Valentin Trifescu este un înzestrat eseist, critic şi istoric al culturii şi artei, un cercetător preocupat de tema reprezentărilor artistice româneşti şi europene, de reperele identitare naţionale şi regionale, de patrimoniul local, de arhetipuri şi tipologii culturale, dar şi de tema confluenţelor culturale româno‑maghiare. Volumele de autor ale lui Valentin Trifescu ilustrează, de altfel, profilul unui eseist şi critic de artă cu un profil nuanţat al interpretărilor şi o ţinută intelectuală elevată: Bisericile cneziale din Ribiţa şi Crişcior (începutul secolului al XV‑lea), Cluj‑Napoca, 2010; Geografii artistice şi regionalism în istoriografia de artă din Alsacia interbelică, pref. Andrei Corbea‑Hoişie, cuv. înainte Jean‑Noël Grandhomme, ediţia a 2‑a revizuită şi adăugită, Cluj‑Napoca, 2019 (prima ediţie în 2016); Artă naţională şi specific regional în istoriografia de artă din perioada interbelică. Studii despre Coriolan Petranu, Aurel Cosma şi Henri Focillon, prefaţă de Ştefania Custură, Saarbrücken, 2017; Copiile Copilului, postfaţă de Viorella Manolache, Cluj‑Napoca, 2018 (carte în colaborare cu François Bréda).
Cartea lui Valentin Trifescu Artă naţională şi specific regional în istoriografia de artă din perioada interbelică. Ediţia a doua revizuită şi adăugită (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2023) are un caracter eteroclit, reunind studii cu un relief divers, reunite în jurul a două idei majore (artă naţională, specific naţional), aşa cum s‑au ilustrat acestea în istoriografia de artă interbelică. Afinităţi latine şi afinităţi politice. Henri Focillon despre arta românească, Bisericile de lemn ale românilor ardeleni în istoriografia maghiară de artă din 1940, Bănăţenismul în istoriografia de artă. Aurel Cosma Jr. (1901‑1983), Alsacianism şi muzeografie. Despre istoricul de artă Hans Haug (1890‑1965), Coriolan Petranu (1893‑1945) şi bisericile de lemn din Transilvania şi Partium – sunt studii care îşi propun să suplinească goluri sau absenţe culpabile, cu scopul de a reface harta istoriografiei de artă din România. De altfel, în Cuvântul înainte, Valentin Trifescu deplânge faptul că „şa mai bine un secol de la Marea Unire, România încă nu are întocmit un repertoriu al patrimoniului artistic mobil şi imobil. Harta ţării este împânzită de nenumărate pete albe, care trădează insuficienta exploatare ştiinţifică a materialului artistic românesc sau neromânesc. În condiţiile în care o serie întreagă de monumente, de artişti sau de creaţii artistice încă îşi mai aşteaptă monografii, a face istoria istoriografiei de artă poate reprezenta un lux sau o alegere ce nu reprezintă o adevărată prioritate, mai ales în contextul dezastrului patrimonial de după 1990, perioadă în care s‑au pierdut, sub ochii noştri şi pe timp de pace, nenumărate opere de artă şi de arhitectură.”
Etapă necesară pentru studierea artei, istoria istoriografiei de artă presupune şi o reflecţie lucidă asupra profesiei înseşi, doar astfel putându‑se „înţelege mai bine mecanismele interioare de producere a textelor despre artă”: „Prin cunoaşterea modului în care înaintaşii noştri şi‑au construit discursurile, vom putea identifica greşelile trecutului, ne vom putea debarasa de o serie de locuri comune ori vom putea selecta şi valorifica ceea ce au lăsat mai bun predecesorii şi magiştrii noştri.” Studiile lui Valentin Trifescu nu furnizează o imagine exhaustivă a „fenomenului istoriografic românesc, maghiar sau francez”, ele putând fi înţelese, cum sugerează chiar autorul, ca „studii de caz”, utile pentru „realizarea unor viitoare sinteze ale istoriei istoriografiei de artă”. Pe de altă parte, textele au fost scrise la începuturile activităţii de cercetare a autorului, fiind publicate în diferite reviste de specialitate. De aici caracterul fragmentar, disparat al cărţii, textele publicate având relevanţa unor etape ale reflecţiilor asupra istoriografiei de artă, chiar dacă între timp opiniile criticului de artă s‑au nuanţat, fiind completate cu noi lecturi, cu noi resurse metodologice şi conceptuale.
