Mi‑am făcut un obicei de a deschide substanțialul eseu Dumnezeu – poet și protector al lumii. Eseu despre întoarcerea religiosului (2016) de fiecare dată când mă aflu în situația de a citi un nou volum de poezie al lui Nicolae Coande, cum este și 33 de cântece pentru Didgeridoo, apărut la Editura Tracus Arte din București în 2023, într‑o prezentare grafică foarte elegantă, care beneficiază și de nouă fotografii cu miez compuse de către arhitectul și artistul digital Albert Dobrin, ilustratorul revistei SpectActor, ale cărui portofolii pot fi văzute pe Internet și pe diferite rețele de socializare. Instantaneele din recentul volum al lui Coande întregesc foarte subtil metafora de bază a cărții, aceea a „omului nedumerit” aflat într‑un spațiu de intermundii, la confluența fluidă dintre existență și fantasma ei, oferită în forme și cantități variabile în lumea postmodernă în care am fost aduși să trăim, unii cu totul întâmplător, ceea ce nu e câtuși de puțin cazul lui Coande. El e unul dintre cei mai citiți și lucizi poeți de care dispune în momentul de față literatura română, înțelegându‑se prin aceasta, în afara referințelor culturale constante pe care le oferă versurile sale (cărți, ecranizări, studii de filosofie sau de religie, beletristica unor autori cu faimă din literatura universală trecută și actuală), darul cu totul special de a trăi în afara stereotipiilor intimiste, „neomoderniste”, uneori regresive, cu care ne‑au obișnuit poeții noștri, unii dintre ei celebri.
De pildă, Didgeridoo include și un ciclu, al treilea, intitulat Salteaua de paie, dedicat, în principal, lumii rurale din Osica (presupun…), unde poetul a crescut și unde se întoarce și acum constant, dar nu pentru a regăsi ritmurile nostalgice de odinioară, ci mai mult pentru a înțelege, lucid și nedramatic, cum de s‑a schimbat Timpul din eternitate într‑o secvențialitate spartă, aleatorie, în care oamenii au încetat să mai priceapă Sensul, deși se încăpățânează să îl caute. Cu amintirea unui bunic care a fost dus la Canal, dar nu a povestit nicicând despre asta, cu o bunică ale cărei saltele de paie erau mereu aerisite, înnoite, și care cocea „cococica”, o pâinișoară făcută din făină de grâu proaspăt treierat, poetul descoperă „timpul [care] este o baltă pe care pășește/ Bâtlanul cu un suflet în cioc”, e invadat de ritualistica sângeroasă a sacrificiilor de Rusalii („cocoșii cântă de dimineață/ la amiază li se taie capul în zbor/ […] câinii ling sângele verde […] cuțitul în iarbă dă vesel din coadă…” și ajunge, în cele din urmă, la viziunea atroce a unei lumi de fier, în care „Bătrâna maimuță cu dinții de fier/ Ne citea pe‑ndelete din cartea de fier/ Și atunci mamele au născut copiii de fier/ Scriau la școală cu creioane de fier dinții maimuței de fier/ Zece de fier peste zece de fier”, drumul firesc al imaginației ducându‑l apoi înspre implacabilul „drum de fier” cu care începe înstrăinarea în multe sate zdruncinate de industrializare, totul fiind dominat de „direcții de fier”.
Există și reprezentări ale organicului în ciclu, dar ele sunt departe de a fi proaspete, spontane, optimiste. Dimpotrivă, așa cum se întâmplă în poezia intitulată Încoronare, roșiile sunt „blegite în soare”, „cleștile coropișniței” taie dâre dureroase în carnea legumei tocmai culese, „piersicul artist” a fost „răpus de brumă”, apar, peste tot, râmele și melcii, ca actanți ai unui substrat angoasant, ostil. I se mai întâmplă poetului să aibă parte și de bucurii vremelnice (cârtița e „plecată în vizită”, „afinul canadian face în sfârșit fructe/ la întrecere cu migdalii”, însă e suficient ca el să facă un mic pas în afară, până la universul de fier ruginit al gării, pentru a da de „bilete de tren pe care nu le cumpără nimeni”, de un înecat pe care nimeni nu îl identifică din zborul lent al locomotivei sau pentru a descoperi, într‑o secvență ulterioară a acestei pseudo‑regresii melancolice, că „toată noaptea acestei vieți am plutit pe ocean fără țintă”, într‑un „timp căzut la pământ”, în care vaporul se ia din țara „cu speranța de viață cea mai scăzută din Europa”.
