Puterea exemplului
Instituții de un real prestigiu
Mihaela Helmis: Am tot trăit din osânză, mai era în pod, iar acum parcă… Am auzit, domnule academician Ioanel Sinescu, că suntem spre sfârşitul toamnei ciclului economic la scară planetară şi atunci, firesc, vine iarna şi trebuie să ne pregătim: va fi şi mai greu. Nu ştiu ce să mai zic despre ce ne aşteaptă, dar oamenilor nu are cum să le fie uşor. Ce avem de făcut? Să ne adaptăm, cum zice colegul meu… Mai coasem o haină…
Ioanel Sinescu: Facem asta, dar până la un punct.
Consumăm mai puţin…
Dacă ne gândim că în fiecare seară sute de mii de copii din această ţară se culcă nemâncaţi şi plâng de foame…
Mie nu‑mi vine să cred. Adică nu pot să concep aşa ceva.
Din păcate, este adevărat. Dacă aţi vedea cum vin la noi pacienţii, în ce stadii de boală vin, neconsultați de nimeni, abandonaţi de familiile lor care au plecat în străinătate. Și n‑au plecat de bine ce le era; au plecat pentru că au nişte argumente ultraobiective ca să părăsească țara, să‑şi întreţină familiile, să poată supravieţui. Şi au rămas nişte oameni vârstnici, singuri aici, neputincioşi.
Deci dvs. întâi reparaţi ce e pe deasupra şi pe urmă ajungeţi la diagnostic.
Da. În poziţia în care suntem noi cu Centrul de Chirurgie Urologică şi Transplant Renal și cu Institutul Clinic „Fundeni” – instituții de un real prestigiu –, deci cu clinica, dintotdeauna, suntem într‑o staţie terminus. Eu mă ocup, în sfârșit… Nu e un titlu de glorie acesta. Vă dau un exemplu de ce am ajuns să fac asta. La 4:30 mă trezesc în fiecare dimineaţă pentru ca la ora 6:00 să fiu în spital, până la 7:00 să termin treburile obişnuite, cu vizita în secţiile de transplant, în reanimare, cu programul operator, unde consultăm bolnav cu bolnav. Acesta e programul operator pe care îl aranjăm pentru cele zece serii care urmează. Intru în funcţie la 7:00 – 7:30, apoi cobor la gardă, ca să‑i văd pe toţi cei care vin la consultaţii din toată ţara; nu‑i cheamă nimeni şi nu‑i programează nimeni. Există un telefon de pe vremea pandemiei la care pot da fiecare un telefon şi să se programeze. Vă rog să‑mi spuneţi cum aş putea eu, dacă un om nu este programat, cineva care vine de la Botoşani, Suceava sau Baia Mare, şi stă pe hol de la nu ştiu ce oră, venit noaptea cu trenul sau cine ştie cum a ajuns, cum să nu‑l consult? Văzându‑l, automat sunt responsabil de evoluţia lui. Văzându‑l, automat, în 90% din cazuri cel puţin, pacientul trebuie internat, căci vine neinvestigat sau suficient de bolnav cât să impună investigaţii. De obicei, intuiesc ce analize vor ieşi, dar ceva trebuie făcut pentru el. Cum să‑l las să plece acasă aşa cum a venit, căci a venit cu nişte speranţe?! Nu ştiu dacă acestea sunt reale sau dacă se pot rezolva, uneori nu se mai pot rezolva nici aceste probleme… Numărul celor care nu mai au rezolvare este tot mai mare. Dar cel puţin fiecare pacient, abia intrat în spital, are o şansă, şansa investigaţiei, să ştie cel abia venit exact ce are şi ce‑i de făcut, cu ce poate fi ajutat. Dacă eu nu l‑aş interna şi el ar pleca, ar pleca, probabil, cu nişte resentimente. Și e de înţeles, e vorba de sănătatea lui, a făcut nişte eforturi mari ca să ajungă până la Fundeni. Pe lângă faptul că a fost neglijat şi efectiv, uneori, se întâmplă, maltratat de unii colegi… În sfârșit… Şi atunci el pleacă, eu nu‑l internez şi pleacă, şi peste o zi, două, trei, patru… moare pe drum sau moare acasă. Se complică cu ceva şi ajunge într‑un spital şi spune: am fost la Fundeni, m‑a văzut doctorul Sinescu ș.a.m.d.
