Dacă tot ne‑am trezit cu o minivacanţă (de o săptămână) în miezul serbărilor pascale şi de 1 Mai, mi‑am oferit şi eu plăceri cinefile văzând (la multiplex) cel mai nou film cu Ryan Gosling în rolul principal, Cascadorul/ The Fall Guy de David Leitch. Slăbiciunea pentru filmele meta‑cinematografice, motivul meu principal, a fost pe deplin satisfăcută de noua producţie care investighează „culisele” realizării filmelor cu multe efecte speciale şi cascadorii. Dar a fost confirmată şi opinia lui André Bazin despre „genialitatea sistemului”, adică despre organizarea studiourilor hollywoodiene în aşa fel încât să obţină profit maxim observând şi încercând să confirme aşteptările publicului.
De data asta aşteptările îl priveau în primul rând pe Ryan Gosling, nominalizatul la Oscar pentru rolul din unul dintre filmele anului trecut, Barbie, întruchipare a „masculinităţii solare”, cum scriu unii critici, dar şi actorul capabil să cânte şi să danseze foarte bine, aşa cum a dovedit‑o şi în titlul citat. Dar şi în precedentul La La Land, un succes al anului 2020. Ca să funcţioneze şi mai bine atracţia starurilor, a fost adusă şi Emily Blunt în fruntea distribuţiei feminine, vedeta din Oppenheimer de Christopher Nolan, pelicula cu un record de statuete câştigate la Oscar 2024.
S‑a făcut mult caz din apartenenţa regizorului la profesia omagiată acum: David Leitch, cu antecedente de cascador şi semnatar al unor producţii cu multe cascadorii, precum Atomic Blonde (2017), Fast and furious (2019) şi Bullet Train/Trenul asasinilor (2022). De câteva ori el se autocitează, dar se referă la un număr-record de alte filme şi replici pe care cunoscătorii se bucură să le recunoască. Cascadorul Hooper (1978, de Hal Needham) cu Burt Reynolds, Stunts (1977, de Mark Lester), Rocky (1977, de John Avildsen), cu Sylvester Stallone, Miami Vice (2006, de Michael Mann), cu Colin Farrell. Dar reperul principal este serialul TV cu acelaşi titlu original, The Fall Guy (realizat între 1981‑1982), din care a fost împrumutat un actor important, Lee Majors, care face aici un cameo. Iar trimiterile sunt numeroase, de la John Ford la Harrison Ford, de la Spielberg la Jason Momoa, mare vedetă în acest moment datorită peliculelor de acţiune unde joacă, care apare şi ca el însuşi în scenele finale, unde ia locul actorului corupt din ficţiune. Umorul unor scene din noul SF în care apare se bazează, desigur, pe trimiterile la alte filme care i‑au confirmat reputaţia de mister muscle (în tradiţia Schwarzenegger), serialele TV Conan Barbarul (2011), Stargate Atlantis (1999‑2001), Game of Thrones (2011‑2012), Aquaman (2016‑2023) ori SF‑ul Dune (2021).
Această satiră a unor dedesubturi ale lumii filmului îl are drept erou principal pe cascadorul Colt Seavers (Ryan Gosling), cel care apare în scenele periculoase ale vedetei masculine foarte răsfăţate Tom Ryder (Aaron‑Tyler Johnson). Nesuportând oamenii care se descurcă mai bine decât el, starul subminează sistemul de siguranţă al cascadorului, care cade de la înălţime, are numeroase fracturi şi petrece mai mult de un an prin spitale. Sunt luni în care el se înstrăinează de iubita sa Jody (Emily Blunt), asistentă de regie care visează să i se dea pe mână un film. Dorinţa îi e împlinită, i se încredinţează un lungmetraj în stilul Mad Max, unde vedeta majoră e chiar starul care l‑a nenorocit pe erou şi care joacă acum rolul unui space cowboy îndrăgostit de o extraterestră. Plin de efecte speciale şi de scene periculoase, pelicula are nevoie de cascadori şi aşa este chemat recuperatul Colt să‑şi reia misiunea de a‑l dubla pe starul Tom. Producătoarea care l‑a rechemat îi dă şi o misiune adiacentă, aceea de a‑l recupera pe starul rătăcit printre dealeri şi mafioţi. Aici se încinge naraţiunea, care mută pericolul din planul ficţiunii în cel al vieţii, în care eroul jucat de Gosling face faţă unor înfruntări periculoase graţie aptitudinilor dezvoltate la filmări.
Există şi cronici entuziaste ale filmului, dar şi comentarii rezervate, care acuză de inconsistenţă satira adresată exceselor peliculelor hollywoodiene şi cinismului sistemului. Sigur, nu avem de‑a face cu un maestru ca Robert Altman, care face din filmul său The Player (1992) o capodoperă care atinge dureros aceste ţinte şi pune oglinzi măritoare în descrierea culiselor lumii cinematografice. Chiar şi aşa, lipsit de acuitatea satirei din celebrul lungmetraj al lui Altman, filmul lui David Leitch bifează unele dintre obiectivele acestui tip de filme descris de Gilles Deleuze în cartea sa „Cinema 2. The Time‑Image”, unde observă că „în toate artele, opera din interiorul operei este deseori legată de consideraţiile unei supravegheri, unei investigaţii, unei răzbunări, unei conspiraţii sau unei intrigi”. Toate aceste direcţii sunt bifate de Cascadorul, dar nu vom da mai multe detalii despre naraţiune pentru a nu răpi surpriza celor decişi să‑l vadă.
Dăm însă drept garanţie că merită văzut observaţia (făcută de mai toţi comentatorii) că atât Ryan Gosling, cât şi partenera sa Emily Blunt au suficientă carismă şi „chimie” să ţină filmul în viaţă şi că scenele de acţiune – prezentate mai mult sau mai puţin parodic – sunt bine făcute, chiar dacă se mai strecoară câte un accident comic în ele. Însuşi titlul filmului la care lucrează fosta (şi viitoarea) iubită a cascadorului, Jody, spune multe: Metalstorm (Furtună metalică), întregind aluzia sarcastică la peliculele de acţiune cu androizi, extratereştri şi violenţă, la modă în cinemaul mainstream de azi.
Şi, probabil, găsim un iz de ironie şi în împlinirea rapidă a visului fostei regizoare secunde de a i se încredinţa regia principală a unui lungmetraj, tocmai când o anume privilegiere programatică a cineastelor este vizibilă atât în producţia cinematografică, cât şi în programul şi palmaresul festivalurilor internaţionale. Oricum, un film de văzut cu plăcere.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
