Istorie – Documente – Politică

Civilizația spectacolului după Mario Vargas Llosa

Nu există text care să dezbată mai bine degradarea prin care trece lumea din punct de vedere cultural decât Civilizația spectacolului de Mario Vargas Llosa. Asistăm, ne atrage atenția Llosa, la o transformare colosală, la nivelul istoriei umane, majoră, de impactul unui cataclism: dispariția culturii așa cum a fost ea înțeleasă mii de ani. Îmi place cel mai mult definiția pe care Cicero a dat‑o culturii: cultura animi, cultivarea spiritului, a sufletului, pentru a dezvălui ceva esențial din noi, pentru a ne înțelege mai bine, pentru a ne defini pe noi înșine, pentru a înțelege trecutul, pentru a ne defini viitorul, pentru a înțelege mai bine lumea, pentru a înțelege cetatea în care trăim, eventual pentru a o influența, pentru a ne distinge, pentru a cunoaște. Rezultatul acestei cultura animi era un om spiritual, cultivat, într‑o continuă devenire, lunecând spre un ideal „clasic”, etern uman, un om angajat în realitate de pe poziții de cunoaștere. Baza acestei culturi a fost logosul, textul și cartea. Sute de ani, Iliada, cu cele 15.000 de versuri ale sale, s‑a transmis oral, din generație în generație, și a fost așternutul pe care grecii s‑au „cultivat”. Toate marile civilizații au fost civilizații ale cărților: Iliada, Eneida, Tora, Noul Testament, miturile popoarelor non‑europene. Apoi, marile cărți fondatoare, de nuanțe mitologice, au fost înlocuite de marile aventuri epice: Don Quijote, Război și pace, Ulysses, Un veac de singurătate etc. Catastrofa culturală majoră a secolului al XX‑lea a fost apariția televiziunii, cu puterea ei de atracție dată de facilitatea consumului.

Logosul a pierdut bătălia cu imaginile de televiziune; Federico Fellini a intuit natura nocivă a televiziunii, undeva la începuturile ei, atunci când a spus că „televiziunea e locul în care se reflectă distrugerea întregului nostru sistem cultural”, iar Manuel Vázquez Montalbàn, prolific autor catalan, necunoscut la noi, a sesizat momentul istoric al apariției televiziunii atunci când a completat, cu o formula tragicomică, o sentință devenită deja celebră: „Dumnezeu a murit, ne‑a rămas televiziunea”. Decentul filosof spaniol Gustavo Bueno a publicat în 2002 volumul Telebasura y democracia. Cada pueblo tiene la television que se merece (Ediciones B., Barcelona, 2002), volum în care definește telegunoiul ca „programe de condiție execrabilă în formă și în conținut”. Spiritul este concept, fără concepte decădem din condiția umană. Or, imaginile tocmai asta înlocuiesc, conceptele. Triviala o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte surprinde tocmai accesibilitatea imaginii; a consuma o imagine este un act intelectual infinit mai ușor decât a consuma un concept, cuvinte, texte, cărți, epopei.

Pretenția neomarxiștilor că, în sfârșit, devenind de masă (termenul de masă este curent în discursul marxist), cultura s‑a democratizat, a ajuns accesibilă tuturor, ieșind din condiția în care aparținea unei elite, este pur și simplu o calomnie. Cultura a fost de masă și înainte de a deveni marxist de masă: toate formele culturii tradiționale au fost accesibile tuturor celor care trăiau în aceste culturi, cartea a fost accesibilă începând din secolul al XIX‑lea (odată cu mecanizarea tipografiilor) și a fost un bun cultural cu o răspândire uriașă în secolul XX (până acum treizeci‑patruzeci de ani, tirajele cărților erau uriașe, inclusiv la noi), filmul (în sensul cultural, nu derivarea nonculturală de astăzi) a fost un bun cultural mai la îndemână decât cartea, teatrul a fost un spectacol cultural accesibil, spectacolele muzicale au fost accesibile și ele, mai ales pe măsură ce statul a înființat instituții culturale, muzeele au fost, prin natura lor, locuri publice (British Museum a fost deschis în 1759, iar Luvru în 1793).

