Felix Reichman (1899‑1987) scrie că în Antichitatea greacă şi romană cărţile erau accesibile oamenilor cu venituri modeste, întrucât erau multiplicate prin a fi transcrise de sclavi.[1] Cărţile în Grecia şi în Imperiul Roman erau „destul de ieftine ca să le cumpere oamenii cu venituri potrivite”.[2] Se considera că aceia care nu aveau bani să cumpere cărţi şi material de scris trăiau sub limita sărăciei. Aşa era cazul lui Diogene (413‑327 î.Hr.), care şi‑a construit un sistem filosofic pe sărăcia sa lucie. După cum se ştie, lui Socrate (469‑399 î.Hr.) nu i‑a dat voie soţia sa Xantippa să‑şi cumpere material de scris, iar moştenirea lui literară ne‑a fost transmisă datorită însemnărilor unor elevi ceva mai înstăriţi, anume Platon şi Xenofon.
Cicero (106‑43 î.Hr.) vorbeşte despre mari scriptoria, unde sclavi instruiţi scriau după dictare, pe genunchi, în mari amfiteatre. În acest fel, manuscrisele se multiplicau în mai multe exemplare, mai repede decât în tipografiile din secolul al XVIII‑lea şi cu cheltuieli mult mai mici. El menţionează că existau prăvălii unde se vindeau cărţi, sub formă de rulouri. Un comerţ de anvergură cu cărţile se desfăşura peste Mediterana. Căpitanii de corăbii comerciale duceau întotdeauna cu ei cel puţin un braţ de cărţi, printre care cel mai adesea Homer.
Cezar (100‑44 î.Hr.) ştia mai bine decât oricine ce înseamnă cărţile, întrucât el însuşi scria cărţi. A dat foc bibliotecii din Alexandria, ca o manevră strategică, pentru a slăbi forţa culturală a
Egiptului şi astfel să‑i fie mai uşor să‑i submineze apărarea militară. Nimeni nu a avut mai multă putere decât Attila (395‑453 d.Hr.), Ginghis Han (1155/1162‑1227) sau Hitler (1889‑1945), însă numele lor sunt de tristă amintire, pentru că s‑au remarcat numai prin distrugerile şi masacrele pe care l‑au făcut, în loc să fi ştiut să se înconjoare de cărturari. O cu totul altă strategie politică au aplicat Alexandru cel Mare, Carol cel Mare, Akbar cel Mare, Petru cel Mare. Au rămas mari în istorie pentru că au ştiut să acorde culturii importanţa pe care o merită. Sunt consideraţi mai mari decât alţi cârmuitori, care au subjugat teritorii mai vaste.
Împăraţii romani se luau la întrecere cu predecesorii lor ca să întemeieze noi biblioteci publice, cât mai mari. Desigur, mai mult spre propria lor glorie decât pentru luminarea supuşilor. Biblioteca Ulpiana, fondată de Traian (98‑117 d.Hr.), era întrecută numai de biblioteca din Alexandria, construită de faraonii Ptolemei, şi de biblioteca de la Pergamon, deja incendiată din ordinul Evanghelistului Ioan, care a lăsat scris că era tronul diavolului.
În anul 415, gloata unor fanatici creştini analfabeţi, manipulaţi de agenţii unor interese politice, au luat cu asalt biblioteca din Alexandria, i‑au dat foc şi au linşat‑o pe directoarea Hypatia, filosof şi matematician, fiica lui Theon Alexandrinul. Hypatia nu se află în dicţionarul Femei celebre din istoria universală, din care multe alte personalităţi feminine lipsesc.[3] Nu este locul aici să atrag atenţia asupra lipsurilor şi deficienţelor pe care le‑am găsit în diferite cărţi de referinţă, la tot pasul, pe parcursul documentării mele.
Se tot vorbeşte de silogismul califului Omar (634‑644), cuceritorul Egiptului. Se zice că el a ars complet biblioteca din Alexandria sub pretextul că acele cărţi contraziceau Coranul. Sfătuitorii califului ar fi încercat să‑l oprească, spunând că nu contraziceau Coranul. Aşadar, cărţile erau de prisos şi trebuiau arse, cică ar fi zis el. Asta a rămas în istoria logicii, silogismul califului Omar: să fie arse deoarece contraziceau Coranul, iar dacă nu contraziceau Coranul, să fie arse. Realitatea istorică este cu totul alta. Biblioteca din Alexandria fusese complet arsă, iar localul distrus încă la anul 415. Niciun autor din acele vremuri nu mai menţionează existenţa bibliotecii după acea dată. Omar nu părăsise niciodată Mecca. Dăduse ordin ca armata lui să nu facă excese şi să nu distrugă nimic din Egipt, la fel cum dăduse ordin când a cucerit Ierusalimul. Silogismul califului Omar este o minciună dibace, născocită de papa Urban II (1088‑1099), cu care şi‑a condimentat predicile şi propaganda pentru a mobiliza credincioşii catolici la prima cruciadă în vederea eliberării Ierusalimului de sub musulmani. Adevăratul scop al lui Urban II era jefuirea Ierusalimului de gloatele trimise de Vatican. Cruciaţii au ucis localnicii indiferent ce religie aveau. Când cruciaţii catolici au ocupat Constantinopolul (1204), au ars biblioteci şi icoane, au furat aur, sculpturi şi tot ce se putea fura, jefui sau prăda. Ce nu se putea căra, au ars şi au distrus.