Succesul României
Ar putea să fie acesta un adagio, dar nu este, îi internaţi.
Îi internez, sunt obligat să‑i internez pentru că mi‑e şi teamă pentru evoluţia lor. Trăim într‑o ţară bogată, organizată complet anapoda din multe puncte de vedere, pe care şi dvs. le sesizaţi în anumite locuri. N‑ai ce să reproşezi unui om bolnav care gândeşte din poziţia lui de om bolnav, care‑şi vede zilele numărate și nu mai are niciun fel de şansă, care de peste tot unde a fost a ajuns la Fundeni şi tot ce a încercat el nu i‑a reuşit. Omul vine la noi pentru că are o problemă gravă şi acea problemă trebuie abordată, rezolvată. Şi atunci, pe de o parte, pentru el şi apoi pentru instituţie, inclusiv pentru mine, nu în ultimul rând, e firesc să mă şi protejez. Mă încarc cu o patologie greu de rezolvat, greu de scos la un liman, oricare ar fi el, nu cel mai bun foarte adesea. Pe aceşti oameni nu‑i mai abordează nimeni în străinătate, îi internează la îngrijiri paleative, undeva în nişte centre.
Am fost prima dată în 1984 în SUA cu nepotul unui domn plecat înainte de Primul Război Mondial de la Odessa, profesor care nu ştia unde este România. Fusese în Polonia, în vacanţă, şi în Austria, şi bunicul lui plecase din Odessa. Şi l‑am întrebat:
– Armand, tu nu ai învăţat geografie la şcoală? Eram la el acasă, în biroul lui. Şi el zice:
– Nu. Eu la colegiu n‑am ales geografia.
Am luat, atunci, globul şi i‑am spus:
– Uite, aici este Polonia, aici este Viena, aici este Odessa, de unde au plecat bunicii tăi, şi, iată, aici este România. Bine, şi eu eram îndoctrinat în 1984 că toată lumea trebuie să ştie despre România, despre Ceauşescu, aşa credeam eu, dar nu era aşa. Erau în desfășurare Jocurile Olimpice de la Los Angeles, le organizau americanii, România era singura ţară din blocul sovietic care participa la Jocurile Olimpice…
Şi cu ce succes!
M‑au primit la Los Angeles ca şi când eram ambasadorul României şi eu îi adusesem pe români la Olimpiada de la Los Angeles. De fapt, americanii se purtau foarte civilizat şi prietenos cu toţi, pentru că şi ei, la rândul lor, sau antecesorii lor, veniseră de undeva. Au avut nevoie de o mână de ajutor la început, până să ajungă pe picioarele lor. Plecând de aici, următoarele mele deplasări în SUA au fost nu simple, ci foarte simple din punct de vedere administrativ şi al ajutorului pe toate planurile. Când am mai plecat după Revoluţie, în 1993, şi am trimis un fax întâi (nu aveam telefon) mi s‑a răspuns peste o oră şi‑am fost întrebat câţi bani am. Am informat atunci colegii mei de peste Ocean că vreau să mă duc pentru chirurgie urologică mare, pentru recoltarea de organe de la cadavre pentru transplant. Ce bani să fi avut eu în 1993? Nu mă trimitea statul român sau ministerul. Era o iniţiativă personală. Peste o oră mi s‑a răspuns: „Universitatea mea te invită, pe 13 septembrie te aştept la gară cu soţia.” Colegii mei m‑au dus la hotelul universităţii, în campus. Campusul era format din vreo 20 de clădiri, toate legate prin extrapontine aeriene, din interior se mergea. Mi s‑a comunicat faptul că nu am ce să caut afară, dincolo de zidurile campusului, nici ziua, nici noaptea, din cauza criminalităţii şi a altor lucruri. Apoi n‑a fost un weekend vreodată să mă lase singur. Totdeauna unde mergea amfitrionul meu mă invita şi pe mine. În prima zi de sâmbătă când am ajuns acolo, mi‑a zis gazda: „să mergem la vizită”. Mergem, ieşim din oraş şi tot mergem, nişte şosele bune, printr‑o pădure, şi‑l întreb: „dar unde mergem?” „Într‑un loc special.” Şi am ajuns în acel loc special, intrăm, erau nişte saloane mari de 20‑30 de pacienţi. În nişte paturi…, în poziţie semişezânde, cu perfuzii din care din când în când picura câte un pic de ser în venele lor. Toţi erau semiadormiţi, adormiţi, comatoşi. Ce secţie este asta? Era o secţie de bolnavi terminali. Toţi au cancere care sunt inoperabile şi nu mai răspund nici la chimioterapie, nici la radioterapie. La nimic. Ei n‑au cum să stea acasă şi să moară acasă neîngrijiţi sau să se uite familia şi membrii, mai ales tinerii familiei, la ei cum se sting sub ochii lor. Vor muri aici, dar au măcar o îngrijire decentă pentru ultimele zile din viaţa lor. Perfuzie, analgezic, un pic de oxigen dacă e nevoie.
