Am citit recent un text al unui filolog universitar în care ni se explica distincţia dintre patriotism şi naţionalism. Autorul nu propunea o simplă distincţie semantică (lexicală), ci opera o ierarhizare axiologică, definind termenii în aşa fel încât să atribuie patriotismului calitatea de a fi bun în sine, oricând şi oricum, în vreme ce naţionalismul să rămână cu legitimitate limitată la cazuri excepţionale, de criză.
Aşadar, conform autorului respectiv, patriotismul trebuie înţeles astfel: „Patriotismul este iubirea de patrie, Patria e o ţară anume, reală, cu oraşe si sate, cu clădiri şi monumente, cu păduri şi oameni, cu istorie şi un amestec de identităţi culturale. Românii patrioţi se mândresc şi cu ce au construit saşii la Braşov, Sibiu sau Sighişoara, căci sunt frumuseţi ale patriei lor. Dacă îţi pasă de patrie şi de tot ce conţine, eşti patriot. Clujenii maghiari pot fi patrioţi, iubind oraşul construit de strămoşii lor şi meleagurile natale, la fel ca românii. Pot lucra bine, dezvoltându‑şi patria comună: munca maghiarilor din Gheorgheni sau Oradea dezvoltă România, nu Ungaria. Români şi maghiari clujeni pot curăţa cot la cot pădurea Făget într‑o campanie de ecologizare, demonstrându‑şi astfel împreună patriotismul real. Pot iubi cu aceeaşi dragoste plaiurile natale, deşi le atribuie alte nume şi au învăţat istoria comună altfel. În sine, patriotismul nu îi exclude pe alţii, deci e paşnic şi universal benefic”.
Naţionalismul, în schimb, e definit ca „exaltarea naţiunii, adesea în opoziţie cu alte naţiuni”. Deci, e rău. Oricum, răutăcios, cu potenţial distructiv. De unde decurge că patriotismul trebuie să fie dominant în raport cu naţionalismul: „Românul şi ungurul care curăţă împreună pădurea Făget nu se opun unul altuia, ci, împreună, nesimţiţilor care murdăresc pădurea. Patriotismul lor comun, dragostea lor de meleagurile natale se manifestă în chip real, dincolo de naţionalisme”.
Concluzia decurge, inevitabil, din premisele tendenţios concepute: „Oamenii au solidarităţi multiple. Eu mă simt mai apropiat de oamenii cultivaţi şi civilizaţi din orice ţară europeană decât de mârlanii agresivi de la noi. Sunt mai apropiat în acest moment de anglicani din UK sau catolici din Bavaria solidari cu Ucraina decât de ortodocşii putinişti de pe la noi (din fericire minoritari în interiorul ortodoxiei române). Există însă un moment în care aş fi mai solidar cu ultimul mârlan român care aruncă sticle de bere în Făget decât cu clujeanul ungur care le strânge, sau decât cu colegul medievist bavarez: un război în care Ungaria şi Germania ar invada România. Starea de excepţie. În acel moment, ca bun patriot, aş fi naţionalist român. În restul timpului, nu am nevoie de naţionalism ca să fiu bun patriot. Există patriotism antinaţional? Nu. A‑ţi iubi patria nu poate implica în vreun fel să vrei răul naţiunii”. Naţionalismul, în schimb, e dubios, ambivalent, pentru că, „asortat cu o retorică şovină, cu ura de străini”, dă naştere la dictaturi sau la războaie. Cu alte cuvinte, pentru a folosi concepte occidentale de ultimă oră, din avangarda democraţiei, s‑ar putea spune că patriotismul e straight/ cisgender/ monovalent, în vreme ce naţionalismul e o categorie impură, polimorfă, suspectă. Dar nu vreau să folosesc astfel de concepte de modă nouă decât în glumă, pentru a ilustra arbitrariul conceptual al universului imaginar în care suntem siliţi să trăim.
De aceea voi face câteva observaţii de modă veche. În primul rând, că naţionalismul nu este exaltarea naţiunii, ci un sentiment de apartenenţă la „ai tăi”. Te defineşti şi prin „ai tăi”. Nu doar la vreme de război, ci şi în vremuri de pace. Naţionalismul are de‑a face cu faptul că pe unii îi recunoşti ca fiind etnic (prin limbă, teritoriu, religie, strămoşi) de‑ai tăi. E o legătură permanentă, asumată şi care obligă. E o solidaritate neprecupeţită, care nu se negociază, dar se poate cultiva. Ca şi pământul patriei. Pe care o ai pentru că ţi‑au lăsat‑o strămoşii, cei cu care eşti neam. Fără naţiune, nu există patrie. Poate exista un loc al naşterii, o ogradă, un loc în care îţi duci sau câştigi existenţa, dar nu există patrie. Patriotismul este ataşamentul organic faţă de un loc, ataşament care depinde de ataşamentul organic faţă de un neam: al tău.
