Sistem de libertăţi fără limite
Mihaela Helmis: Cred că ne aflăm la întâlnirea a două axe şi punctul în care vă găsesc astăzi, domnule academician Ioan-Aurel Pop, este unul care dă şi speranţe și care pe orizontală cred că pune şi foarte multe probleme. Mă refer la marii profesori şi şcoala pe care aţi făcut‑o, cei pe care i‑aţi întâlnit şi i‑aţi urmat. Mergând spre viitor, mă gândesc la viitori învăţători, elevii de la Liceele pedagogice sau la studenţii de la istorie, ca şi la cei pe care‑i susţineţi prin granturile Academiei Române, câte 10‑15 în fiecare an, şi aşa se adună. Pe orizontală însă vine o temă, o problemă complicată, cred: am strâns tot mai multe comodităţi, omul în general, până în punctul în care nu mai găsim cu toţii rostul sau nu mai intrăm în rosturile fireşti. Numesc prin asta şi incapacitatea adaptării învăţământului la ceea ce a devenit tânărul de astăzi. Ce‑i de făcut? Pentru că între cei care ştiu ce au de făcut sau replică un model corect, armonios, organic şi pe care l‑aţi dobândit şi Dvs., şi ceilalţi pe care‑i considerăm foarte adaptaţi, dar deloc fundamentaţi, există o mare problemă. Ce e de făcut?
Ioan‑Aurel Pop: M‑aţi făcut să mă gândesc, la o primă privire, la violenţele pe care le anunţă acum în şcoli mijloacele de difuzare în masă de vreo două săptămâni. Parcă ne copleşesc aceste violenţe. Și asta demonstrează că în şcoală, cu toate reformele, pun cuvântul „reforme” în ghilimele, pe care le‑am făcut în aceşti 35 de ani, n‑am reuşit să ajungem la esenţe şi, într‑adevăr, învăţământul a căzut foarte mult, în mod paradoxal. Noi ştim că învăţământul sub comunism era controlat ideologic, era dirijat de un partid. Ministerul Învăţământului, cum se chema atunci, făcea politica partidului, dar în esenţă modul de a desfăşura educaţia era unul foarte serios. Cum am învăţat de la Spiru Haret şi de la cei din epoca interbelică, existau nişte reguli precise prin care societatea educaţională funcţiona. Aceste reguli, o parte, n‑ar fi trebuit complet abandonate după 1989. Şi regulile astea sunt simple după părerea mea. În primul rând familia: familia trebuie încurajată ca până la 6‑7 ani, problema faimoasă a celor şapte ani de‑acasă, să‑şi educe copiii. După 1989 a început goana după venituri, antreprenoriat, CEO‑uri, toţi părinţii tineri şi capabili au început să lucreze câte 10‑12 ore pe zi, copiii nici măcar în grija bunicilor n‑au mai putut fi lăsaţi, pentru că şi bunicii tineri lucrau şi ei. Şi s‑a produs o îndepărtare a familiei de valorile ei şi de rosturile ei. Noi trebuie să revenim. Familia trebuie încurajată să‑şi educe copiii; un copil până la 6‑7 ani trebuie educat în familie întâi. Doi: o problemă simplă, şcolarizarea tuturor copiilor de vârstă şcolară. Noi nu reuşim să mai şcolarizăm toţi copiii de vârstă şcolară. Multă lume îmi spune că, da, dar sub comunism exista această condiţionare, nu se dădea, de pildă, acel ajutor pentru copil – sau cum se cheamă el; există şi astăzi – decât dacă acest copil frecventa şcoala. Dacă nu mergea la şcoală ajutorul era suspendat până când copilul mergea din nou la şcoală. S‑a spus că nu se poate.
Noi am eliminat toate condiţionările aproape, mergând pe ideea că trebuie să facem educaţie din convingere şi să lăsăm copilul după principiul „laissez faire, laissez passer”. Totul să se întâmple din voinţa copilului, ceea ce a dus astăzi la o criză. Am auzit psihologi valoroşi din România, care cer ca acest sistem de libertăţi fără limite să fie eliminat. Nu se poate face şcoală fără anumite condiţionări, fără regulamente precise şi chiar fără anumite pedepse pentru cei care încalcă regulile. Şi atunci, dacă am asigura, acestea – şi nu e complicat! – totul s‑ar structura diferit.
