Pelerinul care se îndreaptă spre Muntele Sinai îşi aduce aminte de cuvintele de demult care spuneau că locul acela este sfânt şi trebuie să ne descălţăm cureaua încălţămintelor. (Ieşire 3, 5) Nici unul dintre pământeni nu este vrednic să păşească în locul unde Dumnezeu S‑a revelat şi i‑a dăruit lui Moise Tablele Legii, spre îndreptarea fiilor poporului ales, şi în apropierea căruia a vorbit cu Ilie, pe Muntele Horeb. Atunci când Domnul vorbeşte, geografia locurilor se schimbă şi ea la faţă: muntele se înmoaie de lumină, pietrele vorbesc, iar apele se întorc la origini.
Înălţimile Sinaiului şi Horebului sunt învăluite în taină şi lumină. Moise şi Ilie au dorit să‑L vadă pe Dumnezeu, dar nu au putut, oameni fiind. Numai când Dumnezeu‑Fiul S‑a făcut Om, ei au putut să‑L vadă. Pe Muntele Taborului, descoperindu‑Se ucenicilor pe cât li se putea, Dumnezeu S‑a arătat, vorbind cu Moise şi Ilie despre cele ce aveau să se întâmple în Ierusalimul acelor zile.
Când m‑am îndreptat prima dată ca pelerin către Sinai, am aflat câte ceva despre cele întâmplate în istoria mântuirii şi nu îndrăzneam să gândesc că voi ajunge pe vârful muntelui unde Dumnezeu a coborât să vorbească cu Moise. M‑am cutremurat, înţelegând peste ani istoria acestui loc, atât din cuvintele revelate ale Scripturii, cât şi din anumite mărturii ale descoperirilor minunate din viaţa călugărilor aleşi.
Muntele Sinai este cuprins de o lumină dumnezeiască, fiind înconjurat de o mare taină, care s‑a descoperit mai târziu în viaţa unor monahi cu înaltă trăire, păstrându‑şi specificul mistic şi grandios. Doar în această notă poate fi înţeleasă lucrarea duhovnicească a monahilor de pe Muntele Sinai, mai ales din perioada veacurilor al 4‑lea şi al 5‑lea, care continuă până în prezent, nevoinţa şi lucrarea lor fiind umbrite de darurile bogate ale Duhului Sfânt.
În 1995, când am fost prima dată călător la Muntele Sinai, a reapărut posibilitatea de a se face pelerinaje, după mulţi ani de interdicţii, impuse din pricina unor conflicte şi situaţii politice neclare. În acel context, timp de mai mulţi ani, pelerinilor care veneau la Ierusalim nu li s‑a permis traversarea graniţei pentru a ajunge la Sinai. Anul acela, însă, a constituit un binecuvântat prilej de a merge la Sinai şi Horeb, unde am vizitat, desigur, şi Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”.
Am ajuns în Ţara de foc a sihaştrilor, la aproximativ 150 km depărtare de Marea Roşie, unde, de o parte şi de alta, s‑au nevoit numeroşi cuvioşi cu viaţă sfântă. În cealaltă parte a Mării Roşii se află Pustiul Nitriei, unde au vieţuit ucenicii Sfântului Antonie cel Mare. Aidoma, în zona Muntelui Sinai, în trecute vremuri, s‑au ostenit călugări sihaştri, despre care am auzit şi noi, măcar în treacăt, din istorisirile celor de demult.
Înainte de a ajunge la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, am aflat, din felurite lecturi, câte ceva despre râvnitorii călugări sinaiţi, precum Ioan Scărarul (Sinaitul), Filotei, Anastasie, Nil, Ştefan, Daniil, Grigorie, Isihie şi alţii, mari asceţi care au experimentat dulcea rugăciune către Mântuitorul Hristos. Am aflat şi despre pelerinii care au poposit la Sinai, Ioan Moshu, sau despre prietenul şi ucenicul lui, Sofronie, devenit Patriarh al Ierusalimului, autor al unor preafrumoase aghiografii.