Didgeridoo, pentru necunoscători, este un arhaic tub muzical de suflat folosit cu scop ritualic de către câteva triburi de aborigeni din nordul Australiei, din ținutul numit Arnhem, la care se ajunge anevoie, pe aspre drumuri de pământ de câteva ore, dacă o pornești din Darwin. E nevoie de o tehnică de respirație anume pentru a putea cânta din didgeridoo, ceea ce nu a împiedicat asimilarea lui, e adevărat, extrem de rară, de către muzicienii moderni. Sub un aspect ritualic foarte strict – acesta e cel care l‑a atras pe Coande –, didgeridoo însoțește un cântăreț și un dănțuitor în „poveștile” spuse sau intonate în momentele de liminalitate ale existenței, așa cum este acela al trecerii în lumea de dincolo, ceea ce ne îndeamnă, prin analogie, să inventariem tăcut ocurențele morții din recenta carte a poetului („suntem toți morți și uite că mai vorbim”), un anumit complex pe care l‑am putea numi „al post‑existențialului” dominând pe de‑a‑ntregul imaginarul din volum, scris în prelungirea celui anterior, Nu eu sunt bestia, din 2022.
Post‑existențialul e post‑cosmicitate aici; el se manifestă, în principal, printr‑un realism hibrid, detracat, însăilat din pârghii și resorturi desprinse unele de celelalte, ceea ce‑l determină pe Dumnezeu „să refacă de fiecare dată lumea” în loc de a se ocupa, cum ar fi firesc, de fericirea materială și spirituală a supușilor care trăiesc în ea. „Demiurgul” universului e șurubarul din poemul intitulat Bancul său de lucru (din primul ciclu, Diastema), care nu „inventează” nimic nou, inedit, ci se mulțumește să recicleze piesele disparate ale trecutului. „Cred că timpul său infinit este făcut din ceea ce recuperează sistematic”, notează poetul. El aduce din trecut „inima încă vie a cuiva, arcul unui suflet care alerga pe iarba crudă/ Și care a cedat în mod neașteptat […] Vâsla unui canoist naufragiat la țărm după o cursă…” Concluzia, pe deplin concordantă cu ceea ce își dorește a fi poetul, este că „ceasornicarul «își făurește în mod implacabil/ lucrarea cu elemente fragile»”. „Bancul său de lucru este plin cu piese vechi, pe care le refolosește cum vrea.”
Așa cum se întâmplă adeseori la Nicolae Coande, aceste imagini exprimă potențiale întoarceri din viitor, decantate din timpuri ipotetice în care nici el, dar nici noi nu vom mai fi. Poate spune cineva fără să greșească cum va arăta filatelistul din viitor al bietelor noastre străduințe intelectuale? Care vor fi „timbrele” pe care le va păstra pentru clasoarele sale, și care dintre ele le va da la schimb, pentru altele mai prețioase? Nu știm prea bine nici indiciile pe care își va baza el selecția: îi va alege pe singuraticii orgolioși, rătăciți în lipsa de notorietate din cauza unei enclavizări solipsiste, sau pe cei care dispun de vocația morală a relației, căutând mereu un „Celălalt” pentru a se defini pe sine? Din acest punct de vedere, rar mi‑a fost dat să văd un scriitor mai devotat vocației sale ca Nicolae Coande. Profesionist exemplar, el știe să admire și să se disocieze, dar dacă preopinentul are substanță, el este respectat ca atare, chiar dacă are gânduri ascunse sau este rău și ranchiunos, cum sunt nu puțini dintre cei care conduc destinele de azi ale literelor române. La poetul craiovean, etica de relație, de tip Eu‑Celălalt, e definită corectiv, dar și cu o foarte discretă autoironie ludic‑resemnată, în Etica lui Coande (a omului comun), care încheie volumul teoretic deja citat, Dumnezeu ‑ poet și protector al lumii. Poetul îi invocă pe Heidegger și pe Buber pentru a sugera că depărtarea pe care o induce ideea de alterizare trebuie resorbită în apropiere. Nu distanța se cuvine să ne caracterizeze, ci, dimpotrivă, inteligența dinamică a tandreției.