Gândiţi‑vă că într‑o comună care are o mie de locuitori şi câţiva copii care merg la şcoală, primarul trebuie să fie cel care îi monitorizează pe cei ce nu merg la şcoală şi să lucreze pe lângă familiile care nu‑şi trimit copiii la şcoală să şi‑i trimită, pentru că în România învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit de pe vremea lui Cuza. Dacă o familie nu‑şi trimite copilul la şcoală, din varii motive, inclusiv condiţii materiale, trebuie ajutată şi obligată să‑şi trimită copilul la şcoală. După ce vine copilul la şcoală trebuie asigurată prezenţa unor învăţători, a unor educatori dăruiţi meseriei, care să‑i înveţe pe copii ce şi cum să devină în viaţă, ca să evităm ceea ce constatăm cu toţii: analfabetismul funcţional. Noi avem un analfabetism real, în primul rând. Sunt copii de 10‑11 ani care nu ştiu să scrie şi să citească. Cei care nu înţeleg ce scriu şi ce citesc sunt în etapa următoare; aceştia sunt analfabeţi funcţionali. Toată lumea din România cunoaşte aceste lucruri. Dar a crede că totul se va remedia dacă nu mai împărţim anul şcolar în trimestre, trei, și‑l împărţim în ciclul 5 şi facem vacanţe nu ştiu de care, mai multe şi mai segmentate… Astea sunt măsuri de formă. După părerea mea, cu asemenea măsuri nu vom remedia criza din învăţământ, care conduce la aceste violenţe de care vorbeam la început.
Unde programele sunt foarte încărcate
Probabil că aţi fi descris şi ce se întâmplă în mediul urban, acolo unde e mai greu de controlat lucrurile… Mă întorc într‑o grupă de grădiniţă unde toţi copiii au un alt bagaj cu care vin de acasă, din această casă tot mai puţin asemănătoare. Fiecare îşi ia informaţiile altfel, din alte părţi. Și atunci nu mai există o omogenitate din spaţiul acela de unde vin copiii şi conflictele, de unde… Și, poate, răspunsurile agresive şi dificultățile educatoarei, oricât de bine pregătită, să aducă toţi copiii la acelaşi nivel. Se schimbă atât de repede lumea şi lucrurile, încât… În ce fel ar putea să fie făcută o reformă, o reformare, o reaşezare, o actualizare a modului de a‑i educa pe copii aşa încât să nu ajungem la examenul de liceu sau de bacalaureat să nu ştim după ce cărţi învăţăm, ce se cere şi să nu ne mai mirăm că notele sunt acelea care sunt?…
Cred că o măsură care ar putea îmbunătăţi sistemul nostru de învăţământ, şi nu ar fi un panaceu, dar ar putea îmbunătăţi sistemul, ar fi revenirea la nişte regulamente un pic mai precise în şcoală. Eu văd cum organizaţiile elevilor – e foarte bine că elevii au propriile ONG‑uri, organizaţii; şi părinţii, de asemenea – intervin în şcoli pentru reducerea numărului de teme acasă, pentru simplificarea programelor. Nu e rău. Decât să avem programe proaste şi imposibil de făcut în şcoală, mai bine mai simplu, în aşa fel încât 90% din elevi să înţeleagă ce se predă. Când susțin aceste adevăruri, mă gândesc mai ales la matematică, fizică, chimie, acolo unde programele sunt foarte încărcate.
Să înţeleagă şi să şi reţină.
Şi să şi reţină. Problema este, după părerea mea, în anumite elemente de constrângere. Să nu mă condamnaţi pentru asta, eu nu sunt pentru pedepse, dar vă spun din experienţa istorică faptul că o prevedere, indiferent că e legală sau statutară, nu se poate respecta dacă nu menţionezi acolo şi un element cât de mic de constrângere.
Sancţiunea poate fi pozitivă sau negativă.
Absolut. Deci, fără o asemenea sancţiune, fără un asemenea feedback, nu se va întâmpla nimic. Vom continua să avem copii fără ocupaţie, după‑amiaza dorm, nu se ocupă de sport, ci de bătaie. Ceea ce nu e de admis într‑o ţară civilizată!
Dar e de înţeles, pentru că descărcările trebuie să se producă într‑un fel.
Da. Dar şcolile trebuie să aibă grijă şi, repet, ar putea face cu elevii după‑amiază… de la şah, care e sportul minţii, până la sporturi de echipă pe teren sau sporturi individuale, măcar 2‑3 ore într‑o după masă. Sigur, ar trebui alocat timp şi pentru temele teoretice. Şi am mai spus‑o şi repet mereu: ministerul ar trebui să dea nişte directive prin care să se revină la recapitulare şi fixare. Nu putem preda, în continuare, într‑un galop, într‑un carusel. Toţi profesorii mi se plâng că nu mai pot fixa şi nu mai au timp de recapitulare. Fără recapitulare şi fixare nu rămâne nimic în mintea elevilor. Și ne trezim cu absolvenţi care sunt tabula rasa şi care nici măcar pe computer nu ştiu să caute bine. Ni se spune mereu că generaţia asta este o generaţie digitală şi că nu mai e ca odinioară, să ştie versuri pe de rost. E greşit. Ei trebuie să ştie şi versuri pe de rost, şi să şi caute versuri pe calculator. Acestea nu sunt activităţi opuse, sunt complementare.
