Polisemantismul multor cuvinte din limba noastră oglindeşte tulburător un tip de gândire ce constituie fundamentul legăturii noastre ontologice cu tradiţia. Verbul „a recunoaşte” are multiple sensuri, printre care cele de: a identifica ceva cunoscut mai dinainte, a te regăsi în ceva, a admite că ceva e bun, valoros, valabil. Adăugarea sufixului „inţă” la verbul „a recunoaşte”, a dat substantivul „recunoştinţă”. Recunoştinţa are sensul deplin al exprimării gratitudinii faţă de ceva căruia îi datorăm un lucru semnificativ din existenţa noastră.
Recunoştinţa tinerei pictoriţe Mirabela Bedereagă, cuvânt de titlul al celei mai recente expoziţii ale sale, deschisă de la sfârşitul lunii martie la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, se îndreaptă către ceea ce artista identifică a fi cunoscut mai dinainte, către ceva în care se regăseşte, către ceea ce e bun, frumos şi adevărat, adică spre Tradiţie.
Mirabela Bedereagă practică două tipuri de expresie artistică: pictură sacră – ea este membră a colectivului de artişti coordonat de Daniel Codrescu, ce lucrează mozaicul pentru Catedrala Naţională – şi pictură laică. Aceasta a doua modalitate de exprimare a Mirabelei Bedereagă are însă legătură cu prima, la nivel ideatic şi spiritual. Pictura creştină sacră, în diferitele ei tehnici, fie că e vorba despre icoană pe lemn, frescă bisericească, mozaic destinat spaţiului de cult, zgraffito etc., este realizată după un limbaj propriu, cu normele şi dogmele sale de reprezentare, de la care artistul nu se poate abate. În schimb, în arta laică, el se poate manifesta fără constrângeri de natură dogmatică, chiar şi atunci când conţinutul lucrărilor sale este unul religios.
Mirabela Bedereagă a creat punţi între cele două tipuri de exprimare plastică, influenţe din limbajul icoanei fiind vizibile în lucrările ei de artă laică, al căror subiect este, explicit sau implicit, religios. Cea mai recentă serie de lucrări ale sale are ca sursă de inspiraţie lumea românească tradiţională, de care artista este legată prin propria biografie. Pictoriţa recunoaşte acele obiecte casnice şi cultice din universul rural, între care şi‑a petrecut primii ani ai vieţii şi, prin încercarea de a le valorifica din nou şi într‑un mod aparte, integrându‑le în compoziţiile sale, îşi exprimă întreaga recunoştinţă faţă de această lume veche, unde tradiţia reprezenta, în sensul ei real şi profund, o oglindire a cerului pe pământ, a lumii nepieritoare şi perfecte în cea supusă timpului şi imperfecţiunii.
Fără îndoială Mirabela Bedereagă reuşeşte să exprime un mesaj şi, totodată, o invitaţie către omul contemporan, alienat, pierdut în hăţişul unui materialism distrugător. Reapropierea de moştenirea înaintaşilor, redescoperirea valorii autentice, al cărei fundament nu poate fi altul decât legătura neîntreruptă cu Dumnezeu, adică acea calitate de natură spirituală pe care o poartă Tradiţia, ar putea fi o cale de salvare pentru fiinţa desacralizată.
Leitmotivul noii serii de lucrări expuse este masa ţărănească, din lemn, cel mai adesea rotundă, scundă şi cu trei picioare, în jurul căreia se aduna familia. Ea însăşi fiind, prin forma ei, un simbol al cerului oglindit pe pământ, poartă pe ea alte obiecte‑simbol, precum: crucea, pâinea, ştergarul, lingura. Scăunelul rotund şi el, tot cu trei picioare, apare ca o replică în miniatură a mesei ce coagulează existenţa biologică şi spirituală a unei familii ţărăneşti tradiţionale.
Calitatea cea mai de seamă a lucrărilor Mirabelei Bedereagă este puritatea, obţinută prin simplificarea până aproape de esenţă a motivelor înfăţişate. În felul acesta ele îşi pierd, aşa cum se întâmplă în reprezentările sacre, materialitatea grosieră, se transfigurează, devenind din ceea ce fuseseră iniţial, adică obiecte casnice cu utilitate pragmatică, simboluri ale unui mod de viaţă ancorat în credinţă, ghidat de legătura neîntreruptă cu Dumnezeu. Aceste obiecte, pictate plat, fără volumetrie, cu o bine gândită reţinere cromatică, reunite în compoziţii austere, proiectate pe fundaluri neutre, fără nici o vibraţie sau element care ar putea strica ordinea lor simplă, se scaldă într‑o lumină parcă suprapământească, o lumină a cărei sursă sunt chiar ele.
Pâinea rotundă, simplă, devine în lucrările Mirabelei Bedereagă simbol euharistic, iar masa ţărănească se transfigurează în centru al unui tip de existenţă aflat în deplină armonie cu natura şi cu mişcarea celestă.
În alte compoziţii, un alt motiv foarte prezent în lumea tradiţională, cel al păsării, revine, cu toate conotaţiile sale şi, bineînţeles, cu cea mai pregnantă dintre ele, cea de legătură între cer şi pământ.
Mirabela Bedereagă şi‑a dorit să expună alături de un regretat artist, reprezentant al curentului neo‑ortodox, apărut în deceniile şase‑opt ale secolului trecut, ca replică la arta oficială din România. E vorba despre pictorul Gheorghe Berindei (1921‑1999), artist care a activat şi a expus alături de pictorii din grupul „Prolog”. În felul acesta, artista îşi exprimă încă o dată recunoştinţa, de data aceasta faţă de un mentor.
Pictura lui Gheorghe Berindei, de factură geometrizantă, îmbinând compoziţiile figurative, precum peisajele, naturile statice, portretele, cu cele abstracte, reinterpretează motive simbolice, cu conotaţii spirituale. Dematerializarea obiectelor‑simbol înfăţişate, anularea volumetriei şi austeritatea cromatică din lucrările lui sunt o aluzie la acea lume veşnică, a spiritului pur.
Expoziţia „Recunoştinţă”, deschisă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, poate cel mai potrivit spaţiu pentru un spectacol vizual de această factură, are toate datele unui eveniment cultural.
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
