O ştiinţă despre trecut
Dana Oprica: Stimate domnule preşedinte al Academiei Române Ioan‑Aurel Pop, suntem la Radio Villalba, la aniversarea de 10 ani de emisiuni în limba română, şi facem acest interviu în cadrul proiectului organizat de Fundaţia Culturală Ideea Europeană cu acest prilej, proiect intitulat Radio Villalba – 10 ani de emisiuni în limba română. E un proiect sprijinit de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Pentru noi şi pentru cei care ne urmăresc sunteţi un invitat cu totul special, un invitat de onoare. Sunteţi Preşedinte al Academiei Române – cel mai înalt for de consacrare şi recunoaştere a valorilor româneşti. Sunteţi, domnule academician Ioan‑Aurel Pop, istoric, profesor universitar, rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj‑Napoca, un cărturar de seamă, o personalitate marcantă a culturii române actuale. Vă invităm să le vorbiţi românilor de pretutindeni.
Tema acestei intervenţii vizează identitatea naţională românească, tradiţia şi istoria, această „primă carte a unei naţii”, cum o definea Bălcescu. Vă propun să începem discuţia noastră cu un citat din Cuvântul de deschidere al celui dintâi curs de istorie naţională, rostit de Mihail Kogălniceanu la Academia mihăileană din Iaşi, în urmă cu 180 de ani: „După priveliştea lumii, după minunile naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luarea noastră aminte decât istoria. Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiţi, este adevărata povestire şi înfăţoşare a întâmplărilor neamului românesc. Ea este rezultatul vârstelor şi al experienţei. Se poate dar, cu drept cuvânt, numi glasul seminţiilor ce‑au fost şi icoana vremii trecute”. Karamzin o numeşte „testamentul lăsat de strămoşi strănepoţilor, ca să le slujească de tălmăcire vremii de faţă şi de povăţuire vremii viitoare”.
După Biblie, istoria trebuie să fie şi a fost întotdeauna cartea de căpetenie a popoarelor. Sigur, nu contestă nimeni această valoare, această mai exact calitate a istoriei, această latură didactică a ei, însă ne întrebăm dacă această povestire a întâmplărilor nu este colorată de emoţia şi de subiectivitatea celui care o scrie. Cu alte cuvinte, cum putem şti dacă istoria respectă faptele aşa cum s‑au derulat? Există ucronie în discursul istoric? Ce rol are documentul în cercetarea istorică, domnule Profesor Ioan‑Aurel Pop?
Ioan‑Aurel Pop: E o problemă eternă pentru istoric şi pentru public. Din păcate, istoria, sau mai precis discursul istoric fiind o reconstituire, nu ajunge niciodată la adevărul absolut. Faptele, odată petrecute, nu se mai repetă niciodată, deşi noi obişnuim în limbajul cotidian să spunem că „istoria se repetă”. Niciodată. Anumite împrejurări au asemănări cu altele din trecut şi aşa cum un om care are, evident, amintiri, îşi închipuie uneori că a trăit încă o dată lucruri pe care le trăieşte în prezent, şi istoricul are impresia că anumite împrejurări se repetă, dar ele nu se repetă. Faptele de repetiţie, cum zicea Alexandru D. Xenopol, marele profesor de la Iaşi, sunt apanajul ştiinţelor exacte. Dacă eu sunt chimist şi mă duc într‑un laborator, şi vreau să descompun apa în elementele sale fundamentale, care sunt oxigenul şi hidrogenul, o fac de atâtea ori până mă conving că apa e formată din hidrogen şi oxigen. Deci, dacă nu cred prima oară, repet şi fac a doua oară experienţele. În istorie aşa ceva nu se poate. Chiar dacă eu aş vrea să reînviu, să spunem, perioada când Castilia s‑a unit cu Aragonul şi s‑a format nuclelul statului spaniol de mai târziu, al statului unitar, şi am toate datele posibile pe care le‑am putut strânge, niciodată n‑o să pot să‑i pun pe o scenă pe cei doi protagonişti, Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon, şi să‑i vadă publicul cum retrăiesc. Ei nu mai trăiesc niciodată. Deci, istoria, din acest punct de vedere, are un grad mai mare sau mai mic de subiectivism, din mai multe motive. Cel mai important e că istoricul nu are la îndemână toate sursele necesare ca să reconstituie o epocă. Să ne imaginăm un puzzle. Avem o piesă de aici, una de acolo, mai punem una şi după aceea istoricul trebuie să umple ca să creeze un tablou, să umple golurile.
