Kant la tricentenarul nașterii sale
În calendarul filosofic al acestui an este trecută aniversarea a trei secole de la nașterea, în 22 aprilie 1724, la Königsberg, fosta capitală a Prusiei, a lui Immanuel Kant. Este posibil ca evenimentul să treacă aproape pe neobservate, deși este vorba de un gânditor pe care, într‑un remarcabil studiu al său, Mircea Florian îl consideră un adevărat „microcosmos al filosofiei europene”.
În zilele noastre situația s‑a schimbat radical. Pe de o parte, asistăm la cea mai cruntă campanie de denigrare a filosofiei și a lecturii filosofice. Pe de altă parte, omenirea actuală este captivă a unui alt tip de probleme, între ele evitarea întâlnirii sale cu propriul ei sfârșit pare a fi cea mai presantă. O asemenea conștiință a epocii – Zeitgeist – găsim deja la Kant, care în lucrarea sa din 1799 – „Religia în limitele rațiunii pure” – scria cu luciditate: „noi trăim în ultima epocă, ziua judecății de Apoi și sfârșitul lumii bat la ușă”. (Romantismul german, București, Humanitas, 2011, p. 126). Faptul că au trecut peste două sute de ani de când Kant a rostit acest avertisment nu înseamnă că pericolul s‑a dus. Dimpotrivă, el s‑a agravat. Nu ne este permis însă nici să cădem într‑o disperare fără margini. Să ne amintim doar de Hölderlin, poetul la care se referea atât de des Heidegger, cel care în poemul său „Patmos” se pronunță încurajator – „Unde este pericol crește și posibilitatea salvării” („Wo das Gefähr wöchst, wächst auch die Rettende”).
Importanța unui filosof se poate măsura, în primul rând, după felul în care ideile sale au fructificat viața reală a oamenilor. Influența criticismului asupra dezvoltării spirituale de ansamblu a Germaniei s‑a exercitat cu precădere asupra primului val al romantismului. Așa cum s‑a spus aceasta în mod repetat, Kant este adevăratul părinte al romantismului german. Dacă ne‑am imagina romantismul ca pe o țară, spune Ricarda Huch în minunata sa carte dedicată romantismului german, în piața centrală a capitalei acesteia ar trebui să se înalțe o statuie a lui Kant. (Ricarda Huch, „Romantismul german”, București, Editura Humanitas, 2011, p. 126). Criticismul constituie factorul de unitate, care va da în epoca postkantiană direcția principală a dezvoltării vieții spirituale atât de bogate și de complexe a secolului al XIX‑lea german (Kant moare în 1804). O nouă lumină dătătoare de sens va cădea asupra ansamblului culturii germane. O directivă culturală, resimțită de noua generație ca o datorie a sa, se desprinde din criticism. Rațiunii, căreia Leibniz i‑a găsit un rost pe terenul cunoașterii, Kant va reuși să‑i asigure și o semnificație practică legată de actul voinței. Înainte de Nietzsche și de Schopenhauer, urmașii săi în această privință, Kant este acela care pune în evidență importanța metafizică a voinței ca principiu universal. Voința tinde să se împlinească într‑un act, ea se definește ca o acțiune. Kant va lega indestructibil rațiunea de libertate, în aceeași direcție va merge în susccesiunea sa și Hegel, introducând între cei doi termeni un al treilea, istoria. În orice caz, atenționează unul din marii cunoscători ai lui Kant, Ernst Cassirer, libertatea voinței nu trebuie răstălmăcită ca indeterminare cauzală a sa față de actele ei și ca independență valorică în raport cu ceea ce voința vrea (voiește). (Ernst Cassirer – „Liberte et forme. L’idée de la culture allemande”, Paris, Du Cerf), 2001, p. 147.