Ştim că locul pe care Moise a văzut rugul ce ardea şi nu se mistuia a rămas un spaţiu sacru pentru fiii poporului ales şi pentru cei care au urmat învăţăturii creştine, care se adunau, în duminici şi sărbători, în jurul Rugului. Am auzit despre călugării care în perioade grele, cum au fost încercările ereziilor, au venit, căutând linişte şi loc prielnic la Sinai. La fel s‑a întâmplat mai târziu pentru unii teologi şi cărturari din istoria Imperiului Bizantin sau din perioada de după căderea acestuia, despre numeroasele triburi de beduini care, ascultând Sfânta Liturghie şi învăţătura Marilor Părinţi din Pustiul Sinai, s‑au încreştinat, astfel încât, în veacul al 5‑lea, o mare parte a populaţiei era creştină.
Izvoarele vechi mărturisesc despre mulţimea sfinţilor ostenitori care, atât în Mănăstirea Sfintei Ecaterina, cât şi în munţii Sinai şi Horeb, s‑au nevoit purtând jugul cel uşor al Mântuitorului. Ştim că biserica cea dintâi de la poalele muntelui, construită de Sfânta Împărăteasă Elena, a fost rectitorită de împăratul Justinian la jumătatea veacului al 6‑lea, asemenea unei cetăţi, din pricina deselor năvăliri ale beduinilor care‑i tulburau pe monahii asceţi. Mănăstirea a devenit loc de apărare a credinţei ortodoxe, dar şi fortăreaţă unde monahii se puteau ruga în siguranţă, cu ziduri care aveau pe alocuri şi peste zece metri grosime.
Muntele păstrează şi tradiţia conform căreia Împărăteasa Elena a vizitat Sinaiul, dorind să vadă Rugul nears de la poalele muntelui. În urma unei astfel de vizite, Împărăteasa a luat hotărârea de a zidi o biserică închinată Maicii Domnului. Totodată, unul dintre ofiţerii împăratului a decis să devină monah aici, primind numele Nil (canonizat, ulterior, de Biserica Ortodoxă), iar Egeria, care a vizitat şi ea Sinaiul în anul 380, vorbeşte despre mulţimea monahilor răspândiţi pe munte şi despre cele două bisericuţe: cea de pe vârful Muntelui Sinai şi cea de la locul unde se află Rugul.
Pe o veche grindă, din biserica întemeiată la jumătatea veacului al 6‑lea, se păstrează numele noilor ctitori, împăratul Justinian, împărăteasa Teodora şi arhitectul Ştefan. Împăratul Justinian a arătat o deosebită grijă faţă de acest loc, aducând o garnizoană militară şi un număr mare de slujitori pentru a fi de folos călugărilor. Am aflat şi despre prezenţa a 200 de familii de vlahi, aduşi de împăratul Justinian pentru a fi de ajutor monahilor; mulţi dintre ei, însă, în veacurile următoare, marcate de invaziile arabe, s‑au convertit la islam.
Deosebit de semnificativ pentru istoria mănăstirii este descoperirea, pe piscul unui munte cu o înălţime de 2.600 m, a moaştelor Sfintei Mucenice Ecaterina, printr‑o dezvăluire dumnezeiască în care li se spunea călugărilor că trupul ei a fost adus de îngeri şi aşezat pe vârful unui munte din apropierea Sinaiului. Călugării au găsit acolo moaştele muceniţei şi le‑au aşezat în biserica ctitorită de împăratul Justinian.
O altă tradiţie susţine că, în anul 625, un grup de călugări de la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” s‑au îndreptat către Medina pentru a cere protecţia lui Mahomed, lavra păstrând documentul original prin care erau asiguraţi de protecţie în caz de nevoie şi erau scutiţi de dări. Se menţionează chiar că însuşi Mahomed a poposit în această vestită mănăstire.
Lavra închinată Sfintei Ecaterina, cu toată obştea ei, s‑a dorit a fi doar rugătoare şi luminătoare celor care ajungeau pelerini în locurile sfinte ale mântuirii. Cu toate acestea, unii au receptat‑o ca pe o ameninţare. În acest sens, arabii au încercat mereu să o subjuge, să o distrugă şi să o izoleze, însă fără sorţi de izbândă. Mănăstirea a fost ajutată de diferite ţări ortodoxe, între care şi România, pentru a face faţă încercărilor la care era supusă.