Pentru a‑şi spori poziţia politică, unii oameni bogaţi din Imperiul Roman au înfiinţat biblioteci orăşeneşti în alte localităţi. Toate cărţile şi bibliotecile se aflau în subordinea templului zeiţei Minerva (Atena la greci), iar bibliotecarii purtau la gât o amuletă în formă de bufniţă din lemn, din fildeş, cupru, argint sau din aur, după rangul ierarhic şi buzunarul fiecăruia, ce dovedea tuturor că se afla sub protecţia Minervei. Minerva era copilul principal al zeului suprem Jupiter, născută din creierul lui. Cea mai mică faptă rea împotriva cărţilor sau bibliotecilor era considerată un sacrilegiu împotriva Minervei. Sentinţa era pronunţată şi executată de preoţii zeiţei, adică bibliotecarii. Bibliotecarii erau preoţii Minervei. Scutul zeiţei Minerva proteja arta, cărţile, bibliotecile şi bibliotecarii. Pe soclul statuilor ei scria: Tu nihil invita dices faciesqve Minerva (Să nu zici şi să nu faci nimic împotriva zeiţei Minerva!).
Împăratul Marcus Aurelius (161‑180 d.Hr.), care el însuşi era filosof şi scriitor – mereu tradus şi reeditat în vremurile noastre –, a numit un procurator, un fel de administrator, care trebuia să vorbească în senat despre situaţia bibliotecilor. Alţi împăraţi nu s‑au temut de blestemele preoţilor Minervei şi au cheltuit mai mult cu războaiele şi cu luptele de gladiatori decât cu orice altceva şi nicidecum pe cărţi. Sentinţa pe care preoţii Minervei nu o puteau pune în aplicare împotriva acestor conducători politici au transmis‑o posterităţii şi celor care aveau să scrie istoria.
În anul 300 d.Hr. generalul Constantin îşi planifica ascensiunea pentru a deveni împărat (306‑337) şi a raportat în senat că la Roma erau 28 de biblioteci împărăteşti publice, ceea ce el argumenta
că era prea puţin pentru un milion de locuitori. A propus şi un buget sporit pentru bibliotecile din provincii. Propunerile lui au fost respinse de împăratul Maximianus (286‑305 şi 306‑310), însă astfel Constantin a câştigat popularitate în vederea apropiatei preluări a puterii. După ce a devenit împărat şi a proclamat creştinismul religie de Stat, Constantin s‑a temut de reacţia intelectualilor păgâni, nemulţumiţi că puterea încuraja credinţa în dauna raţiunii, după deviza lui Tertulianus: Credo quia absurdum est (Cred tocmai pentru că este absurd). Ca măsură represivă, a închis toate bibliotecile şi a lăsat bibliotecarii să vândă cărţile la particulari. Când a mai avut nevoie de alţi bani pentru armata sa, a aruncat în închisoare bibliotecarii şi le‑a confiscat proprietăţile.
Constantin era conştient de valoarea cărţilor, dar este îndoielnic dacă avea timp să citească. În mod sigur ştia ce să dicteze celor care au scris Crezul ortodox şi ce a mai hotărât el la sinodul de la Nicaea (325). E considerat mare, deoarece a legalizat creştinismul şi a salvat Imperiul Roman de la prăbuşire, prin mutarea capitalei cât mai departe de oligarhia de la Roma. A întemeiat Imperiul Roman de Răsărit şi supremaţia Constantinopolului, care a durat mai mult decât durase supremaţia Romei. Constantin a pus bazele dogmei creştine şi, în special, ale ortodoxiei. A pus la treabă arhitecţii şi zidarii mai mult decât făcuseră alţi împăraţi şi a întemeiat oraşe, care i‑au eternizat numele, ca, de exemplu, Constantina de azi din Algeria. Edward Gibbon, bazat pe surse contemporane, afirmă că era dac din Timocul de azi.
Ce mai rămăsese din bibliotecile imperiale a fost definitiv distrus de împăratul Iustinian (527‑565), care a închis toate vechile academii greceşti. Cu banii storşi de la populaţie a finanţat războiul generalului Belizarie împotriva goţilor în Italia şi a vandalilor din nordul Africii, apoi a înălţat Sfânta Sofia, cea mai mare construcţie a creştinismului, care în istoria arhitecturii e socotită cântecul de lebădă al Antichităţii. După căderea Constantinopolului, a devenit moschee. Împăratul Iustinian a cheltuit şi mai mulţi bani pentru a îşi construi mausoleul cu materiale dintre cele mai scumpe, din care ulterior s‑au ridicat moschei şi palate. Până şi pietrele fundaţiei au fost scoase şi reutilizate. Nimeni nu mai ştie nimic despre mausoleul lui Iustinian, nici măcar în ce loc a fost. Se zice că în acel loc ar fi acum o parcare şi un veceu public, însă nimic nu se poate şti cu siguranţă. Sigură este numai incertitudinea.
Ştim cu toţii că în Egiptul antic bibliotecile erau numite Casa înţelepciunii. Ştim şi că pe frontispiciul bibliotecilor din Antichitatea greacă scria pharmakon psychis, adică farmacia sufletului.
■ Scriitor, eseist, publicist
Note:
[1] The books were within reach of less prosperous people because the use of slave labour to multiply copies kept prices relatively low. (Felix Reichman, A Comparative Study of Bookprices, Oxford University Press, 1956)
[2] The books were cheap enough for people with only moderate incomes to buy them. (idem)
[3] Grosse Frauen der Weltgeschichte, Neuer Kaiser Verlag, Klagenfurt, 1987.
Victor Ravini