Mai sunt şi alţi factori care disturbă adevărul istoric, de pildă, subiectivismul fiecăruia. În vremurile cele vechi, ale Greciei clasice, chiar ale Greciei legendare, când umblau dintr‑o cetate în alta aezii, un fel de poeţi ambulanţi, care reconstituiau trecutul cântându‑l şi spuneau poezii despre trecut, atunci istoria era considerată o artă. Şi eu cred că niciodată n‑a încetat complet să fie nu numai o ştiinţă despre trecut, ci şi artă. Arta de a vorbi şi scrie frumos despre trecut. Omul are nevoie, sufletul lui are nevoie de acest lucru. Marii istorici ai Franţei care au reconstituit, de pildă, Evul Mediu, bunăoară, Fernand Braudel, Jacques Le Goff, Le Roy Ladurie şi alţii, au făcut‑o povestind frumos, pe înţelesul publicului, trecutul, dar încercând să nu altereze conţinutul cu voia lor. Şi mai sunt şi alţi factori. De pildă, sunt anumiţi comanditari, regimuri politice care vin şi spun: trebuie să‑mi scrieţi o istorie în felul acesta. Sunt destui mercenari care acceptă să falsifice cu bună ştiinţă trecutul. Pe urmă, mai sunt şi sentimente naţionale de o parte şi de alta. Eu sunt convins şi vă pot aduce dovezi că nici astăzi, cu toată reconcilierea franco‑engleză, Napoleon nu e prezentat la fel în ambele ţări. Napoleon într‑un manual din Franţa e prezentat într‑un fel, nu chiar ca erou naţional, dar aproape, e un simbol al Franţei, Napoleon Bonaparte şi apoi împăratul Napoleon; în Anglia el, care a instituit blocada continentală, este prezentat cu răceală, ca să nu zicem cu ostilitate. Fiindcă a fost duşmanul Angliei. În cazul României, niciodată, de pildă, Mihai Viteazul, care a unit cele trei ţări pentru o clipă (fără gândul de a crea o Românie; era mult prea devreme), nu va fi prezentat la fel în istoriile din Ungaria. Pentru că el a atacat Transilvania, a cucerit‑o, s‑a proclamat în Alba Iulia principe, în pofida faptului că până atunci toţi principii şi voievozii Transilvaniei fuseseră maghiari. În istoria maghiară Mihai Viteazul e un agresor. În istoria românească e un erou naţional. Deci, lucrurile sunt cumva foarte complicate. Dar ce nu e complicat pe lumea asta? Pe mine, dacă mă întreabă cineva: ce este istoria?, dau un răspuns foarte simplu: istoria e viaţa pe care au trăit‑o înaintaşii noştri. Şi cum viaţa e şi cu bune, şi cu rele, şi cu adevăruri, şi cu minciuni, şi cu iubire, şi cu ură, la fel e şi istoria. E foarte important să avem onestitatea să recunoaştem că atât ştim din istorie, am ajuns la acest grad de cunoaştere. Şi mai adaug ceva: istoricul real, istoricul de meserie, este cel care caută adevărul. Chiar dacă nu‑l descoperă niciodată integral, căci adevărul absolut e apanajul lui Dumnezeu, istoricul are obligaţia să încerce să ajungă la adevărurile noastre omeneşti care ne sunt date. Şi atunci e un adevărat istoric.
Românii din Basarabia au fost smulşi din trupul României
Rămânem la istorie. Ştim că istoria nu judecă, ci prezintă cauzele care duc la o manifestare, la un rezultat. Cum credeţi că vor consemna analele istorice perioada de după 1989, când o parte a românităţii a plecat în lume? Şi e vorba, dacă adăugăm şi românii din Basarabia, de peste 7 milioane de români. Ce consecinţe are pentru destinul naţional această dislocare umană semnificativă în afara graniţelor şi cum influenţează acest cataclism demografic identitatea românească? E una dintre temele intervenţiei de astăzi.