Dar memoria e o funcţie…
Memoria e o funcţie şi, după părerea mea, o parte a răului din educaţia actuală vine din faptul că s‑a renunţat la memorie. În anii ’90 s‑a spus: gata, să terminăm cu memorarea. De acum încolo învăţăm know‑how, învăţăm metode de a construi, de a da soluţii. N‑ai cum să dai soluţii fără memorare, nu se poate! Apoi nu, dă soluţii calculatorul, că el are memorie – e foarte greşit. Omul încă trebuie să dea soluţiile.
Memoria gestului
Şi ajungem din acest punct exact la informaţia foarte proaspătă, care spune că Bill Gates şi‑a concediat ieri chiar toţi angajaţii din firma Melinda şi Bill Gates şi lucrează cu Inteligenţa Artificială. Este o prăpastie uriaşă cea care se cască, iar speranţa celor care învaţă acum spre ce să se mai îndrepte? Pentru că tinerii au ajuns în situaţia să se întrebe: şi ce dacă nu ştiu?
Pe de altă parte, înainte de a vă răspunde vreau să vă spun că a venit şi o veste bună pentru mine, nu de mult, nu pot să vă spun exact cât a trecut. În Suedia, unde se renunţase complet la scrisul de mână, s‑a constatat că elevii termină şi nu mai ştiu să‑şi scrie numele cu mânuţa lor. Sigur, o să spuneţi: scrie computerul. Până şi semnătura este acum electronică. Dar s‑a revenit în Suedia şi se fac lecţii de un fel de caligrafie, pentru ca elevii să reînveţe literele şi scrisul. Memoria, să ştiţi că, de multe ori, nu e numai vizuală, nu e numai auditivă, e şi memoria gestului.
Şi un antrenament al creierului, sunt circuite care se creează, e absolut normal.
Aşa e.
Deci noi am putea să nu renunţăm.
Ar trebui să nu renunţăm, să exersăm în continuare. Pledoaria mea nu e pentru abandonarea modernităţii, a digitalizării, a internetului. Doamne păzește! Pledoaria mea este pentru păstrarea într‑un loc anume a unor tradiţii care sunt de bine, pentru că ne obligă să avem capul mereu activ şi vigilent. Şi câtă vreme vom veghea asupra acestui lucru, nu va fi primejdia pe care văd că Bill Gates o întăreşte acum, de a decide, de a lăsa să decidă aparatele pentru noi. Fiindcă atunci când vom ajunge în acea etapă, omenirea va fi, după părerea mea, la apusul civilizaţiei. În istorie, vă spun ca specialist, civilizaţiile au o perioadă de naştere, de dezvoltare, de creştere şi apoi le vezi cum apun. Nu numai Imperiul Roman şi civilizaţia romanică, pe care noi am moştenit‑o, dar şi alte lumi: lumea germanică, separat Anglia şi mai târziu Imperiul Britanic şi tot ce vreţi pe lumea asta, chiar şi China şi India, au perioadele acestea care se numesc ciclice, şi atunci trebuie să fim foarte atenţi. Pentru că noi pregătim o lume pentru viitor. Dacă n‑avem cu toţii copii şi nepoţi direcţi, avem rude, fraţi, surori; avem o lume. Omul e legat de ceilalţi din jur şi grija pentru această lume a viitorului trebuie să fie mereu prezentă.
