„Nu moare nimeni din prostie,
Dar lumea se degradează prin ea.”
Emil Cioran
Rădăcinile îndoielii sunt la fel de adânci ca cele ale certitudinii. Numai că îndoiala e mai rară, la fel de rară ca luciditatea şi ameţeala legată de îndoială, e paralizie sau salt riscant la trambulină. Neliniştea constituie prima etapă a reflecţiei. Esenţialul nu vine niciodată din afară. Tot ceea ce e sfâşiat interior este modern, iar tot ce este limpede şi univoc este învechit. Eul este ultima temă a artistului. Substanţa lui interioară.
Teatrul ca energie inţiatică conectează omul la o sinteză a realităţii, pe care o trăieşte şi pe care, din prea multă agitaţie, neatenţie, lipsă de empatie, nu o cuprinde şi nu o pătrunde pentru a‑i atribui densitate şi vizibilitate profundă. Teatrul are viu organismul incitării la reflecţie şi dialog, la interogare a gândurilor care stau la baza relaţiilor interumane, a structurilor complexe, necunoscute, încărcate de ambiguitate. Se consideră totdeauna că ecoul pe care spectacolul îl transmite publicului şi felul în care acesta ajunge să rezoneze cu viaţa celui care‑l primeşte nu este altceva decât o chemare spre destăinuire. Prin toate artele, introspecţia amănunţită, confesiunea eliberată de canoanele rigide înspăimântă adâncurile fiinţei. În acelaşi timp, tot ea emoţionează fără milă şi atinge dimensiuni existenţiale revelatoare, dezvăluie vulnerabilităţi şi sensibilităţi despre care omului îi este frică să vorbească.
Actul teatral prin crezul său nu poate elimina fertilitatea reflecţiei teoretice. A ignora gândirea şi controversele ideatice înseamnă a‑i nega artei conştiinţa de sine. Spectaculozitatea, înţeleasă doar conjunctural pragmatic, ca insistenţă expresivă a unui sistem de efecte ce induc atractivitate şi iluzionare devine căutare frivolă în banalele trasee de relaţii cu desluşiri premeditate.
Teatralitatea devine un spaţiu al lumilor care se intuiesc şi se descoperă printr‑o suită de simboluri şi semne, printr‑o limbă care o cuprinde pe cea vorbită, dar o depăşeşte şi o integrează într‑o viziune semantică în care se reinterpretează tot ceea ce este posibil, tot ce este valid şi tot ceea ce a fost acceptat, dar acum se reformulează în dimensiuni noi. Teatralitatea permite cunoaşterii să fie un intermediar între om şi expresia lui în lume, o prezenţă neliniştitoare pe care nici măcar nu o vedem că există, ci mai curând că insistă sau că subzistă, făcând conjuncţia relativ‑absolut.
Scena este un spaţiu de rezonanţă în care puţinul este în tot, iar totul este în puţin. Astfel gândirea este conţinută în structura reprezentaţiei şi nu enunţată.
Artistul îmbogăţit prin arta lui îşi are rădăcinile tainic şi adânc înfipte într‑o vibraţie a necuprinderii. El vede altfel ceea ce trăiesc toţi ceilalţi, el vede ceea ce dă valoare şi consistenţă spiritului, preia mişcarea spre a o transforma în sens, preia amănuntul pentru a‑i găsi măreţia.
Lumea comunică, dialoghează, se zăpăceşte în rostul cuvintelor, plânge, se nelinişteşte, negociază, se bucură, ierarhizează etc., etc., oriunde şi oricând, pe stradă, în parcări, pe scara rulantă a metroului…, ah! avem semnal…, prin lifturi, în supermarketuri, în spitale, la morgă… la nunţi, petreceri şi scandaluri, peste tot domină comunicarea prin mobil (3G, 4G, 4Gs, 12 MPx, 14 MPx, dual SIM etc., etc.), aparate telefonice oferite pentru toate buzunarele, şi beneficiile publicităţii dau roade. Vobim… alergăm şi vorbim, cumpărăm, vindem, comunicăm date, termene, gânduri… facem bani, bani… Make money! Deviza civilizaţiei îndrăgite prin calitatea sugestivă, incisivă a reclamelor. Make money! Aşa intri în top… în primii 10, primii 100, primii 1000… după aceea nu mai contează cine eşti. Grupuri compacte de singurătăţi se mişcă alert, brownian, către toate cele patru puncte cardinale, prin aer, apă, uscat… către acel ceva nou, victorios ‑ prezentul trepidant. Viaţa e o corporaţie… cu profitul reinvestit… Să fie oare evoluţie? Să fie oare noul mai viu decât umanul?!
