Nicolae Breban: Vasile Nicolescu a fost şeful cenzurii în România până la accidentul lui cerebral, până în anii ’80, când a ajuns un handicapat cerebral, ca apoi să moară în 1990. În Ministerul Culturii conducea o secţie specială: Publicaţii şi nu mai ştiu ce… Deci, când m‑am întors, n‑am vorbit cu nimeni în primele zile. Am vorbit doar cu acest Vasile Nicolescu. Eram acolo, în marele hol de la Casa Scriitorilor, la Uniunea Scriitorilor, în sediul de la Şosea, şi el a venit la mine şi mi‑a spus: „Ştiţi, tov. Breban, aţi fost exclus din Partid”. „Am bănuit că se va întâmpla aşa”, am răspuns, „şi nici nu mă interesează”. „Veţi fi evacuat din casa dumneavoastră, din vila de la Şosea”, m‑a avertizat el. „Nu mă interesează – am explicat. Un singur lucru totuşi mă interesează: am fost exclus din Uniunea Scriitorilor?”. „Nu”, zise el zâmbind. Şi atunci eu i‑am spus ce aveam de gând să fac: „Să ştiţi că dacă voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor voi face două lucruri: sau fac eu o Uniune a Scriitorilor, sau plec din România”. „Da”, a mârâit tipul. „Da, eu sunt scriitor profesionist. Eu scriu cărţi şi vreau să public. Eu trebuie să ajung la publicul meu”, am continuat eu tranşant. Ştiam că ăsta e o mare lichea – ştiam că are dublu rol – şi în Partid, şi în Securitate, se vedea pe el… Învăţasem să‑i miros, altfel aş fi murit. Îi simţeam imediat, aveau deja un anumit nivel… Goma n‑a înţeles. Când Goma a mers cu mine la Burtică, avea cu totul alt nivel de discuţii. El însuşi înjura Miliţia, înjura multe acolo la el în cabinet. Când Goma s‑a plâns că Miliţia este violentă, Burtică i‑a răspuns: „Ai dreptate, şi pe fiul meu l‑au prins şi i‑au tăiat chica. Sunt nişte tâmpiţi!” La care Goma a rămas uimit. Nivelul lui Burtică era cu totul altul. Goma n‑a bănuit că în cadrul conducerii de partid existau diverse grupări, unele mai de stânga, altele mai de dreapta.
Constantin Iftime: Aţi avut vreodată sentimentul că îi puteţi controla sau manipula?
Nu, nu. Dar ştiam că există o diferenţiere internă. De altfel, politologii străini ştiau că în conducerea Partidului Comunist erau diverse grupări care se criticau unele pe altele. Unii îl criticau chiar pe şeful Statului şi pregăteau un alt lider. Viaţa de partid, care în Occident este publică, se făcea şi în partidele totalitare, dar în vată, în catifea…
Totuşi, Occidentul a dat de crezut că până în ultima clipă nu ştia de şubrezenia structurilor partidelor din Est.
Existau politologi, mari jurnalişti care se ocupau cu tipul ăsta de structură totalitară, comunistă. Ei ştiau mai bine ca noi ce se întâmplă cu aceste partide. Nu auzeai la Europa liberă articole de analiză, de analiză a modelelor de implantare a comunismului sovietic, de exemplu: americanii aveau studii întregi despre felul cum ruşii şi‑au exportat diverse metode… A fost modelul mongol, de exemplu, foarte dur, apoi modelul maghiar şi polonez, care s‑a dovedit a fi cel mai liberal. Noi, ca şi bulgarii, am fost cei mai lezaţi de ei, până când Dej, şi după aceea Ceauşescu, a ieşit cu modelul român naţionalist. În timp ce ungurii făceau modelul care se chema „Socialismul Gulaş” – modelul economic. Ungurii, după sufocarea rebeliunii, au mers pe modelul „Socialismul Gulaş”, care avea mai multe strategii economice. Probabil că au primit nişte avantaje de la ruşi, după înăbuşirea revoluţiei din ’56, aceştia le‑au permis privilegii în economie. S‑a făcut acel Gulaş socialist, pe care şi noi îl visam aici. Noi credeam că‑l facem şi noi. Brejnev l‑a trimis pe Andropov în Ungaria, pentru a înăbuşi mişcarea, şi acesta l‑a ales pe Kadar. Kadar a fost o coadă de topor, manipulat de Andropov, dar, totuşi, un liberal. Şi apoi, dragul meu, când ai un duşman puternic – cum erau comuniştii pentru lumea civilizată – îl studiezi. Un duşman care‑ţi ameninţă viaţa, pacea… Occidentalii i‑au studiat pe comunişti încă înainte de război. În orice caz, după război, ei i‑au studiat minuţios, chiar şi limbajul de lemn din articolele din ziarele comuniste centrale. Acolo apăreau cărţile cu toate procesele şi manifestările comuniste, cu luptele care se dădeau între aripile partidelor comuniste.