Şi se chema Centrul de îngrijiri paleative?
Un centru de îngrijiri paleative
Centrul de îngrijiri paleative. Acolo am văzut eu pentru prima dată un asemenea centru. În România nu există aşa ceva, şi ar fi mare nevoie, pentru că nu vă închipuiţi ce înseamnă o familie modestă, cu cine ştie câţi copii, cu o cameră sau două în care locuiesc toţi, unde mai vine un bunic sau o bunică sau cineva din familie într‑o astfel de stare, fie după un atac cerebral, fie după cine ştie ce: cancer extins etc., încât nu se mai pot mişca. Sunt poate luni de zile, în care pacientul muribund stă la pat, trebuie întors de pe o parte pe alta, face escare, trebuie să‑l ajuţi din toate punctele de vedere. Or, ei, acești oameni, stau toţi în aceeaşi cameră și se uită la bunicul, la bunica lor sau la cineva drag din familie care moare sub ochii lor, iar ei nu‑i pot ajuta. Asta e realitatea!
Atunci aţi înţeles de ce v‑a dus Dumnezeu acolo şi nu în altă parte?
N‑am înţeles. Amfitrionul meu trebuia să vadă nişte bolnavi; erau nişte bolnavi acolo de care trebuia să aibă grijă, îi opera… La toate operaţiile în care intra el, intram şi eu, şi cu ceilalţi cărora mă prezentase.
Domnule doctor, sunt 40 de ani de atunci şi ce aţi văzut acolo nu se întâmplă încă aici.
A doua oară când am plecat în SUA, în 1993‑1994, m‑am dus clar pentru ceea ce înseamnă urologie ultraperformantă, de cel mai înalt nivel.
Asta înseamnă peste 10 ani.
Nu ştiam în 1984, când am plecat, că peste 5 ani se va prăbuşi comunismul şi după aceea va fi mai uşor de plecat. Întâmplându‑se acest lucru, am plecat împotriva voinţei profesorului meu, pe care cred că dvs. l‑aţi cunoscut destul de bine. Profesor cu care am avut o discuţie în legătură cu transplantul de rinichi de la donatorul în moarte cerebrală. I‑am vorbit de o astfel de posibilitate. Mergem la morgă şi facem o recoltare. Or, aveam nevoie, totuşi, de un rinichi de la un donator de la care, odată recoltat şi transplantat, organul să ne aşteptăm să funcţioneze, să aibă un rezultat bun.