Absolut! Aş începe cu o observaţie. E bine că aţi adăugat românii din Basarabia, dar ei n‑au plecat niciodată. Ei au fost smulşi. E o mare diferenţă. Ei au fost smulşi din trupul României, prima oară în 1812 – din trupul Moldovei, care era o Ţară Românească, chiar dacă unii spun că sunt exagerări. În Evul Mediu, de pildă, la Veneţia, la Milano, la Roma, numele Moldovei era Valahia şi numele Ţării Româneşti era tot Valahia. Iar Ştefan cel Mare când a scris o scrisoare către senatul Veneţiei ca să ceară ajutoare şi să spună că dacă va cădea Moldova sub turci vor cădea şi regatele Ungariei şi Poloniei, el explică de ce intervenea în Ţara Românească cu oaste câteodată, ca să pună domn la Târgovişte. Unii zic că din rivalitate şi din dorinţa de a cuceri Ţara Românească. Nu. Ştefan cel Mare ar fi putut să fie domn şi la Târgovişte, dar n‑a vrut. Domnitorul a vrut să pună un domn credincios, cu care să se înţeleagă şi să reziste în faţa puhoiului otoman. Dar ştiţi cum numeşte el Ţara Românească în limba italiană? Eu regret că nu vă pot da interviul în limba spaniolă, în italiană pot, am predat patru ani în Italia. Dar spaniola o înţeleg, deoarece e aproape o italiană sau italiana aproape o spaniolă, însă mi‑e greu să vorbesc pentru că trec repede la italiană din pricina obişnuinţei.
Ştiţi cum numeşte Ţara Românească Domnitorul Ştefan cel Mare? „L’altra Valahia”, cealaltă Ţară Românească. Pentru Ştefan cel Mare, prima Ţară Românească era ţara lui. Şi el se considera valah, era numele pe care‑l dădeau străinii românilor. Valah înseamnă român pentru un străin. Aşa cum noi îi numim greci pe greci, dar ei se numesc eleni şi ţara este Helas. Deci, popoarele au nume diferite, unele date de străini şi altele date de ei înşişi. Prin urmare, identitatea românească ne‑a fost strivită sau s‑a creat o împrejurare externă de a fi strivită când a fost răpită Basarabia, când a fost răpită Bucovina mai devreme. Transilvania a stat aproape un mileniu sub stăpânire străină şi n‑a fost niciodată Ţară Românească, cu organizare românească, decât după Marea Unire din 1918. Deci, acesta e un fenomen de altă natură, când străinii au rupt din trupul ţării şi nu ne‑au lăsat pe noi întregi. Basarabenii sunt astăzi cum sunt după încercări teribile de deznaţionalizare.
Plecarea românilor după 1989 e un alt fenomen. Diaspora aceasta românească îi îngrijorează pe unii foarte mult, pentru că românii rămân tot mai puţini în ţara de baştină şi se duc în străinătate, în diferite ţări, cei mai mulţi sunt în Spania şi Italia – şi nu întâmplător. Pentru că e vorba de latinitate. Un român care pleacă de aici din România la Florenţa sau la Saragossa, în două‑trei săptămâni poate să vorbească limba chiar dacă e un om simplu. Pe când un român simplu care pleacă în Germania are nevoie de mult timp până să înveţe limba germană. Nici engleza, fiind tot o limbă germanică, nu e aproape de sufletul nostru. Dar eu, trăind în Italia şi predând acolo după Revoluţie, i‑am văzut pe românii noştri cum învaţă limba ca pe apă, pentru că în italiană se zice Buona sera, nu Buenas tardes, în româneşte Bună seara. Această parte a corpului se numeşte fronte, naso, barba, orechio, occhio, braccio. Prin urmare, scriitura e ca în româneşte. Mi chiamo se scrie chi: semnele ortografice sunt identice.