Vorbind de democratizarea culturii (prin care înțelege, prin filtrul obsesiei marxiste a costurilor, ieftinirea costului de acces), discursul neomarxist cultiva o minciună. Cultura înaltă, cultura veche, termeni încărcați peiorativ, folosiți de neomarxiștii din întreaga lume, nu a fost o cultură restrictivă din punctul de vedere al costurilor. Da, o ieftinire s‑a produs, dar nu a costului de acces, o falsă problemă, ci a standardelor. Urmând canoanele postmodernității, produsele „culturale” nu mai trec prin nici un filtru calitativ. Se standardizează „experiența” culturală, conștiințele sunt aduse într‑o matrice unică, orice nonvaloare de pe la colțul străzii poate ajunge vedetă de televiziune și model pentru conștiințe tinere. Rezultatul este un om mai sărac, mai manipulabil, mai manevrabil. Nu degeaba Gilles Lipovetsky constata, fericit, pe urmele lui Marx, că societățile care au trecut la cultura de masă sunt societăți mai democratice și mai consensuale. Suntem convinși că așa este, pentru că rezultatul expunerii la cultura de masă este un individ precar din punct de vedere intelectual, cultural, un ins deculturalizat. Iar un individ deculturalizat este un individ fără opinii, fără credințe, fără ideologie, slab participant la viață publică, deci, într‑adevăr, cum spune Lipovetsky, mai „consensual”. Cu acest prilej, cultura de masă a distrus și democrația, transformând o guvernare necriticată în, desigur, consens.

Cum spune Umberto Eco, civilizația democratică se va salva doar dacă face din limbajul imaginilor o provocare la reflecție critică, nu o invitație la hipnoză.

■ Romancier, eseist

Mirel Taloș

Total 1 Votes
0

Mirel Taloș

Mirel Taloș s-a născut în 1973. A absolvit Liceul de matematică-fizică din Zalău în 1992. Studii de filologie hispanică și română la Universitatea București (1992-1996), încheiate cu o teză de licență despre romanul politic al lui Mario Vargas Llosa. În 1999 a absolvit și Facultatea de Științe Politice a SNSPA, cu lucrarea „Partidele politice în România postcomunistă. O analiză a partitocrației”. Din 2007 până în 2016 a fost deputat, membru al Comisiei de cultură, arte și mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților, raportor al comisiei pentru mass-media. A elaborat și susținut inițiative legislative în domeniul artelor și al mass-media. A publicat Partidele politice în tranziție (Editura Libripress, 2002) și Îndrumar în liberalismul politic (Editura Curtea Veche, 2004, cuvânt-înainte de Constantin Bălăceanu-Stolnici). A fost senior editor al publicației Cadran politic (2005-2008) și senior editor al publicației Perspective politice (2004-2007). A fost reprezentant al prim-ministrului în comisia bursei speciale Guvernul României (2005-2007). Este membru al Consiliului de conducere al Institutului de Studii Liberale, pentru care este și lector. Face parte din conducerea Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film (UARF), secțiunea „scenariu de film”.

A debutat în literatură cu trei proze scurte în revista Conta în 2012 (Uniformele blestemate, Vin tractoarele, Jido Szappan). A mai publicat proză scurtă în revistele România Literară, Contemporanul, Caiete Silvane, Convorbiri Literare şi Literatorul. A publicat romanele Colecționarul de nuduri (Editura RAO, 2018, prefață de Mircea Platon, Premiul pentru volum de debut al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru volum de debut al Revistei Convorbiri Literare, Premiul pentru volum de debut al Revistei Contemporanul) și Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2019, prefață de Nicolae Breban). A publicat scenariile de film Casa de pe fundul lacului (în volumul colectiv Utopia, Editura Eubeea, 2018) şi Forţa inocenţei (în volumul colectiv de scenarii de film Cartea cu scenarii, Editura Universitară, 2019). Este titular de rubrică la Revista Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button