Îmi aduc aminte că pe lângă viziunea întunecată şi destul de sumbră a lui Orwell, mai există şi o alta ceva mai veche şi mai puţin cunoscută, dar nu mai puţin înspăimântătoare, aceea a lui Huxley din „Brave New World”. Contrar convingerilor comune pe care le aveau, cei doi scriitori, Huxley şi Orwell, nu mărturiseau acelaşi lucru. Orwell ne avertiza că vom fi striviţi de o forţă exterioară opresivă impusă, în timp ce în viziunea lui Huxley nici un „Big Brother” nu mai e necesar pentru a‑i lipsi pe oameni de identitate, autonomie, maturitate şi istorie. Aşa cum vedea el lucrurile, oamenii vor ajunge să iubească opresiunea, să o promoveze, vor proslăvi tehnologia care le va îngrădi, evident, treptat, treaptat capacitatea de a gândi.
Orwell se temea că vor fi interzise cărţile. Huxley gândea altfel, neliniştitor că, de fapt, nu va mai fi necesar să interzici vreo carte, pentru că, încet, încet, nu se va mai găsi cineva dornic să citească vreuna. Cărţile vor fi uitate, vor fi trecut… amintiri, vechituri neprofitabile. Orwell era înspăimântat de cei ce ne privau de informaţii. Lui Huxley îi era frică de cei ce ne vor oferi atât de multă isterie informaţională, că vom fi reduşi la pasivitate, egoism, anonimat şi standardizare. Orwell se temea că Adevărul ne va fi ascuns – Huxley că ceea ce poate fi adevărul va fi înecat într‑un abis de irelevanţă… Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă – Huxley că vom deveni o cultură trivială. Huxley susţinea profetic că cei capabili să se opună definitiv şi imediat tiraniei au neglijat să ia în consideraţie apetitul aproape infinit al omului pentru distracţie. În 1984 oamenii pot fi controlaţi prin producerea durerii. În Brave New World sunt controlaţi prin producerea plăcerii. Pe scurt, Orwell se temea că tocmai ce urâm ne va distruge, Huxley, dimpotrivă, că exact ce vom iubi cel mai mult ne va sfârşi. E foarte posibil, din ce în ce mai posibil, ca Huxley să fi avut dreptate.
Sfârşitul lumii va fi un clip, spunea testamentar regizorul profet Aureliu Manea. Ştim că timpul creşte în urma noastră, şi el, timpul, partenerul existenţei se ascunde în tăceri şi şoapte, în aşteptare şi vertij, în strigătul disperat, dar plin de umor… Ne naştem regi, şi sfârşim în exilul uitării.
Viziunile spectaculare „la zi” semnifică în general, printr‑un comentariu radical, deriziunea, nimicnicia, lipsa de sens a lumii, şi nu în ultimul rând egoul artistului pulsând de vanitate. Fascinaţia deşertăciunii este singura substanţă a umanului care se legitimează autoritar în astfel de spectacole. Poate e mai curajos, mai novator, mai profund să‑i lăsăm pe Sofocle şi Shakespeare, Moliere şi Strindberg, pe Cehov şi Caragiale, O`Neill, Pirandello, Beckett şi Eugen Ionescu să se mărturisească, să aflăm ce e veşnic şi ce e trecător, ce e viaţa şi moartea, dragostea şi uitarea. Şi toate spuse astăzi într‑un limbaj al zilei care îi cuprinde şi ne cuprinde. Comunicăm prin gândire. Dacă trecutul e doar prezentul nostru instabil, atunci nici viitorul nu va putea fi altceva decât acelaşi prezent mult mai ruinat şi degradat. Şi aici se impune aducerea în prim‑planul creaţiei a crezului artistic care nu se poate supune nici modei, nici timpului aparent, nici experimentelor cu rezultat ştiut…
Desăvârşim continuu prin nimicnicie o plasmă existenţială grotescă, fardată cu idealuri mistificate de purtător, trăim intens, obsesiv, agonic, delirant, spasme politice şi erotice, construind mulţumiţi de noi înşine o vieţuire băşcălioasă gonflabilă, din pretexte şi măscări, o surpare mocirloasă de jos în sus, trâmbiţând sloganuri patriotarde, putrezite în maculări de-a pururi vii… Ne sărăcim sufletele şi gândurile, contaminaţi de maladia cuceritor-malignă a imposturii.