„Românii plecaţi peste hotare sunt ambasadori”
Unii sunt îngrijoraţi de această diasporă. Sigur că unii spun că ne risipim pentru prima oară în lume şi nu se ştie ce va fi cu soarta acestui popor. Românii au fost, de când îi putem număra cât de cât, până astăzi, cel mai numeros popor din sud‑estul Europei; ei, românii, sunt şi astăzi aşa. E o oază de latinitate aici, în România. Singurul popor romanic mare izolat de masa latinităţii şi înconjurat de slavi şi de maghiari e poporul român. Şi totuşi, această oază de latinitate de circa 19‑20 de milioane din România – dacă‑i pun la socoteală şi pe cei din Basarabia depăşim 20 de milioane, căci suntem în acelaşi loc; Prutul nu e o graniţă lingvistică, e o Prutul graniţă politică impusă de alţii – deci aceste 22 de milioane care trăiesc aici sunt mai mulţi decât grecii, care sunt 10 milioane, bulgarii 7 milioane, sârbii 7 milioane, croaţii 5 milioane, albanezii din Albania şi din Kosovo împreună 4‑5 milioane, macedonenii… ce să mai spun. În jurul nostru sunt ţărişoarele mici moştenitoare; nu e nicio ţară în sud‑estul Europei care să aibă 20 de milioane. Toate sunt cam la jumătatea noastră sau mai puţin. Dar dacă ne tot micşorăm şi ne tot risipim cine ştie ce se va întâmpla?
Pe de altă parte, eu, ca istoric, vă spun că, din experienţă, ştiu şi cred că nu va dispărea într‑un viitor apropiat românitatea din această regiune şi nici românii nu vor dispărea. De pildă, irlandezii, când au scăpat, în sfârşit, de chinga Angliei, care a fost o ţară acaparatoare, au plecat peste ocean în proporţie imensă, încât şi astăzi se pune că sunt mai mulţi irlandezi în America decât în Republica Irlanda, unde, dacă nu mă înşel, sunt probabil circa 5 milioane de irlandezi. Dar Irlanda n‑a pierit, e o ţară cât de cât prosperă, e o ţară verde. Sunt români care trăiesc şi în Irlanda – nu aşa de mulţi ca în alte părţi, dar sunt. Să privim şi acest lucru în mod optimist. Pentru mine, fiecare român care a plecat în ţările…, mai ales ale Europei – oriunde; eu am colegi care sunt în Noua Zeelandă şi mai ţin legătura cu ei, în ţara unde sunt mai multe oi decât oameni – fiecare român plecat de acasă, aşadar, s‑a realizat. Eu îl privesc pe fiecare român plecat de acasă ca ambasador al spiritului românesc, al limbii române. Nu se poate să nu‑i fi întrebat pe cei care trăiesc în Spania, de exemplu, vreun spaniol: „Cum e limba voastră? Spune‑mi un cuvânt în limba ta! Ce mâncare mâncaţi voi la sărbători? Ce cântece cântaţi? Cum vă petreceţi viaţa?”. Pentru mine ei, românii plecaţi peste hotare sunt ambasadori. Sigur că ambasadorii sunt de mai multe feluri. Chiar şi cei care sunt de meserie – unii‑s buni, alţii‑s răi. Noi avem şi ambasadori răi, căci niciun popor nu e format numai din îngeri. Şi, pe de altă parte, să ştiţi că oricâtă veste proastă s‑ar duce despre noi în lume, şi s‑a dus destulă, nu există popoare rele şi popoare bune. Nici popoare inferioare şi popoare superioare. Există numai popoare, cu bune şi cu rele, cum e şi viaţa, şi cu multe tonuri cenuşii. Unii nu sunt nici excepţional de buni, nici fantastic de răi. Sunt pur şi simplu oameni care‑şi trăiesc viaţa şi, credeţi‑mă, prin oamenii aceştia, cum le‑am zis eu, poate aspru, „cenuşii” – între ghilimele – s‑a făcut lumea.