În primul studiu, Afinităţi latine şi afinităţi politice. Henri Focillon despre arta românească este remarcată relevanţa relaţiilor cultural‑artistice dintre România şi Franţa, subliniindu‑se aportul lui George Oprescu, dar şi legăturile multiple dintre Henri Focillon şi intelectuali români reprezentativi ai epocii (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe Balş sau Ion Cantacuzino). Valentin Trifescu expune astfel, cu argumente şi ilustrări necesare bogăţia interferenţele româno‑franceze, dar şi relaţiile cultural‑instituţionale dintre Franţa şi România. Focillon şi‑a exprimat, de altfel, într‑o scrisoare, viziunea sa cu privire la particularităţile culturii şi civilizaţiei româneşti şi despre relaţiile privilegiate cu România, fundamentate pe ideea „fraternităţii latine”: „Primirea ce ne‑aţi făcut‑o la Sibiu… ne‑a pătruns de recunoştinţă şi emoţii. Să simţi că Franţa e atât de călduros iubită de un popor mare care‑şi va realiza toate destinele şi căruia e reservat un glorios viitor, e o mare bucurie pentru doi călători, primiţi, cum am fost noi, cu atâta curtoasie frăţească care vine din adâncul inimei. (…).România e iubită de noi ca o soră eroică. D‑Voastră sunteţi la porţile unei lumi necunoscute şi aproape de frontierele vechei Asii, curentul intelectual şi militar al civilizaţiunilor mediteraneene. Eu port în sufletul meu această mare convingere, împărtăşită de toţi amicii noştri”.
Într‑un alt studiu, Valentin Trifescu observă că „prin intermediul scrierilor ştiinţifice, dar mai ales al textelor de vulgarizare, istoricii de artă din prima jumătate a secolului al XX‑lea au devenit nişte veritabili intelectuali angajaţi, care s‑au implicat energic în dezbaterea problemelor (inter)naţionale. În aceste condiţii, graniţa dintre savant, polemist şi militant politic a fost tot mai greu de trasat”. Articolul consacrat lui Aurel Cosma Jr. relevă contribuţia acestuia în sfera istoriei artei, prin studiile despre arta decorativă, despre arhitectură, sculptură, istoricul artei punând în lumină „nuanţele şi particularităţile locale, atrăgând atenţia asupra diversităţii şi caracterului fragmentar al creaţiilor culturale şi artistice”. Cu o cultură preponderent şi esenţial ţărănească, deschisă influenţelor străine, românii bănăţeni au beneficiat de o „moştenire intelectuală şi spirituală transmisă din generaţie în generaţie”, Banatul însuşi fiind înfăţişat ca o „regiune de frontieră în care s‑au intersectat culturi şi civilizaţii diferite”. Studii inspirate sunt consacrate istoricului de artă Hans Haug, exponent al muzeografiei aplicate, preocupat de redarea specificului alsacian, personalitate puternică, cu operă reprezentativă pentru trei domenii (muzeografie, istoriografie de artă şi desen), sau lui Coriolan Petranu care a integrat prin cercetările sale „arta ţărănească în cadrul general al artei româneşti, scoţând satul românesc din condiţia sa culturală şi artistică marginală”. Coriolan Petranu s‑a implicat, de altfel, în dezbaterea asupra aspectului turnurilor‑clopotniţă ale bisericilor de lemn româneşti, element care poate fi subsumat profilului geografiilor artistice, cu „implicaţii localiste, regionaliste şi naţionaliste”.
Cărţile lui Valentin Trifescu impun prin deschiderile teoretice spre temele interculturalităţii, ale confluenţelor şi interferenţelor culturale şi artistice, definindu‑se prin capacitatea de argumentare, forţa de sugestie a detaliului, spiritul analitic şi dialogul fertil cu trecutul.
■ Profesor univ., scriitor, critic, teoretician şi istoric literar, eseist
Iulian Boldea