Să revenim la primele zile de la întoarcerea de la Paris… Securitatea nu v‑a bruscat? Goma a făcut insinuări despre relaţia Breban – generalul de Securitate Pleşiţă…
L‑a început m‑a căutat de la Securitate un tip – Tăbăcaru. Şi el a fost extrem de politicos şi de prudent, spunându‑mi că are sarcină din partea unui general din conducerea Ministerului de Interne. El era al doilea om, în afară de Vasile Nicolescu, cu care am vorbit vreun sfert de oră pe culoarele de la Uniunea Scriitorilor care m‑a anunţat de excluderea mea din C.C. şi din Partid. Regret acum că nu l‑am întrebat mai multe pe Vasile Nicolescu. Nu ştiu nici astăzi în ce zi am fost exclus din C.C. şi din Partid. Şi nu mi‑a spus nimeni atunci. Aş fi curios să întâlnesc pe cineva, pe Burtică sau pe altcineva, care să‑mi spună în ce zi am fost exclus din Partid şi din C.C.… Aş vrea să fac o paranteză ca să arăt laşitatea colegilor mei, ca să vezi cât de greu ne era nouă să luptăm împotriva lor – noi eram dezuniţi, iar ei – diabolici. Acum trei ani, la Paris, a venit la mine prietenul meu Matei Călinescu, fugit din România din ’73, profesor la Universitatea Bloomington, Indiana. Ajutat de Mircea Eliade. Prietenul lui Mircea Eliade, marele critic René Wellek, îi obţinuse o bursă, după care Matei a rămas acolo. Fusese trimis ca visiting profesor din partea României, din partea Universităţii române, acolo la Bloomington, Indiana, şi, la un moment dat, i s‑a cerut un interviu despre Goma, iar el a fost foarte dur în convorbirea cu un ziarist american. Atunci, cei din ţară l‑au rechemat, iar el le‑a răspuns: „Nu mă mai întorc”. De atunci Matei Călinescu e profesor la Bloomington, Indiana. Şi în ultimii ani, fiind eu la Paris, el m‑a vizitat. L‑am condus cu maşina prin sudul Franţei. Eu şi soţia mea cunoaştem bine Franţa. Pe drum, întorcându‑ne, i‑am reproşat că m‑au lăsat singur după ’72‑’73, că nu s‑au adunat în jurul meu. De ce prietenii mei şi vârfurile scriitorilor români n‑au făcut nimic atunci, nu ca să‑l răstoarne pe Ceauşescu, dar să‑i limiteze puterile? Să fi luptat măcar pentru cultură mai mult. Nu era posibilă, mi‑a spus el, această luptă. Era prima oară când discutam cu Matei acest lucru. Într‑o maşină, în Franţa, la 13 ani de atunci. „Cum a fost atunci cu Biroul Uniunii Scriitorilor?” Matei a părut puţin jenat: „Da, au venit doi inşi de la Partid cu o geantă. Eram în şedinţa de Birou”. Eu fusesem membru în Biroul Uniunii Scriitorilor, ales de Congres, ca Matei. De fapt, eu l‑am propus în Birou. El nu era membru de partid. N‑au vrut să‑l primească la început. Şi eu i‑am cerut lui Macovescu că vreau neapărat să fie şi Matei. Noi am fost cinci prieteni într‑un grup şi din cinci – patru am intrat în Biroul Uniunii Scriitorilor: Nichita, Cezar, Matei şi eu. Având un anumit prestigiu, am putut să port discuţii cu grupul Preda şi cu grupul Macovescu‑Stancu şi le‑am spus că vreau ca prietenii mei să intre în Birou. Macovescu a strâmbat din nas, reproşându‑mi că Matei nu e membru de partid. De altfel, în timpul conferinţei din ’68, Matei cu Ţepeneag s‑au ridicat, la un moment dat, în picioare şi au părăsit sala, şi în holul Athenée Palace‑ului, unde a avut loc şi Conferinţa Uniunii Scriitorilor, au încercat să organizeze o şedinţă separată. Securitatea s‑a alarmat. Era şi Ana Şincai cu ei. Matei a protestat pe faţă. Credea că lucrările Conferinţei nu erau destul de libere, dar era cea mai liberă Conferinţă din câte avuseseră loc în 40 de ani la Uniunea Scriitorilor. Macovescu a făcut aşa cum i‑am cerut eu. I‑am spus cui să dea cuvântul, şi i‑a dat cuvântul lui Aurel Dragoş Munteanu, căruia eu îi cerusem să‑l propună pe Matei Călinescu. Biroul Uniunii Scriitorilor devenise extrem de eficient atunci, Ceauşescu, în dorinţa lui de popularizare şi de rupere de ruşi, se întâlnea, deci, cu şeful Statului lunar, cum se întâlnea acesta cu şefii tuturor domeniilor naţionale importante. Lucra foarte mult pe vremea aia şi era foarte popular.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
