Expoziție personală de sculptură și desen a lui Dumitru Radu – Muzeul Național al Literaturii Române (23 mai – 8 iunie 2024). Artist la vârsta deplinei maturități creatoare, cu experiența lucrului în toate materialele care, de la începutul timpului, au fost purtătoare de sculptură, Dumitru Radu adaugă bornă după bornă de‑a lungul drumului său, împlinindu‑și menirea și înmulțindu‑și talentul cu fiecare nouă lucrare de for public dăruită câte unei comunități din țara natală sau de peste granițe, cu fiecare expoziție personală ce adună în ea rodul unei noi etape de creație.
Dumitru Radu cioplește și modelează cu egală dexteritate. Marmura, calcarul, lemnul sunt materialele abordate de‑a lungul carierei sale artistice, îndeosebi în numeroasele tabere de creație la care a participat. În schimb, bronzul (a cărui utilizare are la bază modelajul), lucrat în străvechea tehnică a „cerii pierdute”, apoi șlefuit și patinat cu migală, reprezintă preocuparea sa constantă de atelier.
Cea mai recentă expoziție semnată de sculptorul originar din Oltenia de nord, care a studiat la Cluj-Napoca, iar apoi s‑a stabilit definitiv în București, poartă un titlu poate involuntar autobiografic, dar explicit încărcat de poezie și promițător ca mesaj: „Călătorie în grădina destinului”. O expoziție în care se reunesc lucrări de sculptură și desene de sculptor, într‑un dialog fertil, menit să ilumineze din unghiuri diferite viziunea artistului și modul în care i se relevă miracolul vieții.
Într‑o expoziție de sculptură, desenul, alături de structurile tridimensionale, este prezentat fie ca o etapă pregătitoare a formelor ce vor modela spațiul, fie ca lucrare de sine stătătoare, ce probează încă o dată măiestria sculptorului. Dumitru Radu a ales, pentru noua sa personală această a doua formulă, desenele finite reușind să întregească armonios discursul său vizual.
Artistul a expus o serie de desene realizate în tehnică mixtă, sinteze ale formelor pe care le regăsim în artefactele sale tridimensionale, dar, mai presus decât atât, ele rezumă expresiv acele idei și acele trăiri care stau, uneori, și la baza lucrărilor în bronz.
Desenul lui Dumitru Radu e auster, realizat cu economie de mijloace, redus la linii simple, trasate cu fermitate, ce urmează forma ovoidului, un desen ce alternează linia cu pata, umbra și lumina, golul și plinul. Uneori sinteza formei e dusă până la granița cu nonfigurativul, astfel încât desenul rămâne un semn, o amprentă unică, rodul unui gest săvârșit parcă dintr‑o singură mișcare. Desenele lui Dumitru Radu se aseamănă unui sâmbure pus la germinat, din care urmează să irumpă forma în trei dimensiuni. Poate și pentru că forma umană, trupul, dar mai ales chipul – chipul lui și chipul ei, aceiași eterni el și ea, de la începutul lumii și până la sfârșitul ei, îl inspiră pe artist, îi înflăcărează plăsmuirile plastice și declanșează întreaga și complexa alchimie a creației.
Dumitru Radu este un sculptor rafinat și sensibil la întreaga poetică a lumii vii, a cărei formă supremă de existență o reprezintă ființa umană. Omul, creat ca bărbat și femeie, în ultima zi a Genezei, pentru a lua în stăpânire și a da un rost întregii lumi, acel cuplu primordial, inițial androgin, menit să cunoască viața veșnică în răcoarea, bogăția și frumusețea de neasemuit a Paradisului, căzut apoi în timp din pricina neascultării, acesta este subiectul constant, inepuizabil, al lucrărilor realizate în bronz de Dumitru Radu.
Cuplul primordial s‑a perpetuat de‑a lungul timpului în fiecare pereche alcătuită dintr‑un bărbat și o femeie și a devenit izvor de viață. Oamenii se nasc din oameni, iar misterul creației este atât de fascinant încât nici un artist cu har nu poate rămâne insensibil și nu‑și poate reprima contemplarea marii taine a vieții. Dumitru Radu îi adaugă însă încă o valență acestei teme majore, prin asocierea cu muzica și cu instrumentele muzicale.
O nouă serie de oameni‑instrumente de suflat sau, inversând perspectiva, de instrumente de suflat antropomorfizate, este expusă sub titlul „Călătorie în grădina destinului”. Instrumentele de suflat, cele al căror sunet se naște prin punerea în mișcare a aerului, îndeosebi prin pâlniile lor devenite receptacole de înălțime, dobândesc în viziunea artistului forme anatomice omenești esențializate. În limba română, cuvintele „suflat” și „suflet” se deosebesc printr‑o singură literă.
Dezvoltate fie pe verticală, fie pe orizontală, personajele lui Dumitru Radu sunt modelate în posturi diferite, cu toate încărcate de expresivitate și capabile să transmită acel sentiment ce stă la temelia vieții și care pune în mișcare viața, adică iubirea: iubirea în doi și iubirea celor doi pentru Cel ce i‑a creat. Prin formele sale aerate, alungite, simplificate, unde doar partea superioară, respectiv portretul, este înfățișată detaliat, artistul accesează zonele înalte ale spiritului. În timp ce trupurile personajelor sunt redate prin forme pline și abia schițate, chipurile sale se nasc în și din golul pâlniilor instrumentelor de suflat, a căror muzică vine prin mișcarea aerului. Iar aerul este, se știe, asociat cu Duhul dătător de viață. Aerul, imposibil de prins într‑o formă materială, dar putând fi sugerat, pare să fie puntea dintre androginii lui Dumitru Radu și muzica implicit sugerată de sculptura sa.
În multe dintre compozițiile tridimensionale Dumitru Radu contopește parcă două suflete într‑un singur trup, pentru că doar zona capului și, uneori, torsurile rămân distincte și proeminente, în timp ce restul trupului se metamorfozează într‑o singură linie, alungită, spiritualizată. Pâlniile‑portrete ale lui Dumitru Radu devin receptacole ale cerului, simboluri ale aspirației omului către sursa primordială a vieții.
Imaterialitatea muzicii se contopește cu subțirimea și eleganța formelor în bronz create de Dumitru Radu spre a aduce un elogiu omului, vieții, dar și Sursei prime a acesteia. În arta sa muzica dobândește parcă materialitate și se „încheagă” în forme anatomice, în timp ce formele anatomice încep să „se fluidizeze”, să se dematerializeze și să se metamorfozeze în muzică. E un joc de du‑te‑vino de la spiritual spre material și invers, un joc intermediat de sculptură, o meditație plastică asupra condiției umane, pe care artistul o înnobilează în încercarea sa de a‑i atenua fragilitatea, și o înalță, proiectând‑o într‑un univers epurat de timp și, astfel, izbăvit de eroziune și neantizare.
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