Șansa vieţii
Asta v‑a făcut să ajungeţi să vă specializaţi…
Da. M‑am specializat. Șansa vieţii mele a fost profesorul Eugeniu Proca. Fără un mentor, un maestru în chirurgie într‑o primă etapă, mai ales în perioada de formare, care înseamnă şi o rampă de lansare în acelaşi timp, nu se poate de unul singur. Să iei chirurgia de la zero şi să o dezvolţi tu singur, când ea de mii de ani este deja dezvoltată de mii şi mii de oameni care au contribuţii extraordinare şi care au adus‑o la un nivel foarte înalt? Atunci înveți de la maestrul tău şi de la cel de la care în mod normal ar trebui să înveţi. Am învăţat multe de la profesorul Proca. Apropo, eşti obligat, în această ordine de idei, să duci mai departe ştafeta. Or, eram conştient de faptul că s‑ar putea să fie suficient la responsabilitatea clinicii; acum lumea era deschisă, nu mai era ca înainte de decembrie ’89, nu mai aveam niciun fel de scuză… Ce să spun? Că nu ştiu cum e în Germania sau în altă parte? Că nu pot să cunosc standardele din altă parte? Cum să nu poţi să le ştii? Ar trebui să le ştiu. Am forţat această plecare, după ce mai avusesem una, mai lungă, în Franţa, în 1991‑1992, sponsorizat fiind de Asociaţia franceză de urologie. De data aceasta, în America am plecat prin ajutorul lor, a doua oară, după ce fusesem cu 8‑9 ani înainte, mulţi încă mai erau în poziţiile în care fuseseră când am fost prima dată şi era ca şi cum ne cunoşteam dintotdeauna. Un ajutor cu totul ieşit din comun.
Şi asta numai pentru că Bucureştiul este între Odessa şi Viena, nu?
Nu ştiu cât a mai contribuit Bucureştiul, Odessa şi rădăcinile lui Arnold, dar cred că au contribuit şi ele, nu mi‑a mărturisit niciodată acest amănunt. A ţinut însă de fiecare dată, din 1984, de când am învăţat chirurgia sub microscop cu el, să‑l ţin la curent cu totul, cum evoluez profesional, şi să rămânem în legătură. Până acum 5 ani, când am fost ultima dată la un Congres al Asociaţiei americane de urologie, deşi este foarte bolnav şi e vârstnic, are aproape 90 de ani, vine încă la congrese; ne‑am văzut de fiecare dată. Ne scriem, suntem într‑o comunicare deschisă; acum e posibil.
O coroană foarte bogată
Cu siguranţă, aţi ajuns acolo mai puțin pentru aceste date geografice, ci pentru felul în care v‑aţi prezentat, integrat şi aţi continuat să fiţi aproape de domeniul care v‑a ajutat să deveniţi astăzi ceea ce sunteți, domnule academician, domnule profesor universitar Ioanel Sinescu. Eu vă văd ca pe un fel de arbore. Există un trunchi care sunteţi dvs., iar apoi tot ceea ce vă alcătuieşte se tot adaugă astfel încât aveţi în momentul acesta o coroană foarte bogată, cu toate atribuţiile pe care le aveţi şi poate că la bază este exact ce spuneaţi, felul în care ne priviţi pe noi, oamenii, îi priviţi pe pacienţii dvs. şi priviţi omul în întregul lui, până la a ajunge la specialitatea dvs. care are deja atâtea denumiri şi atâtea noutăţi.
Da, este o specialitate complexă, extrem de tehnologizată, nu exagerez deloc, cu 13 supraspecialităţi pe care nimeni nu le mai poate acoperi în totalitate. Deci e un centru mare şi o clinică majoră, de un recunoscut prestigiu, cea de la Fundeni – un unicat în Europa – nu pentru că nu sunt şi altele; nota bene, sunt altele mari şi prestigioase, dar nu abordează toate cele 13 supraspecialităţi ale urologiei într‑un singur loc. E drept că nivelul specialităţii, din păcate, ţara noastră nu este omogen. Urologia pe harta României este eterogenă, are niveluri deosebite, chiar dacă existe centre universitare şi în alte oraşe mari, chiar dacă sunt obiective puternice, în funcţie de ce vizează acestea, există o paletă largă de pacienţi pe care nu‑i abordează nimeni, din cele 13 supraspecialităţi ale urologiei. Or, înainte de a ajunge să preiau responsabilitatea clinicii, eram deja conferenţiar de trei ani, ajunsesem în 1993 conferenţiar. Eram format în urologie, cel puţin la parametrii urologiei româneşti, în cea mai bună clinică din ţară, cu cel mai bun profesor pe care puteam să‑l am. Eram specializat în străinătate înainte de 1989, o dată în SUA pentru chirurgie sub microscopul operator, pe care am introdus‑o în România pentru prima dată şi am făcut şi prima operaţie în 1985 sub microscop, apoi în fosta Germanie de Vest, în 1989, la Hamburg şi la München, pentru endourologie şi litotriţie extracorporeală. Deci avusesem şansa să ies din ţară în domeniul specialităţii mele şi să văd, să învăț lucruri noi. Prima plecare în SUA a fost, evident, prilejuită de profesorul care era şi ministrul Sănătăţii. Era în perioada în care încă România mai avea cu SUA relaţii foarte apropiate şi aveam Clauza naţiunii celei mai favorizate. A fost o bursă a Ministerului Sănătăţii din SUA, să zicem, care nu se numeşte Ministerul Sănătăţii, se numeşte altfel, dar a fost o bursă americană.