Concluziile criticismului le aflăm în Critica puterii de judecată, care boltindu‑se peste cei doi piloni ai Criticii rațiunii pure și ai Criticiii rațiunii practice îi unește „devenind astfel forțe vii în gândirea vremii”. Dar aceasta a devenit cu putință, cum arată Ernst Cassirer, când aceste idei conclusive s‑au prezentat într‑o formă mai concretă, mai întâi la Goethe și Schiller. Primul a găsit drumul care duce către Kant în tratarea problemei formei, al doilea în tratarea libertății. (Ibid, p. 173). Rolul hotărâtor în descendența kantiană l‑a avut Hegel prin schimbarea direcției gândirii. După progresele obținute în gândire, ceea ce rămâne de făcut este transpunerea în realitate a promisiunilor pe care filosofia le‑a făcut omenirii. Este vorba de opțiunea în favoarea acțiunii politice cu caracter revoluționar care să remodeleze lumea. Cu aceasta omenirea realizează „dificilul pas” (die schwere Schritt), cum se exprimă profesorul Manfred Frank, prin care gândirea o cotește către realitate, nu doar neutru, pentru a o cunoaște, ci și pentru a o schimba.
Omul are ca program al său în istorie să realizeze împărăția lui Dumnezeu, dar nu în cer, printr‑o servilă Imitatio Christi, ci aici pe pământ. Pentru Hegel providența este imanentă istoriei, ea reprezintă chiar conținutul și scopul acesteia. Cu aceasta Hegel schimbă radical direcția acțiunii istorice încercând să dea ideilor un corp propriu în realitatea vieții. Prin aceasta întreaga generație a lui Hölderlin, Hegel, Schelling dorea să realizeze un imperativ istoric deosebit de actual, care presupune o schimbare radicală de direcție. Idealul împărăției lui Dumnezeu, ce ridică cetatea pământeană (civitas terrena) în cetatea cerească (civitas Dei), să se înfăptuiască aici pe pământ, prin luptele și izbânzile istoriei, și nu în cer.
Acest îndemn la acțiune istorică transformatoare de realitate va fi dezvoltat de către Marx, care se înscrie perfect în această succesiune de idei. La Hegel însă găsim un document semnificativ care probează acest mers al gândirii. Este vorba de scrisoarea lui Hegel, din Berna, unde era Hauslehrer, datată la sfârșitul lui ianuarie 1795, la doi ani de la absolvirea institutului teologic din Tübingen, către fostul său coleg Schelling, aflat la Jena, pentru a prinde marele eveniment al preromantismului, conferințele lui Fichte, privit de noua generație ca un titan al luptei pentru eliberarea omenirii. El va continua filosofia critică într‑o direcție în care Kant însuși va mărturisi că nu se recunoaște ca fiind a sa, declarându‑l pe Fichte doar ca unul din discipolii „hipercritici” (Manfred Frank – „Fundamentele filosofice ale romantismului timpuriu” în „Călătoria sa fără sfârșit. Fundamentele filosofice ale romantismului timpuriu” – Editura Grinta, Cluj‑Napoca, 2013, p. 7‑98). În aceeași scrisoare către Schelling, Hegel continuă – „Să vină împărăția lui Dumnezeu (das Reich Götter komme), iar mâinile noastre să nu rămână încrucișate leneș, rațiunea și libertatea (Vernunft und Freiheit) să rămână soluția, iar punctul nostru de întâlnire biserica invizibilă (und unserer Vereinigung punkt die unsichtbare Kirche)” – Scrisoarea se încheie cu cuvintele „grusse meine Freunde” (salutări prietenului meu). (Hegel, Frühe Studien und Ent wurfe, 1787‑1800, Berlin, Akademie Verlag, 1991, p. 627). Rândurile acestea dezvăluie un întreg program de acțiune. Este vorba de manifestul de credință politică al generației lui Hölderlin, Hegel, și Schelling, care exprimă pe un ton hotărât nevoia de acțiune resimțită de această generație. Mișcat de același gând de a cuceri pământul în numele promisiunilor făcute de filosofie omenirii, pentru început tânărul Marx va împărtăși cu entuziasm același ideal, confirmând un consistent strat hegelian al concepției sale.