Parcurgând considerațiile teoretice de acolo, vom putea înțelege și motivul pentru care metaforele separării domină, cantitativ, lirica lui Coande. Peste tot, în versurile sale, se află granițe, garduri, planuri de separație, ele fiind menite să explice starea de spirit a „omului nedumerit”, sintagmă preluată în chip mărturisit de la Sf. Augustin, în existența căruia poetul disociază între două etape, cea de „Fericit” cu care l‑au răsplătit creștinii, și cea propedeutică, „nedumerită”, ezitantă, de dinaintea apoteozei consacrante, aceasta fiind faza care pe Coande îl interesează în general atunci când vine vorba de oameni. Viețuirea la graniță, pe linia de separare dintre lumi a fost deja abordată de poet în Dumnezeu – poet și protector al lumii, într‑un microcapitol sintetic intitulat Etica potecii: „Unde putem găsi adevărul despre noi înșine – pe malul stâng sau pe cel drept al existenței noastre? Sau poate chiar în apele râului, care împarte lumea în tabere ireconciliabile?” Primul ciclu al volumului de poeme, Diastema, invocă, în consecință, „ținuturile în care toți poartă un nume/ însă nu știu de unde vin”, caută sensul pe linia de falie dintre a fi și a nu fi, pe când, în poemul intitulat Atâta nimic, „sunt niște oameni bătuți în cuie afară și niște/ oameni prinși înăuntru/ cei din afară se uită la cei dinăuntru dar nu văd nimic/ Cei dinăuntru privesc spre cei din afară dar nu se arată nimic...” Protagonistul lui Mampe (marcă germană de bitter digestiv ajunsă, prin jargon, să definească oamenii cu identitate etnică scindată) e poetul estic gata să fie exportat, pe calea războiului, în Occidentul pregătit să vadă în intelectualii răsăriteni niște disidenți și să‑i îmbrățișeze formal, după regulile corectitudinii politice.
Am mai rezonat în volum la iubirea lui Coande pentru Nicole Kidman, frumusețea australiană aflată nu departe de triburile care suflă în didgeridoo, la invocarea genialului estet Karl Lagerfeld, a cărui superbă pisică, Choupette, continuă să facă furori pe Internet și la încărcătura erudită, avizată, intarsiată în numeroase poeme. Cu greu putem închide volumul – remarcabil pe ansamblul său – fără relectura subtilului poem Trinity, în care este pomenită și decreația lui Simone Weil, motivul fiind unul cu bătaie lungă: spirit în esență analitic, erudit, care trăiește epistemic viața, imersându‑și versurile în teoriile și simbolurile culturale ale vremurilor pe care le trăim, Nicolae Coande știe, ca și Simone Weil, că proba de rezistență a creației este aceea de a rezista propriei sale deconstrucții. Fenomenul e sugerat în Să gândim, care ar putea deveni arta poetică a unor volume viitoare: „Să gândim inversul poeziei noastre./ Adică trebuie înțeles ce ni se opune./ Ce nu lasă poezia să fie. Când apare/ pe când nu e. Această forță contează/ Că este o forță conștientă sau o inerție./ Ea trebuie gândită în raport direct cu poezia.”
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