Cu toate cele deja afirmate, cu tot ce vă alcătuieşte astăzi, totuşi îmi vine să vă întreb: vă aduceţi aminte când aţi optat pentru urologie şi de ce aţi făcut‑o?
Da. Am optat în perioada în care eu am făcut facultatea, în timpul internatului. Mulţi ani de atunci, exista un obicei universitar academic francez. Învăţământul din România, mai ales învăţământul superior medical, mai tot era clădit după modelul francez. Francezii, pentru studenţii la medicină, în anul VI dau un concurs, numit „de internat”. Există şi acum, la noi nu mai există. Cei care reuşesc să treacă de acest concurs, cu un număr foarte limitat de locuri, două, maximum trei specialităţi medicale, chirurgicale şi uneori şi de laborator; cei care reuşesc să ia acest concurs, numărul de locuri era foarte mic, 10 locuri la specialităţi chirurgicale, 10 medicale şi 10 de laborator, nu mai erau repartizaţi la sfârşitul anului VI când terminau facultatea la circumscripţiile medicale de la ţară, aşa cum era obligatoriu pe vremea respectivă. În anul VI erau şi studenţi, şi medici interni, luau şi salariu, şi lucrau în spitale, încă doi ani după terminarea facultăţii lucrau în clinici universitare în Bucureşti şi în centrul universitar unde era intern, şi la sfârşitul internatului aveai posibilitatea, dacă se scoteau locuri la concurs, fie să ajungi cadru didactic, prin concurs, într‑o clinică universitară în profilul pe care ţi‑l doreai, fie pe reţeaua Ministerului Sănătăţii, într‑un spital mare din Bucureşti.
Iar dvs. eraţi deja, putem numi trunchiul, în secţia de chirurgie.
Da. Eram în grupa specialităţilor chirurgicale, acest concurs de internat s‑a mai dat încă un an după mine. Din 1977 nu s‑a mai dat. Se dă la începutul anului VI, deci în 1976 septembrie‑octombrie, la începutul anului VI am dat acest concurs şi am devenit intern. În timpul perioadei de internat evident că am lucrat în clinici mari: la Floreasca, la chirurgie, la Cantacuzino, la chirurgie generală. Era prof. Djuvara acolo pe vremea respectivă. Vreau să vă spun că în postură de intern, dar şi înainte de a fi intern, ca student, voiam să‑mi dovedesc că pot să fac chirurgie, pentru că eu am venit la medicină nu pentru chirurgie… Am venit la medicină pentru că voiam să mă fac medic internist şi mai ales cardiolog, întrucât în clasa a XII‑a, în vacanţa de primăvară, tatăl meu a făcut un infarct de miocard întins, a căzut pe stradă, cu şoc cardiogen. Când l‑am văzut în spital, nu prea mai putea vorbi. Și după câteva zile un medic mi‑a spus: „Tinere, poţi să fii fericit, tatăl dumitale nu s‑a prăpădit şi sper să nu se prăpădească. Dar n‑aş putea să‑ţi spun că mai are mult de trăit”. N‑a avut dreptate şi prognoza lui nu a fost chiar aşa. Dar pe mine m‑a determinat. Eram în clasa a XII‑a la o clasă specială de matematică şi fizică, aveam cu totul şi cu totul alte gânduri. Ceea ce s‑a întâmplat m‑a făcut să schimb decizia pe ultima sută de metri. În consecință, am abandonat matematica, fizica şi chimia şi toate celelalte ştiinţe exacte. Mi‑a intrat în cap să merg la medicină. Am ajuns student la medicină.