Cu tot dinadinsul, parcă, am vrea să nu mai avem identitate… Să rămânem fără de conştiinţă, să ne umilim… De ce? Acuzăm violent, furibund vremurile, destinul, pe Dumnezeu chiar… mereu pe alţii. Ei complotează, nimicesc în complicitate, prin trădări succesive, „nobleţea noastră ereditară”. Spaimă de rang uman… Demnitate, adevăr, dreptate, dragoste, cultură, identitate şi încă câteva au ajuns astăzi idei uitate, cuvinte alungate.
Colajul nostru de existenţă este o copie derizorie, blestemată, ţesută din sufocare şi durere, care impune o viaţă degradată, fără atributele iluminării. Artă fără dimensiuni tainice. Realitate fără ecou… Muribundă. Crezul artistic, asemenea celorlalte fapte vii din lumea noastră, nu-ţi cere decât să fii tu însuţi, să pătrunzi densitatea existenţei şi în viziunea ei lăuntrică misterioasă, să exprimi crezul, experienţa şi trăirea ta. Orice încercare de voită originalitate este un act ratat. Cu cât eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu atât exprimi o experienţă universală prin cunoaştere universală.
Arta lumii, ştim astăzi, este născută dintr‑un amestec de dispreţ şi compătimire, îmbinate cu o doză de duioşie, dublate de o nevoie intransigentă de judecată morală.
Între noi şi trecut, între noi şi lume, între noi şi noi înşine se interpune subtila trăsătură a imaginarului… Nimic mai specific uman decât fabulaţia, acest joc prelungit adesea până la ieşirea în afara oricărei realităţi tangibile sau demonstrabile.
Inteligenţa vizionară a unui crez artistic valid profetizează că tinerii şi copiii vor avea poate de ce să plângă, noi am râs destul. Se poate spune că lucrul cel mai liber al personalităţii artistice este imaginaţia.
Pentru a face o operă de artă, o creaţie viabilă, trebuie talent, talent şi iar talent. Arta, ca şi viaţa, este făptuită din eternul conflict între impresii şi judecăţi… iluzia şi deziluzia sunt inseparabile şi se află într‑o continuă luptă. Pentru a nu cădea răpuşi de intensitatea acestei dispute, conceptul artistic salvează substanţa din plasma operei. El trebuie impus cu dragoste şi pasiune, muncă, rigoare şi disciplină în interpretare.
Crezul artistic este o mărturie sub jurământul sacru al artei! Reprezentaţia pătrunsă de creativitate este cunoaştere, chemare spre o lumină de taină, de adâncă substanţă şi densitate. Artistul devine expresiv pentru prezent prin formulări noi, care nu mai sunt ale piesei, ci ale explorării ei prin conţinutul interior ce se cere eliberat. Lumea artei este o existenţă în pericol, dar în acelaşi timp e şi lumea care aduce temeiul înţelegerii, care te obligă să te reinventezi pentru a vorbi prin sugestie poetică, spiritualitate şi înălţare a vieţii. Rostul teatrului este de a ilumina în prim‑plan o viziune teatrală plurală care, în timp ce întreţine substanţa, o şi epuizează, hrănind o renaştere într‑o nouă expresie. Teatrul continuă…
■ Regizor, scenarist, eseist
Alexa Visarion
