Printre multele şi foarte incitantele evenimente artistice desfăşurate la Timişoara, în cadrul Programului cultural naţional „Timişoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023”, s‑a numărat şi expoziţia de sculptură intitulată „Campo Santo”, care a reunit lucrările a optsprezece artişti, români şi străini, din diferite generaţii, şi care au trăit sau trăiesc, fie în ţară, fie peste graniţe. O parte dintre lucrările expuse aparţin patrimoniului Muzeului Naţional de Artă Contemporană al României.
Expoziţia, deschisă până pe 30 noiembrie, la Centrul reformat „Noul Mileniu”, a fost organizată de Fundaţia Interart TRIADE, în parteneriat cu instituţia mai sus menţionată şi cu Biserica reformată Noul Mileniu din Timişoara, curatori fiind Călin Dan, autorul conceptului, şi Celia Ghyka. La reuşita expoziţiei a participat, în calitate de producător, şi Andrei Suhan, de la Atelier Feronier.
Cele optsprezece sculpturi selectate pentru a pune în operă conceptul curatorial aparţin unor artişti români de referinţă: George Apostu (1936 – 1984, Paris), Pavel Bucur (1945 – 2016), Gheorghe Coman (1925‑2005, fondatorul şi coordonatorul taberei de sculptură de la Măgura Buzăului), Roman Cotoşman (1935 – 2006, New York, pictor, sculptor fotograf), Bela Crişan (născut în 1944 şi care în prezent trăieşte în Austria), Doru Dumitrescu (cel mai tânăr dintre expozanţi, născut în 1977, şi care trăieşte la Timişoara), Celine Emilian (sculptoriţă româncă născută în 1895, care a studiat la Paris cu Antoine Bourdelle), Dan Gavriş (născut în 1958, ucenic al lui George Apostu, de la care a învăţat să cioplească), Petre Grăjdeanu (1937 – 2017, Constanţa), Peter Jacobi (născut în 1935, trăieşte în Germania şi este autorul Muzeului Holocaustului din Bucureşti), Peter Jecza (1939 – 2009, Timişoara), Ernest Kovacs (1940 – 2015, Târgu Mureş), Alexandru Nancu (1949 – 2013, Bucureşti, membru fondator şi preşedinte al Fundaţiei HAR), Vladimir Predescu (născut în 1928 la Buzău, profesor la Academia de Artă), Napoleon Tiron (născut în 1935, trăieşte în Bucureşti, e profesor la Universitatea Naţională de Arte), Paul Vasilescu (1036 – 2012, Bucureşti, a fost profesor la secţia de sculptură a Academiei Naţionale De Arte), Benno Werth (născut în 1929, trăieşte la Düsseldorf).
Ce uneşte lucrărilor acestor optsprezece sculptori atât de diferiţi, din toate punctele de vedere, explică cei doi curatori în textul de prezentare a expoziţiei: „Ele au în comun negarea sau deturnarea de la figurativ şi explorarea unor zone mai puţin prezente în sculptura românească: testarea formelor abstracte şi a posibilităţilor expresive ale materiei”.
Titlul expoziţiei a fost inspirat de numele conferit în veacul al XIII‑lea cimitirului din Pisa, unde, aşa cum spune o legendă, un anume arhiepiscop, Ubaldo Lanfrachi, ar fi transportat de la Ierusalim, direct de pe Muntele Golgota, cinci nave cu pământ sacru, ca un trofeu al celei de a treia Cruciade pentru cucerirea Ierusalimului. Pentru a proteja acest pământ sacru, din sarcofage şi monumente funerare romane şi etrusce a fost construit un uriaş relicvariu care, în timp, a devenit un spaţiu cu valoare arhetipală. Secularizarea impusă de reformele napoleoniene în secolul al XIX‑lea a condus la o muzealizare progresivă a spaţiului arhetipal şi simbolic numit Campo Santo.
Prin urmare, tema cimitirului (gr. kοιμητήριον = loc de dormit), asociată cu funcţia funerară implicită pe care sculptura a avut‑o de la începuturile ei, a condus la ideea constituirii amplei instalaţii cu sculpturi într‑un spaţiu spectaculos din punct de vedere architectural: „Titlul expoziţiei evocă această temă a cimitirului – relicvariu – muzeu, acest loc particular care a reciclat sculptura funerară a antichităţii clasice, dar este şi o aluzie la dimensiunea implicită a sculpturii, totdeauna legată de moarte”, ni se explică, de asemenea, în textul de prezentare.
Curatorii s‑au gândit, desigur, şi la legătura istorică, organică, dintre arhitectură şi sculptură, iar Catedrala reformată Noul Mileniu din Timişoara s‑a dovedit un spaţiu cât se poate de adecvat pentru alcătuirea instalaţiei, gândită astfel: „Instalaţia funcţionează ca un columbar ce adăposteşte în firidele sale sculptura. Lucrările selectate evocă mai mult sau mai puţin explicit tema funerară şi prin aceasta se referă la funcţia originară a sculpturii, de reamintire sau de substituire a celor morţi”.
În mod concret, curatorii au imaginat şase moduli de formă triunghiulară cu firide în care au fost amplasate, trei câte trei, cele optsprezece lucrări de sculptură create din toate materialele specifice acesteia.
Austeră şi misterioasă, capabilă să evoce arhetipuri şi să trimită gândul către originile complexei arte a sculpturii, provocatoare de reflecţii, punând în dialog viziuni şi modalităţi diferite de expresie, expoziţia „Campo Santo” poate fi considerată un real eveniment artistic, poate nu atât de vizibil ca altele desfăşurate în Timişoara anului 2023, dar cu siguranţă unul care n‑a trecut neobservat şi care a transmis un mesaj percutant către cei care au avut prilejul să o vizioneze.
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