… Pe care aţi şi încheiat‑o şef de promoţie – asta vine din darul dvs., din determinarea de a face bine lucrurile şi de a ajunge pe toate palierele pe care le‑am numit, având în permanenţă în grijă nu numai cercetarea, nu numai perfecţionarea profesională, cât mai ales omul. Eu aşa v‑am văzut tot timpul.
Vă mărturisesc că mi‑a plăcut să învăţ şi, mai ales, mi‑a displăcut categoric să nu ştiu ceva, să mă întrebe profesorul și mie să‑mi fie străin răspunsul. Mi se părea şi înjositor în acelaşi timp, de neacceptat ca eu, elev, student, având nişte profesori foarte buni în liceu, să nu cunosc. Am făcut un liceu extraordinar de bun. Cum să nu ştii? Îmi plăcea să învăţ şi voiam să ştiu. Când am ajuns la medicină, mi‑am şi propus: dacă mă duc la medicină – ştiam oarecum că e mult de muncă la medicină şi că e cu totul altceva faţă de matematică şi de fizică – nu‑mi pot permite niciodată, în toată existenţa mea, să fac rabat la ce înseamnă muncă în profesiunea mea şi în domeniul în care mă voi specializa. Influenţat de boala tatălui meu, de infarctul miocardic, am ajuns la medicină şi voiam să mă fac cardiolog. Îmi doream totuşi să mă şi testez dacă aş putea să ajung chirurg. În anul II, ca student, am fost la Spitalul Floreasca. Cum Floreasca era dintotdeauna foarte deschisă la studenţi, la foştii studenţi – actualii rezidenţi, la medicii tineri, abia aşteptau să te vadă și te şi luau, prieteneşte, nu ştiu cum, te învăţau să faci o foaie de observaţie, să faci un gest medical, să scrii. Scriam, de exemplu, Raportul de gardă cu fostul profesor Ciurel, care pe vremea respectivă era şef de lucrări şi care mi‑a condus lucrarea de disertaţie, de diplomă cum se spunea în vremea respectivă. Era medic primar, era şeful gărzii, 24 de ore răspundea de toţi bolnavii…
Eu cred că era ceva reciproc avantajos. Eraţi folosit, dar foloseaţi toată experienţa…
Nu se putea să nu trec prin această etapă. În principiu, în medicină, şi mai ales în chirurgie, nu poţi să sari etape. În cel mai fericit caz, poţi să le comprimi, dacă cumva munceşti mai mult sau, cine ştie, poate ai nişte calităţi care te fac mai performant decât media – dacă există aşa ceva. Nu ştiu dacă există; mă întreb. Dar de sărit etape nu poţi să sari, iar dacă sari – ele se întorc împotriva ta. Este imposibil să nu te întâlneşti la un moment dat cu nişte lucruri pe care ar fi trebuit să le fi învăţat cândva, ai trecut uşor peste ele, ţi s‑a părut că le ştii. Și când eşti pus în faţa lor ca să le rezolvi, începi să te întrebi: oare cum trebuie făcut?
Și totuşi, n‑a fost cardiologie, a devenit urologie.
A devenit urologie şi a devenit chirurgie, deoarece am ajuns la concluzia că pot să fac chirurgie. Ca student făceam cel puţin o gardă pe săptămână la Floreasca. Din anul VI, începând stadiul de internat, zi de zi. Eram rugat să merg numai la unele stagii, cum erau stagiile de infecţioase, la altele nu, intrau în stagii de câte 6 luni obligatoriu în timpul internatului, chiar dacă erau materii de anul VI. Atunci eram scutit ca intern. Eram prezent în sălile de operaţii şi, mai ales, în tot ceea ce putea să însemne comunitatea academică, ştiinţifică.
Va urma
■ Medic, profesor universitar, membru titular al Academiei Române
Mihaela Helmis în dialog cu Ioanel Sinescu