Una dintre cele mai vechi lavre ortodoxe din lume, Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, şi‑a păstrat, în mare parte, forma originală, cu tezaurul ei duhovnicesc şi cultural de excepţie, adăpostind manuscrise ale Sfintei Scripturi din veacul al 4‑lea, Codicele Sinaitic, icoane din vremea împăratului Justinian, din perioada iconoclastă, salvate, împreună cu alte mari vestigii ale tezaurului ortodox, unele dăruite exclusiv pentru Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”. Aici s‑au regăsit mii de manuscrise şi documente bisericeşti, multe necercetate, altele înstrăinate, furate şi ajunse în diverse colţuri ale lumii, pentru câţiva arginţi, aidoma celor pe care i‑a primit vânzătorul Domnului…
La Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” au poposit şi călugări din alte lavre, cum au fost cei din Ţara Sfântă, Hozeva, „Sfântul Sava”, „Sfântul Teodosie” şi din alte locuri. Pe lângă sfintele moaşte ale Marii Muceniţe Ecaterina, ocrotitoarea filosofilor şi înţelepţilor, mănăstirea adăposteşte şi moaştele Cuviosului Ştefan, mare rugător, care i‑a spovedit şi i‑a îndrumat pe mulţi dintre pelerinii care se avântau spre vârful Muntelui Sinai. Acesta a fost găsit adormit în stare de rugăciune, rostind numele lui Iisus şi măsurând timpul în boabe de metanii.
Locurile pe unde au trecut părinţii nevoitori sunt marcate de paraclise, însemnări ori diverse tradiţii specifice. Puţinii părinţi de la Sinai au îndatorirea de a face cunoscută istoria mănăstirii de altădată, asemenea aşezămintelor de la El Faran sau Rait, una dintre ele aflată la aproximativ 80 km de lavră, în oaza Faran, unde au existat o veche aşezare creştină şi un sediu episcopal până la năvălirea arabilor, care au distrus mănăstirea pe care Mitropolitul Damian al Sinaiului şi Raitului s‑a străduit s‑o refacă.
Mănăstirea Rait, aflată la 150 km depărtare de Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, este locul de unde i‑a fost adresată cererea Sfântului Ioan Scărarul de a scrie cunoscuta operă de îndrumare şi sfinţire, Scara dumnezeiescului urcuş.
Nu pot uita frumuseţea Liturghiei pe care am simţit‑o, de multe ori, la Mănăstirea Sfintei Ecaterina şi în paraclisul de pe Muntele Sinai, unde ajungeam întotdeauna după miezul nopţii. Se săvârşea acolo Liturghie înainte ca soarele din orice anotimp să îngăduie retragerea către Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”. Într‑o perioadă îndelungată de timp, acest loc solitar a fost prilej de bucurie şi constantă trezvie pentru numeroşi nevoitori, adevărate exemple de statornicie, care, vreme de 70 sau 80 de ani, nu au părăsit vreodată Sinaiul.
Alţi călugări au fost chemaţi de patriarhii din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim pentru a sluji Biserica, unii dintre ei devenind episcopi. Dintre aceştia, unii monahi au refuzat, înţelegând că forma lor de viaţă era aceea de a se lupta cu grijile, bucuriile şi, mai ales, cu slava acestei lumi.
Împăratul Justinian, care a arătat mare cinstire faţă de Rugul Aprins, a iubit acest loc şi a zidit mănăstirea care, alături de ctitoriile Împărătesei Elena şi ale unor împăraţi bizantini, reprezintă obolul jertfei imperiului adus lui Hristos, Maicii Sale şi sfinţilor bineplăcuţi Domnului.
Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” a primit în soborul ei atât mari personalităţi, cât şi nevoitori obişnuiţi. Împăraţi, fii ai acestora, boieri, generali de armată, cum ni se spune în istorisirile Sfântului Nil, ale lui Anastasie sau Ioan Moshu, au ajuns să desconsidere cele ale lumii, nu întorcându‑se împotriva lumii, ci depăşind raportarea abuzivă a minţii asupra lumii.
La un moment dat, când arabii au avut o atitudine nemiloasă faţă de creştini, fiii Bisericii au preferat să moară. Nu doar călugării de la mănăstirile Faran, Rait sau Sinai, ci mulţimi de credincioşi, familii întregi, au ales calea martiriului în locul abandonării credinţei creştine. Episcopi din întreaga lume şi‑au îndreptat gândurile şi faptele către Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, cum a fost Episcopul Romei, Grigore, atent şi milostiv faţă de acest loc barbarizat frecvent, încercând şi el, cum au făcut‑o mulţi de la Apus şi de la Răsărit, să ajute monahii şi ucenicii lor în lupta pentru dăinuirea Ortodoxiei.