Exaltarea naţionalistă poate veni oricând, mai ales când lipsesc din ecuaţia discursului public bunele cunoştinţe istorice, logica şi bunul‑simţ. Cu alte cuvinte, atunci când lipseşte un sistem clasic de educaţie naţională. Şi asupra acestui punct voi reveni. Dar, după cum sugerează involuntar şi autorul, naţionalismul are nevoie să fie altoit cu altceva („discurs şovin”) pentru a deveni periculos. Dar la fel se întâmplă şi cu patriotismul sau ceea ce se numea naţionalism civic, bun, opus naţionalismului etnic, rău. Istoria modernă e plină de războaie (regionale, coloniale şi mondiale) duse de imperii multinaţionale în numele fidelităţii faţă de patrie, de dinastie, de o anumită graniţă – care putea cuprinde un teritoriu întinzându‑se din Irlanda în Singapore, din Scoţia în Africa de Sud, din Algeria în Vietnam sau de la Prut la strâmtoarea Bering (patria sovietelor angrena şi ea diverse popoare conlucrând la curăţarea pădurilor de sticle de bere şi de partizani, de exemplu). Oameni diverşi, cu origini etnice diferite, luptându‑se, cu fes, turban sau cască colonială, în şalvari sau în pantaloni scurţi, cu iatagane sau cu tunuri Krupp, dar cu ferocitate, pentru integritatea sau expansiunea teritorială a unei patrii multiculturale în care soarele nu apune niciodată. S‑ar putea argumenta şi că războaiele sunt, de fapt, produse ale naţiunilor care tind sau ţin cu orice preţ să devină patrii imperiale (monarhice sau republicane), sunt produsul tendinţei anumitor naţiuni de înlocui solidarităţile organice, etnice, lingvistice, istorice, cu solidarităţi patriotice, civice, ideologice.
Dar pentru a înţelege acest lucru îţi trebuie un instrumentar conceptual mai sofisticat din punct de vedere istoric decât patriotismul pionieresc, sovietic în esenţă, al autorului. De ce „sovietic”? Pentru că e o filosofie de administrator de bloc, un globalism în costum de artizanat etnic. Pentru că nu lasă loc decât în timpuri excepţionale conştiinţei naţionale. Este exact ce a făcut Generalisimul Stalin, care la începutul războiului URSS cu Al Treilea Reich a abandonat apelul la tovarăşii cetăţeni ai Uniunii Sovietice şi a chemat la arme „fraţii” şi „surorile” care trebuiau să apere nu „patria sovietelor”, ci ţara, pe „Mama Rusia”. Ce înseamnă acest lucru?
Ce poate însemna faptul că nu te simţi solidar cu ai tăi decât în vremuri de criză şi nu în vreme de pace? Înseamnă că te vei delimita grăbit de ai tăi, că nu vei avea grijă de acei fraţi ai tăi pe care vreo ideologie la modă îi socoteşte la un moment dat indezirabili, vendéens, năpârci reacţionare, chiaburi, mistici, fascişti sau comunişti. La limită, dacă naţiunea e, de fapt, o familie extinsă, şi ţara, patria, este locul acelei familii, cum poţi să mai ai o patrie dacă nu ai decât la momente excepţionale conştiinţă naţională?
Patriotismul, aşa cum e definit de filologul nostru, face solidaritatea să rezide în anumite acţiuni, în vreme ce naţionalismul îţi cere să acţionezi într‑un anumit fel din pricina conştiinţei naţionale, a solidarităţii cu ai tăi, solidaritate de care depinde existenţa unei ţări în care poţi conlocui şi cu alţii, de alte naţionalităţi. Patriotismul de acest fel este, de fapt, un rod al existenţei şi înfloririi naţiunii, care este o extensie a familiei. După cum familia nu e un contract de parteneriat civil, aşa nici naţiunea nu e o simplă ecuaţie civică cu profil de ONG.
Problema lumii Vestice în care trăim noi astăzi este că, după cum s‑a văzut, odată ce a eliminat naţionalismul şi a rămas doar cu patriotismul civic, tinde a rămâne şi fără familie. Şi asta pentru că a înlocuit suportul etnic al ţării cu holograme ideologice ale patriei. Avem deja o EUropă a patriilor sau a regiunilor. Mâine vom avea o Globală a patriilor. În care toată lumea vânturată de nicăieri va locui în patrii u‑topice, de niciunde, în care solidarităţile istorice, naturale, organice, vor fi înlocuite de relaţii de producţie şi consum, de aderenţa la un brand sau altul, în care tot ce obişnuia să fie natural şi spontan va fi produs în serie şi manipulat.
Nu există suport natural sau supranatural pentru asemenea stil de viaţă. Lucrul e confirmat şi de faptul că filologul cu pricina, discutând despre diferenţa dintre primirea de care s‑au bucurat refugiaţii sirieni sau afgani în UE şi cea de care s‑au bucurat refugiaţii ucraineni, notează cu bucurie vocile care susţin că e normal ca ucrainenii să fie primiţi cu braţele deschise, spre deosebire de ceilalţi, din ţările musulmane, pentru că refugiaţii ucraineni au fost primiţi pe „bază de empatie”, „în mod natural”. Cu alte cuvinte, ucrainenii au fost percepuţi, cum era şi normal, ca fiind mai „de‑ai noştri” decât afganii? Dar atunci cum rămâne cu naţionalismul rău şi cu patriotismul bun? Unde e coerenţa? Nu există.
