integrale de transcendere istorică şi artistică a textului. Autorii lor vor rămâne în clasa celor evident foarte înzestraţi epic, dar nu pentru modelarea succesorilor. Ceea ce nu poate afirma de la sine nimic despre calitatea acestora din urmă.
Pe de altă parte, consideraţi fuga în Occident o eroare, aşa cum afirmă cineva, sau chiar mai mult: ulterioara aşa‑zisa lipsă de succes în altă limbă şi literatură, o lecţie‑avertisment pe care au înţeles‑o şi alţi prozatori. Deşi au călătorit în Occident, Marin Preda, Augustin Buzura sau Nicolae Breban s‑au întors de fiecare dată în ţară? Breban a avut un succes memorabil, publicând la prestigioasa editură pariziană Flammarion trei romane.
Petru Dumitriu şi‑a probat forţa literară într‑o parte a Europei mult mai redresată istoric. A obţinut atâta succes cât i‑a fost la (înde)mâna care scria fără opresiune politică. Acolo putea continua, chiar dacă anacronic, însă şi „dialectic”, realismul critic, scăpat de (i)realismul socialist. Receptarea romanului său, indiferent la cursul experimentelor, acolo, era, în parte măcar, alterată şi de biografia şi bibliografia din cursul vieţii sale. Cazurile celorlalţi trei romancieri sunt diferite artistic şi biografic. Trecutul şi prezentul, pentru prozatorul român, sunt mult mai apropiate şi clare decât viitorul. Rămân obsedante sincronismul şi diferenţierea gândite ideali(ist) de E. Lovinescu pentru literatura română. Plecarea, rămânerea, întoarcerea sunt mai puţin condiţionări decât s‑ar crede; noi le exagerăm, atunci când ne înrobim contextualizărilor.
O a doua mirare privind lista, cuprinsul cărţii dvs.: lipsesc Augustin Buzura şi D.R. Popescu, dar apar Sorin Titel sau Ştefan Agopian… Astăzi i‑aţi adăuga sau continuaţi să aveţi anumite rezerve în ceea ce îi priveşte?
Ca şi alţi scriitori importanţi, şi Augustin Buzura, şi D.R. Popescu s‑au legat de epoca totalitarismului. Succesul lor a derivat din „curajul” unor eposuri neautonome, referenţiale, a căror necesitate a fost, dar nu mai e acum, înţeleasă. Dincolo de responsabilitatea proprie sau improprie în regim de forţă majoră, îi putem numi talente‑victime, simili‑eroice, în bună parte a operelor lor, create în misia socială a unei societăţi aberante. Sorin Titel (exceptând începutul conformist) şi Ştefan Agopian n‑au dat raportul „esteticii ideologice”, ei s‑au raportat numai în felul cel mai firesc la estetic, la esteticul necontextualizat, nu la acela „politic”.
În ceea ce priveşte primul nume de pe lista de prozatori din perioada regimului comunist l‑aţi aşezat pe Marin Preda, pe care îl caracterizaţi de la început „cel mai afirmat şi cel mai contestat”… De unde credeţi că provine această ură împotriva lui Marin Preda? Din invidie profesională? Din cauza caracterului său, aşa cum s‑a spus, uneori mai ursuz?
Nu am luat în seamă reacţia umană, biografică, dar numai opera sa parcelată între artistic şi ideologic. M. Preda s‑a arătat preocupat mereu de om, nu de cetăţean. De omul vechi şi de omul nou. Precaută preocupare. Într‑un articol din Imposibila întoarcere, Preda îl ironiza pe G. Grass că se numea pe el însuşi „un cetăţean care scrie”. Cetăţeanul (dovedit ulterior nu fără vină) G. Grass a depăşit nominalizarea la Nobel, umanul (ambiguu). M. Preda nu şi‑a apropiat‑o. Rămâne să desluşim raporturile dintre om şi cetăţean, conceptual şi real, istoric, dar mai cu seamă reflectate direct, şi nu indirect, literar.
Consideraţi, în cartea dvs., romanul Cel mai iubit dintre pământeni „ca o operă, cum înţelegem astăzi, de comandă ideologică”. În acest context apare dilema: Cine a fost… comanditarul, unul direct (un anumit membru de conducere al partidului) sau rămâne unul indirect şi vag precum tezele partidului?
Comanditarul era impus de un aparat aşa‑zis activist din noul tezism sistemic, de după 1965, faţă de cel de dinainte, drept (a)probare a „flexibilităţii”, deopotrivă a politicului (altfel, fals) şi ficţionalului literar, referenţial, tematizat.
