Recent încheiata ediţie a Premiilor Oscar, unde producţia „vorbită în limba germană” Nimic nou pe frontul de vest/ All Quiet on the Western Front (regia Edward Berger) a câştigat patru statuete, redeschide, după mine, discuţia în jurul întrebării „cât de pur este filmul european”? Asta în primul rând pentru că, dacă privim atent genericul acestei producţii finanţate majoritar de Netflix, vedem că vorbim despre o coproducţie Germania‑Statele Unite‑Marea Britanie, deci înţelegem mai bine de ce Academia Americană de Film a rebotezat destul de recent titlul premiului – fost Cel mai bun film în altă limbă decât engleza – ca Best International Feature. Adică „internaţional” nu mai exclude producţiile realizate în colaborare cu SUA. Poate n‑ar trebui să fim prea atenţi la acest detaliu, dar semnalăm doar că ni se aminteşte mereu că ne aflăm în era globalizării.
Perioada a început, desigur, de pe la începutul anilor 1990, când polonezul Krzysztof Kieślowski declara sarcastic: „Dragi americani, nu avem nimic împotrivă să vă proiectaţi filmele în sălile noastre (adică europene – n.n.), dar lăsaţi‑ne şi pe noi să ne proiectăm filmele în propriile noastre cinematografe.” Desigur, se referea la dominarea repertoriilor sălilor europene de producţiile americane. Pe atunci se vorbea mult de dorinţa multor producători de a realiza filme de interes global, care se numeau europudding cinema şi nu prea aveau nicio savoare naţională. L‑am provocat pe compatriotul lui Kieślowski, marele Krzysztof Zanussi, unul dintre fondatorii Academiei Europene de Film, să‑mi spună părerea despre aceste filme (în interviul din volumul Cinema 2000, Editura Victor, 2000), iar el mi‑a răspuns astfel: „Ah, e o discuţie veche, totul a pornit de la o observaţie răutăcioasă făcută de colegul nostru maghiar, regizorul Istvan Szábo. El crede că europudding cinema este o expresie anglo‑saxonă dispreţuitoare, care se referă la filmele făcute în engleză, pentru că există nişte oameni care monopolizează această piaţă. Deci, dacă alţi europeni fac un film în engleză, anglo‑saxonii vor spune imediat «ah, acesta este europudding». Nu e chiar aşa, termenul e puţin comic. Să zicem că, traducând în franceză termenul, îi vom spune «cinema gateau» (cinema‑prăjitură), ceea ce sugerează un lucru plăcut… Deci, cred că sugestia culinară e deranjantă, ştiindu‑se că bucătăria engleză e insuportabilă”. Au trecut mulţi ani de atunci, Zanussi a realizat şi el un film co‑produs cu americanii şi, la fel ca el, mulţi alţi regizori europeni au făcut‑o. Pentru ca distribuţia internaţională a filmelor să fie mai rapidă şi mai eficientă, ţările mai mici aduc pe piaţă lungmetraje de ficţiune în versiune engleză dintru început, cum vedem în producţia suedeză nominalizată şi ea la Oscarul pentru Film internaţional (şi la alte două categorii), Triunghiul tristeţii de Ruben Östlund. Ce‑i drept, nu are şi co‑producători şi din SUA.
Revenind la Nimic nou pe frontul de vest, o adaptare după romanul omonim din 1929 al lui Erich Maria Remarque, ni se aduce mereu aminte că prima ecranizare, din 1930, era semnată de americanul Lewis Milestone şi că a fost premiată cu Oscarul pentru Cel mai bun lungmetraj de ficţiune, devenind unul dintre cele mai apreciate filme de război. Operatorul britanic oscarizat al noii variante, James Friend, declară într‑un interviu că nu s‑a inspirat neapărat din acest titlu‑reper, ci mai degrabă din Cărările gloriei/ Paths of Glory (1957) de Stanley Kubrick şi din Apocalipsul acum/Appocalipse Now (1979) de Francis Ford Coppola, premiat cu Palme d`Or la Cannes. Adevărul e că cele mai spectaculoase scene – cu peste 400 de figuranţi – ţin de rezolvările vizuale, infernul războiului şi cruzimea dezlănţuită a combatanţilor din Primul Război Mondial fiind descrise frapant, ba chiar şocant, fiind puţin recomandabile persoanelor sensibile. Tema conflagraţiei mondiale a lucrat în avantajul (super)producţiei apărută în plină escaladă a războiului ruso‑ucrainean. Filmul a câştigat şapte premii la ediţia celor mai prestigioase premii cinematografice britanice, BAFTA, unde a fost tratat ca o producţie naţională.
Totuşi, la Oscaruri a câştigat, în afara operatorului englez, filmul însuşi, autorul muzicii, Volker Bedelmann, şi decoratorii, şi ei germani, Christian M.Goldbeck şi Ernestine Hipper. Distribuit el însuşi, în rolul unui ministru frustrat, actorul germano‑spaniol Daniel Brühl (prezent pe generic şi ca producător) se mândreşte că a avut o contribuţie importantă în materializarea proiectului. El insistă, în declaraţiile sale, că avem de‑a face cu o victorie a cinematografului german.
Dacă ne gândim că, fiind o producţie Netflix, filmul a fost distribuit mai ales pe această platformă (cazul României), am putea spune că e mai ales o victorie Netflix. După ce, în urmă cu puţin timp, producţiile sale nici nu erau acceptate la unele festivaluri (mai ales la Cannes), acum, după pandemie, nimeni nu mai are probleme să‑i accepte filmele în competiţii selecte, cum a fost ediţia cu numărul 95 a Oscarurilor, unde au intrat pe lista nominalizaţilor mai multe titluri produse de platformă. Ba chiar premiate, ca de pildă câştigătorul la categoria Cel mai bun lungmetraj de animaţie, Pinocchio de Guillermo del Toro. Şi acesta a fost distribuit pe platforma Netflix, ceea ce m‑a ajutat să‑l văd, ca şi pe Nimic nou pe frontul de vest, înaintea Galei Oscarurilor. Iar aici trebuie remarcat acest lucru nu ca o soluţie „de izolare”, pentru că cifrele de frecventare a sălilor de cinema arată că interesul spectatorilor de a vedea noutăţile pe marele ecran e în creştere. Obiceiurile noastre de consum includ acum ambele moduri de a vedea filmele şi dacă unele dintre cele văzute mai întâi acasă vor fi distribuite şi în cinematografe, poate le vom revedea şi acolo. Cel puţin în cazul recentei superproducţii de război germano‑americano‑britanică trebuie să recunoaştem că scenele coregrafiate şi filmate cu atâta trudă ar trebui văzute pe marele ecran, tocmai pentru a‑i aprecia mai bine calităţile. Cinematograful nu e muribund, deşi e mai puţin naţional. El se adaptează rapid la lumea multi‑ecranică de azi, obligându‑ne să ţinem pasul cu mutaţiile sale şi să nu‑l privim ca pe un simplu divertisment. Ceea ce se vede în evoluţia sa ne face să nu mai opunem atât de tranşant cinemaul european celui american şi să luăm ce e bun din interferenţa lor. Atunci când rezultatele o justifică, desigur.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