Şi nu există pentru că în Imperiul Consumului nu există logică. Titu Maiorescu pleda în secolul al XIX‑lea pentru „naţionalism în limitele adevărului”. De fapt, mai degrabă naţionalismul poate fi definit de limitele adevărului pentru că imperiile tind să‑şi creeze propria realitate şi să delireze geopolitic desprinse complet de fapte sau de legi, adică de „raporturile necesare care decurg din natura lucrurilor” (Montesquieu). Imperiul favorizează iresponsabilitatea: are prea multe resurse ca să nu le folosească, are prea multe facţiuni şi departamente şi servicii pentru ca ele să nu‑şi capete propriile fiefuri şi să nu‑şi promoveze propriile interese, sectoriale, e prea mare ca să cadă şi, dacă e ameninţat de cădere, ameninţă şi el pe toată lumea din jur că îi va trage pe toţi după el. Imperiul nu e limitat de nimic, nici măcar de principiile logicii aristotelice. Naţionalismul, ca sentiment al apartenenţei la o anumită naţiune, este definit de limite: lingvistice, religioase, teritoriale, genealogice, istorice. Orice este definit de fapte este mai aproape de adevăr decât orice este generat de o ideologie. Şi astfel a fost încă de pe vremea polisurilor în care logica se ţesea la poalele Acropolei, unde se depuneau osemintele strămoşilor.
În Imperiul Consumului, în care trăim şi noi, nu e întâmplător că au dispărut logica, conştiinţa istorică, conştiinţa naţională, educaţia clasică, ţăranii şi, acum, în cele din urmă, chiar şi familia e pe cale de redefinire întru evaporare odată cu sexul biologic şi cu ştiinţa, răpusă pe altarul studiilor de gen. Totul a dispărut nu neapărat sub asaltul realităţii, cât sub asaltul ideologiei imperiale care generează realitate. Capitalismul de tip nou, neoliberalismul apocaliptic i‑am putea spune, cel de inginerie socială, nu satisface nevoile, ci creează nevoi pe care apoi le cultivă şi înmulţeşte pretinzând că le satisface. Ideologia imperială – fie că e vorba de welfare state, fie că e vorba de educaţie, de dreptul familiei, de drepturile minorităţilor sau de medicină – generează realitate cu ajutorul stimulentelor financiare şi de imaginaţie şi al legislaţiei nedorite de nimeni, băgate pe gâtul oamenilor. Faci reforma educaţiei pentru a combate un abandon şcolar aproape inexistent în 1990 şi ajungi, cu ajutorul acestei reforme, la un abandon şcolar de 4‑5% în învăţământul primar şi gimnazial, la o rată de analfabetism funcţional de peste 40% şi la un procent de 65% de elevi care reuşesc să treacă bacalaureatul. Apoi introduci stimulente financiare pentru combaterea abandonului şcolar, a analfabetismului funcţional şi a incapacităţii de a trece bacalaureatul. Brusc, toată lumea va fi interesată să producă abandon şcolar ş.cl. ca să capete acces la „fonduri”. Aşa se lucrează. Se moşesc probleme – economice, energetice, medicale, educaţionale, sexuale, culturale – cărora apoi li se oferă „soluţii”. Şi soluţiile sunt, întotdeauna, parte a unor inginerii sociale şi clădite pe dublu standard.
Şi asta pentru că, într‑un Imperiu bazat pe atât de multe universale – drepturile omului, mărci/ branduri, pop culture, petrodolar ş.a.m.d. – singurul lucru care nu e universal e logica aristotelică. Logica aristotelică e în carantină. La fact‑checkers. A fi logic este rasist. Deci, anti‑democratic. Ca atare, Imperiul îşi poate genera liniştit propria realitate, în care aceiaşi oameni dau răspunsuri diferite la aceleaşi probleme în funcţie de interesele care sunt în joc. E o lume fără alt criteriu decât acela că forţa e totuna cu dreptatea. Într‑o asemenea lume, naţiunile nu pot, de fapt, lucra umăr la umăr, în spirit patriotic. Şi, în cele din urmă, nu mai există nici naţiuni, nici ţări, nici familii. Rămâne doar o pleavă vânturată de vânt şi otrăvită de propagandă. Nu există pace fără justiţie. Şi nu există justiţie fără consecvenţă. Iar modul absolut întâmplător în care ne facem educaţia şi trecem prin viaţă este un rezultat al desprinderii noastre de temeiurile naturale şi supranaturale. Am inventat, din acest punct de vedere, un nou tip de clasă de mijloc: care nu mai are legătură nici cu cerul, nici cu pământul. E clasa care trăieşte tranzacţional şi practică etica de gang a intervalului.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