Gândiţi‑vă la stupul de albine sau la furnicar. Cei care muncesc în viaţa cotidiană şi‑şi aduc cu atâta contribuţia la binele comun sunt mulţi anonimi. Popoarele s‑au construit prin asta. Şi viitorul lor şi l‑au construit aşa. Noi n‑avem nevoie de foarte mulţi istorici în societate, poate avem nevoie de medici, de profesori, căci educaţia şi sănătatea sunt fundamentale, dar într‑o lume sănătoasă, într‑o societate dinamică, care se gândeşte la viitor, istoricii trebuie să fie puţini şi buni. Dacă vine o criză mare, cum suntem ameninţaţi acum… Vedeţi necazurile venite peste omenire; mai ales de când a fost pandemia ne gândim foarte mult la viitor. Vedeţi cum augmentăm calamităţile: vin inundaţii, vin călduri, se anunţă la televiziunea română că la Toledo au fost 45° sau în nu ştiu ce localitate din Grecia focurile pătrund în case şi alte asemenea ştiri. Lumea încearcă să se gândească la calamităţi. Cu toate calamităţile pe care le conştientizăm, evident e că acestea au fost totdeauna în istorie, numai că nu le‑au cunoscut oamenii. Trebuie să ne gândim un pic la lumea pe care o avem şi s‑o chivernisim. Şi dacă vine o criză, poeţii, istoricii, scriitorii sunt primii concediaţi. Lumea are nevoie de producători de bunuri, în primul rând, are nevoie să mănânce ca să poată trăi. Deci cine a zis că „filosofia trece prin stomac” a avut dreptate; fiind format şi din trup, şi din suflet, omul are nevoie să‑şi întreţină trupul ca să poată funcţiona sufletul. Prin urmare, istoria şi istoricii sunt şi ei nişte oameni ca toţi oamenii. Nu au o forţă supranaturală.
Iar istoricii nu pot ghici viitorul chiar dacă au experienţa trecutului. Eventual pot da sfaturi înţelepte pentru prezent. Un istoric bun îi poate sfătui pe cei care chivernisesc ţara sau lumea cam cum ar trebui procedat într‑o anumită împrejurare, având în faţă şi în minte experienţa trecutului. Identitatea noastră rămâne. O parte din românii plecaţi, cu timpul, evident că vor deveni italieni, spanioli, americani. Urmaşii lor, chiar la a doua generaţie, poate nu vor mai şti româneşte. După mine – deşi unii mă contrazic – cea mai frumoasă şi mai importantă marcă a identităţii noastre e limba. Putem să vorbim noi de tradiţii, de credinţă, de obiceiuri, de costume – e frumos şi costumul popular, e frumoasă şi tradiţia Mărţişorului, toate sunt frumoase – dar dacă ne pierdem limba, putem oare declara într‑o altă limbă că suntem români? Generaţia următoare stabilită în străinătate nu mai declară. Copiii noştri, nepoţii noştri… Sigur că ne topim în alte neamuri, aşa a fost de când e lumea, aşa ne‑am format şi noi. Poporul român nu este etern ca timpul, cum cred unii. Noi am apărut, la un moment dat, în istorie după ce s‑a produs sinteza daco‑romană; i‑am asimilat pe slavi, iar latinitatea a rămas ca o vână puternică, cea mai puternică vână pe care o avem. Dacă ieşiţi astăzi pe stradă în Bucureşti şi faceţi o anchetă sau un sondaj de opinie şi îi invitaţi pe oameni să vorbească, iar pe urmă, dacă sunteţi lingvist, vă duceţi într‑un institut şi analizaţi cuvintele, veţi constata un lucru foarte frumos: cam 80% din cuvintele pe care le folosim în viaţa cotidiană sunt de origine latină. Nu toate le‑am moştenit din latina clasică, nici în spaniolă nu e aşa. Unele le‑am luat din franceză, când franceza era limba diplomaţiei, a culturii, când ai noştri tineri la Paris învăţau de toate, nu numai cum „se leagă” nodul cravatei. 15% sunt slave… n‑avem ce face! Prieten, dragoste, iubire, drag – vin din slavă. Tot din slavă vine şi cuvântul rană, şi cuvântul război, deşi unii au vrut să vadă în război, rezbel, rezbelum, altă origine, dar nu e adevărat. În primul rând, rană şi război, dar şi prietenie şi iubire.