***
Prin problemele formulate, dar și prin răspunsurile și soluțiile date acestora criticismul a reușit să pună în mișcare forțele spirituale latente ale culturii germane, pe care a îndreptat‑o către un nou orizont al istoriei sale. Rolul și importanța lui Kant în desfășurarea internă a culturii germane sunt inestimabile. Marea generație de gânditori și poeți care au clădit prestigiul Germaniei ca o – Dichter un Denker Land care i‑a urmat lui Kant, a împins criticismul german, care va domina cultura secolului următor, al XIX‑lea. Kant a așezat doar fundamentele noii epoci pe care au trezit‑o la viață, urmașii săi urmând să desăvârșească construcția. Richard Kröner, unul din marii cunoscători ai epocii, spunea că aceasta „este pătrunsă de un suflu de speranță eshatologică la fel ca în epoca nașterii creștinismului” („Von Kant bis Hegel” – Tübingen, Mohr‑Siebeck, 1961, Vol. I, p. 1). Acest entuziasm insuflat de kantianism s‑a prelungit prin neo‑kantianism până la începutul secolului al XX‑lea.
De Anul Nou, 1799, înaintea noului secol, Hölderlin îi scria fratelui său, ilustrând acest sentiment cu care tânăra generație post‑kantiană intra în viață – „Kant este doar un Moise al națiunii noastre, el ne conduce din robia Egiptului în deșertul liber și solitar al speculației sale” (Ibid, p. 3). Kant a surprins rațiunea în funcția pe care i‑o socotea drept esențială: critica. Cu aceasta întreaga filosofie primește o nouă legitimare ca act critic. Adevăratul obiect al filosofiei este critica, iar rațiunea apare în una din ipostazele sale cele mai importante, ca instanță juridică, ca tribunal. Spiritul critic și ceea ce i‑a urmat, acțiunea critică, sunt descoperiri ale modernității, ce au lipsit atât Antichității, cât și Evului Mediu. Iluminismul este acela care a ridicat critica la rang de destinație principală a rațiunii. Dar excesul manifestărilor critice poate provoca o degenerare care slăbește manifestările unei epoci sau ale unui popor, care taie elanul lor productiv. O adevărată manie a criticii a cuprins epoca de după Kant. Ea a vizat întreg ansamblul vieții, domeniile vieții religioase și al eticii, dreptul și politica, artele etc. Germanul educat în spiritul culturii iluministe are de îndeplinit ca scop al vieții sale o dublă datorie: una față de Dumnezeu ca principiu suprem al existenței și cealaltă față de stat, după Hegel, divinitatea coborâtă pe pământ. Fiecare dintre ele pretinde ca supremă cerință o supunere totală (Obrigkeit). Împlinirea acestor două datorii de supunere necondiționată dă, după Kant, conținutul esențial al vieții omului în iluminism. După cum ea poate motiva sau, în orice caz, facilita înțelegerea mai multora din cele petrecute în istoria germană.
Un caz cu totul special al exercițiului critic este cel care are ca obiect statul. Intrat cu întârziere în marea istorie germană, după ce, aproape întreg Evul Mediu, slăbiciunea sa a produs dezmembrarea și haosul german, statul va avea un rol de excepție în ceea ce s‑a numit ascensiunea germană începând cu secolul al XIX‑lea. Cauzele excesului de cultură critică au fost explicate de Hegel, în primul, de împrejurarea că „e mai ușor să descoperi defecte decât să sesizezi conceptul în ceea ce are afirmativ” („Principiile filosofiei dreptului”…§ 268). Și mai categoric este un alt text hegelian – „Oameni fără de cultură se complac în raționamente și în critică, căci este ușor să găsești de criticat, mai greu însă să recunoști binele și necesitatea internă a acestuia. Cultura începătoare pleacă întotdeauna de la critică, cea desăvârșită însă vede în fiecare lucru ceea ce e pozitiv” (Ibid, § 268 Adaos). În cazul unei critici a statului se cade ușor în greșeala unor „laturi izolate”, se ignoră însușiri ale organismului interior al statului. Desigur, Statul nu este o operă de artă plasată în zona perfecțiunii estetice – „el se află în lume, așadar în sfera voinței arbitrare a accidentului și a greșelii; o conduită rea îl poate desfigura sub multe laturi” (Ibidem, § 258).
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Vasile Muscă