Istorisirile lui Anastasie ne spun lucruri minunate despre acest loc binecuvântat. Una dintre ele povesteşte cum, în timpul Liturghiei săvârşite pe vârful sfânt, când s‑a ajuns la vremea anaforalei liturgice, împreună cu slujitorii din biserică, munţii au cântat şi ei imn de slavă lui Dumnezeu: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot. Jumătate de ceas, o astfel de simfonie a umplut locul acela în care s‑a arătat slava Dumnezeului Celui adevărat.
O altă istorisire ne spune cum, în timpul unei cumplite secete, o turmă de capre sălbatice, care nu mai aveau de unde bea apă, au urcat pe vârful muntelui şi acolo au behăit cu capetele spre cer, până la venirea ploii. Cel ce dăruieşte iarbă vitelor şi hrăneşte puii corbilor când strigă la El S‑a milostivit şi a trimis ploaie, care a umplut de binecuvântare oamenii şi necuvântătoarele.
Scrierile Părinţilor sinaiţi vorbesc despre smerenie, întoarcere şi lacrimi, despre experienţe îndelungate ale unor oameni care au luptat pentru despătimire şi au refuzat în totalitate clevetirea, vorbirea fără folos, lucrurile trecătoare care nu‑şi găseau ecou în viaţa călugărilor sinaiţi, atât de înduhovniciţi, încât cu greu pot fi înţeleşi în optica lumii care s‑a schimbat atât de mult.
Contribuţia monahismului sinait la dezvoltarea spiritualităţii ortodoxe este impresionantă. Cei care nu au făcut un pelerinaj la Muntele Sinai, la Muntele Horeb, la Mănăstirea Sfintei Ecaterina nu pot înţelege deplin evoluţia monahismului răsăritean şi situaţiile speciale prin care au trecut monahii de aici, bucuriile şi încercările, adeseori martiriul, pe care le‑au oferit Bisericii şi Stăpânului ei, Mântuitorul Hristos.
Nu pot uita delicata atenţie a Mitropolitului de la Sinai, Faran şi Rait, care are un statut special în cadrul ierarhiei bisericeşti universale, mitropolia pe care o păstoreşte fiind considerată Biserică Autocefală, chiar dacă are puţini credincioşi şi monahi, amintind generaţiilor de acum despre istoria învolburată şi strălucită a Sinaiului.
Întotdeauna am remarcat deschiderea monahilor sinaiţi, atitudinea misionară şi nevoinţa pe care o împlinesc, rămânând statornici în pustiul unde se află numai nisip şi piatră.
Preocupat de fraţii ortodocşi trăitori în locuri diferite, în anul 1995, Mitropolitul Damianos ne‑a adresat câteva întrebări despre Biserica Ortodoxă Română, despre ierarhii şi călugării pe care i‑a întâlnit. L‑am apreciat drept un episcop singuratic, care, dincolo de cafeaua pe care ne‑a oferit‑o, transmitea duh paterical şi isihast, ascetic, bucurându‑se de frumuseţea slujbelor, de liniştea şi istoria nepereche a acelui loc.
Peste ani, slujind la Atena, într‑o mare biserică, „Sfântul Pantelimon” din cartierul Aharnon, pentru o perioadă de timp, îmi amintesc că în vremea Postului Mare, la Duminica Sfântului Ioan Scărarul, a venit mai mult popor ca de obicei. Biserica era măreaţă şi se găsea loc pentru numeroşii credincioşi participanţi. În duminica respectivă, de dimineaţă, era o forfotă, o prezenţă pe care nu o întâlnisem nici cu prilejul praznicelor împărăteşti. Părinţii care slujeau acolo mi‑au spus că lumea este obişnuită să vină în duminica aceea, întrucât se organiza o colectă pentru Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai. În toate bisericile Greciei, în Duminica a 4‑a din Postul Mare, se strângeau bani pentru ca mănăstirea să subziste. Oamenii erau legaţi de acest loc, chiar dacă mulţi dintre ei nu ajunseseră vreodată acolo. Colecta de ajutor constituie un preţios sprijin pentru istorica lavră. Ca şi cu alte ocazii, la această sumă, care se strânge anual, se adaugă contribuţiile unor oameni cu posibilităţi, ale unor guverne care iubesc Ortodoxia, Muntele Sinai şi Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”.
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