Pe de altă parte, moartea lui Marin Preda, s‑a spus tocmai din cauza acestui roman, nu ar infirma un asemenea punct de vedere?
Poate că M. Preda a fost doar o victimă primordial artistică a unui sistem de clasă, declasat, fals internaţionalist şi fals naţionalist. Ceauşescu, victimă „politică” (pun ghilimele pentru a marca un pseudo), a fost, vrând‑nevrând, mai aproape de Brejnev decât de Gorbaciov. Am fi fost mai edificaţi dacă Preda i‑ar fi supravieţuit „celui mai iubit fiu al poporului”. Ce‑ar fi păţit el, civic, şi cum ar mai fi scris despre „om”? Critica şi istoria literară poate sugera, nu şi fantasma.
Cum se poate explica faptul că în perioada regimului comunist a fost dominantă o altfel de lectură şi interpretare neoficială a romanului, văzut de mulţi cititori ca o veritabilă radiografie şi critică a sistemului comunist în ansamblul său? În ceea ce vă priveşte, vă mai amintiţi impresile de lectură din perioada apariţiei romanului? Au fost ele altele decât cele de astăzi?
Doar metaforic se poate spune că era radiografie şi critică. Şi poate că nici metaforic. E prea deplasat, ajungem pe tărâmul metaforic total inospitalier. Sistemul nu se sabota voluntar. Sistemul era foarte atent cu imaginea sa de progresivă ameliorare; termenul frecventat era de fapt: perfecţionare! La ce bun lectura aceasta strict, limitat, de altfel şi neadecvat, politică? Nu caricatura politicului se cuvine căutată, ci autenticitatea artisticului. Politicul era eminamente exclus, pentru el însuşi şi pentru orice cale de abordare. Politicul era, în mod real, inabordabil. Cine n‑a înţeles astfel, s‑a iluzionat. Însă dincolo de politicul sistemic, rămâne politicul difuzat în nesfârşite fapte de viaţă, dincolo de termeni, principii, teze, cel cu adevărat profitabil pentru estetica ficţională. Cât priveşte modul în care citeam atunci, el era unul dedublat, pe de o parte, autocenzurat (nu doar în scris, dar şi în vorbire), pe de altă parte, liber şi mut. Inteligenţa critică, în regim de (auto)cenzură, a citit nu în, dar dincolo de „politic”.
Urmează cea mai grea întrebare… În opinia dvs., nu există nici măcar un roman (cu tematică politică) din perioada regimului comunist care să merite să fie recompensat cu un Nobel pentru că a încercat să prezinte, chiar dacă mai mult sau mai puţin aluziv şi incomplet, drama prin care trecea o naţiune de mai multe decenii?
Experienţa umană, civică, sub regim pseudo‑politic, nu se putea turna integral în roman. Poate că nici nu exista conştiinţa eliberată necesară. N‑ar fi fost de ajuns nici fiind doar românească. Ideologic şi estetic, romanul nostru a legitimat ilegitimitatea. Poate că nu s‑a trăit în adânc comunismul. Şi nu doar în literatură. Chiar în post‑comunism, ficţiunea şi documentul, separate sau în amestec, rămân în proximitatea revelatorului. O excepţie în actualitate este N. Breban, care şi azi rămâne fidel „irealităţii”, adică non‑referenţialului în auto‑referenţial.
În loc de concluzie, lăsând la o parte trecutul şi privind spre viitor, vă propun un citat dintr‑un alt critic – Alex. Ştefănescu: „Va lua Premiul Nobel primul scriitor român care va scrie ce s‑a întâmplat cu poporul său în timpul comunismului (ar fi o carte de un tragism zguduitor). Sau primul scriitor român care va scrie despre ce se întâmplă în ţara lui azi, când o populaţie schilodită de comunism încearcă să redevină un popor”. Dvs. sunteţi de acord cu un asemenea punct de vedere, totuşi, destul de optimist în ceea ce priveşte viitorul romanului românesc?
Accentul e pus prea direct, aproape de lozincă, pe politic şi identitar. Mulţi găsesc că juriul Nobel face rabat estetic, nu testează, dar pretextează literatura şi privilegiază anumite doctrine politice. Nu e o cale aceea de a căuta reţete care să simuleze, amăgitor, încă o dată, literatura ca artă.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
George Motroc în dialog cu Marian Victor Buciu