Academia Română e una din instituţiile care încearcă să se gândească şi la viitor fără ură şi părtinire, fără patimă, cu grijă. Sigur, n‑are soluţii miraculoase, dar cum v‑am spus, noi suntem obligaţi să încercăm şi să vedem dacă în trecut am avut perioade bune, când învăţământul era la nivel înalt şi lumea ştia despre ce e vorba, şi când cel mai bun computer era creierul omenesc. Dacă am trecut prin acele perioade ar trebui să vedem ce a fost bun acolo, să abandonăm ce a fost rău, să lucrăm în continuare cu computerul, deoarece nu se poate altfel, să‑i învăţăm pe copii de mici să lucreze. Eu ştiu, am prins o perioadă când nu ne învăţa nimeni să batem la maşină, şi am învăţat noi, fiecare care am devenit intelectuali, cu forţe proprii. Când mi‑am cumpărat propria maşină de scris, eram student şi a fost o mare binecuvântare pentru mine, un sacrificiu material, şi am învăţat să bat. Când a venit era computerului, ştiind să bat la maşină, n‑am avut probleme cu tastatura, am avut probleme cu altele, şi toată lumea mi‑a spus: vezi, o cucerire a popoarelor anglo‑saxone şi germanice, oamenii noştri din lumea latină sunt mai lenţi, „dolce far niente” – italienii, francezii, spaniolii, românii. Nu‑i adevărat! Dacă ne uităm pe prima pagină din Word, când deschidem computerul, 79% din cuvintele de acolo, începând cu „file” şi „delete” sunt de origine latină. Deci, latinitatea se răzbună cumva. Ca să‑i faci pe cei care lucrează la computer să înţeleagă acest lucru, trebuie să‑i faci să cunoască un pic şi trecutul, să ştie ce a însemnat romanitatea şi romanizarea, cum s‑a amestecat lumea germanică cu lumea…
Latinitatea se răzbună cumva
Europa e o moştenire aşa de frumoasă! De multe ori mi se întâmplă să mă duc să vorbesc… În luna mai voi vorbi la o Universitate franceză despre formarea poporului român, în limba franceză. De câte ori mă duc în străinătate văd curiozitate şi perplexitate. Nu cunosc tinerii aproape nimic din istoria continentului. Eu ştiu că unii din cei de la Bruxelles cred că dacă vor diminua naţiunile, le vor distruge şi vor face un popor european cu cetăţenie pur europeană, toate relele vor dispărea. Dar nu cred că se va întâmpla acest lucru. Eu văd o Europă bună, acea Europă care va înţelege rolul naţiunilor şi va crea raporturi amiabile între naţiuni. Și va construi o Europă într‑un fel de concert al naţiunilor. Asta înseamnă şi o educaţie foarte bună, nu dispreţ pentru naţiuni. Dacă îi învăţ pe elevi în Franţa că naţiunea franceză şi‑a trăit rolul şi că limba franceză nu mai are niciun rost, greşesc fundamental, pentru că din această învăţătură elevii vor înţelege că nici o altă naţiune nu mai are niciun rost. Nu vor mai dori neapărat să meargă la Varşovia sau la Sofia sau la Constantinopol – care acum se numeşte Istanbul – nu vor înţelege nimic. Pledoaria mea e pentru o educaţie serioasă, sănătoasă, cu memorare, cu repetiţie. Nu există om care s‑a îmbolnăvit din învăţătură. Există oameni care se îmbolnăvesc din ignoranţă şi prostie.
Pe cel puţin cinci paliere în ultimele 2‑3 minute, mi‑aţi dat imaginea rezistenţei în faţa unei căderi, în faţa unei Altantide. Avem încă soluţii. Sper să nu se întâmple acele lucruri atât de grave, aşa încât o iarnă a spiritului, sau o goliciune a lui, să ducă la dispariţia civilizaţiei, nu doar a unor civilizaţii.
Un mare spirit, pictorul Goya, a spus: „Somnul raţiunii naşte monştri”. Trebuie să veghem să nu intrăm în somnul raţiunii. Să ne ţinem vie raţiunea – ceea ce se poate face prin exerciţii, repet, prin repetiţie, prin fixare, prin eforturi. Nimic pe lumea asta nu s‑a putut cuceri fără eforturi. Tinerii sunt învăţaţi, nu ştiu de către cine, dar când termină liceul, unii dintre ei cred că n‑au nicio datorie. Că nu trebuie să facă nimic etc. Și, în primul rând, nu trebuie să muncească. Munca e o calitate fundamentală a omului. Dintre toate fiinţele de pe pământ – şi, har Domnului, sunt multe, de la simple molecule, celule până la cele dezvoltate – omul e singura fiinţă de pe pământ care munceşte conştient.
Şi cu scop.
Da. Şi atunci trebuie să‑i învăţăm pe tineri şi cultul muncii. Ei, tinerii, unii dintre ei, la televizor sigur că văd exemple de oameni care au muncit puţin sau n‑au muncit şi… au ajuns foarte bogaţi. Exemple de oameni ignoranţi care vorbesc la televizor făcând greşeli de vorbire, şi ajung la concluzia că nu trebuie să înveţe nimic, că ăla a ajuns… Greşit! Modelele trebuie să fie modele care să ducă societatea înainte, nu modele care să o îngroape, care s‑o ducă la somnul raţiunii. Şi asta trebuie vegheat. Academia Română colaborează cu Ministerul Educaţiei şi îşi oferă, atunci când este nevoie, expertiza ei, cunoştinţele ei, erudiţia ei. Academia Română este o instituţie erudită şi savantă. Dar în acelaşi timp trăieşte într‑o societate în care au loc toţi: şi savanţii, şi nesavanţii.
Se întâlnesc din nou orizontala cu verticala.
Exact. Cum aţi spus dvs. Şi atunci suntem conştienţi. Suntem în preajma zilei Academiei Române, suntem conştienţi de rolul acesta al Academiei, am vrea să întărim acest rol şi să determinăm societatea să înţeleagă binele pe care vrem să‑l construim.
Mulţumesc foarte mult!
Aprilie 2024
Mihaela Helmis în dialog cu Ioan-Aurel Pop