Originea latină
Lucrurile sunt, prin urmare, amestecate. Şi slavii au venit peste noi şi ne‑au adus de toate. Avem şi cuvinte turcice, ungureşti, greceşti… Repet: din o sută de cuvinte – 80 sunt de origine latină, vechi sau neologisme, 15 sunt slave, restul amestecuri după cum am trăit. Interesant, limba lui Eminescu e la fel. Dacă analizezi poeziile lui Eminescu şi proza sau publicistica, 79,8% din cuvintele poeziilor lui Eminescu sunt de origine latină. El e matricea noastră stilistică, e punctul nostru de reper. Eu ştiu că s‑au tocit o groază de aprecieri, Luceafărul poeziei româneşti, poetul absolut, poetul nepereche şi criticii lui Eminescu se leagă de forme. Eminescu rămâne, după părerea mea, expresia cea mai concentrată şi mai înaltă a acestui popor. Mort din punct de vedere spiritual la 33 de ani, precum Iisus Hristos, şi înmormântat la 39 de ani. Înmormântarea lui, ca şi în cazul sfinţilor, înseamnă învierea, ieşirea în lume. Eminescu n‑a murit niciodată. Dacă ne ducem în lume… Din o sută de românii plecaţi, unul măcar ştie să spună ceva frumos despre limba română şi despre Eminescu. Românii din Spania să le spună spaniolilor că suntem singura ţară latină din lume, în care Împăratul Traian e considerat şi tratat ca erou naţional, cu toate că s‑a născut la Sevilla. În Spania, dacă îi întrebi pe oameni despre „Trahano”…, toţi ştiu cine e Trahano. Împăratul Traian e în imnul nostru naţional.
Decebal şi cu Traian sunt în imnul naţional românesc, pentru că Traian a făcut un lucru extraordinar pe care românii nu l‑au uitat niciodată: călugării de la mănăstirea Dealu, în 1536, i‑au spus unui militar ofiţer italian, când trecea cu trupele lui prin Târgovişte, şi i‑au omenit, le‑au dat de mâncare şi de băut – noi totdeauna am avut mâncare bună şi vin bun, chiar dacă dacii se moleşeau în luptă din cauza strugurilor făcuţi vin – i‑au spus, aşadar, atunci, următorul lucru: primul nostru descălecat, de unde ne vine numele şi obârşia, l‑a făcut Împăratul Traian. Călugării ortodocşi de la mănăstirea „Din Dealul” (noi îi zicem mănăstirea Dealu de la Târgovişte, unde e capul lui Mihai Viteazul) i‑au spus asta nu întâmplător. Poporul nostru n‑a uitat niciodată că demult, nu se mai ştia când, ei nu lucrau cu date exacte, dar ziceau: primul descălecat şi al doilea descălecat. Al doilea e de la Negru Vodă, care vine din Făgăraş, iar în Moldova de la Dragoş şi Bogdan, care veneau tot din Ardeal, din Maramureş, ca să facă ţară, politic vorbind, căci din alte puncte de vedere erau făcute ţările acestea, dar aveau nevoie de un impuls politic. Primul descălecat e de la Roma, de la primul împărat al Romei care n‑a fost născut în Peninsula Italică, ci în Peninsula Iberică. Acest împărat, venit de la o extremitate a latinităţii, Peninsula Iberică, a întemeiat altă extremitate, fără să ştie el, pentru vecie, o insulă de latinitate care trăieşte până astăzi, aducând şi populând ogoarele, dealurile, câmpiile şi muncii Daciei cu soldaţi, iniţial vreo 40.000 de bărbaţi au venit aici din afară, când dacii erau aproape toţi exterminaţi în războaie, plus colonişti care ştiau nu atât să cultive ogoarele, căci erau femei, bătrâni şi copii daci, care ştiau ce sunt ogoarele şi cum să le cultive, cât să scoată din măruntaiele pământului bogăţiile, mai ales aurul şi argintul. Dacă unul din o sută de români ştie să explice spaniolilor ce înseamnă pentru noi Împăratul Traian, vor înţelege spaniolii de ce suntem şi noi parte a latinităţii.
(Continuare în nr. 1/ 2024)
Dana Oprica în dialog cu Ioan-Aurel Pop
