Știm cu toții că fiecare limbă își are propriile sale posibilități stilistice, dificil traductibile în alte limbi. Dostoievski, tradus în altă limbă, pierde gravitatea covârșitoare pe care o are lexicul rus. Orice traducere a lui Eminescu în orice limbă, oricât de binevenită și reușită ar fi, e o nedreptate făcută profunzimii și frumuseții textului original. Am tradus cândva în suedeză câteva schițe umoristice ale lui Caragiale, la care noi râdem chiar și când le recitim sau le revedem jucate. Suedezii le‑au înțeles ca tragedii mai deprimante decât tragediile grecești sau ale lui Shakespeare. Încă de la prima pagină abandonau lectura îngroziți.
Se știe că limba e un fenomen social cu caracter istoric și că reflectă societatea și istoria națiunii care a creat‑o. Limba română are avantajul unic în lume că beneficiază de serii de sinonime parțiale, ce vin de la geto‑daci, din latină, slava veche, turcă, greacă, franceză sau italiană. Asta dă vorbitorilor și scriitorilor posibilitatea să nuanțeze exprimarea. Amic și speranță (ital.) nu au tăria sinonimelor prieten și nădejde (slave).
S‑a acordat insuficientă atenție antonimelor. Avem din latină: pace, sănătate, fericire, fecioară. De la slavi: război, boală, jale, pacoste, curvă. De la daci bucurie și de la slavi necaz.
Se zice că limba franceză are o eleganță inegalabilă și că asta ar putea veni de la faptul că a fost cultivată la curtea regală de la Versailles, unde eleganța vestimentară, a comportamentului și a exprimării erau un scop în sine. Graiul nostru s‑a împletit „cu îndemnuri pentru vite” (Arghezi) pe întreaga arie geografică locuită de români: în țară și hăt, dincolo de hotarele politice mereu schimbătoare. Transhumanța ciobanilor a transmis folclorul literar peste barierele geografice și a contribuit la unitatea limbii într‑un spațiu geografic imens și la stabilitatea ei peste veacuri. Nicio altă limbă nu mai are asemenea unitate și stabilitate.
Toți lingviștii străini care au studiat istoria limbilor romanice cunosc expresia Torna, torna fratre rostită de un războinic român în anul 587 la sud de Dunăre. Nu știu câți lingviști cunosc versurile Toarnă, frate, oile! / Toarnă, frate, oile! culese de la Maria Iuga, în vârstă de 28 de ani, din satul Dobric, raionul Dej, regiunea Cluj, în anul 1940 (Adrian Fochi, Miorița, Editura Academiei Române, 1964, p. 588, varianta LXVI, rândurile 5 și 7). E surprinzător cât de puțin s‑a schimbat limba română – atâta amar de vreme, 13 secole și ceva – când români de la așa mari depărtări, trăind în țări diferite, separați de Dunăre, Carpați și alte obstacole, vorbesc despre animalele lor.
N‑am înțeles în ce scop își fac unii o virtute din a se înstrăina de dulcea și frumoasa noastră limbă românească, de vocabularul neaoș românesc și de exprimările limpezi. De ce preferă neologisme și barbarisme stridente în limbă, cu fraze întortocheate și nefirești? În ce scop vor să se distanțeze de cititori? Ce mesaj subliminal vor să transmită cititorilor în acest fel? Am numărat într‑o frază a cuiva (nu spun cine, persoană importantă, R.I.P.) 18 verbe predicative (18 propoziții) și 26 de verbe nepredicative. Exprimarea era savantă și împopistrată, sorcovă de adjective și adverbe. Cu o puzderie de virgule, cratime și ghilimele pe rânduri, ca ciulinii din Bărăgan. Am făcut schema sintactică a frazei. A ieșit un păienjeniș de exprimări încâlcite, ce mascau lipsa de idei. În redacția revistei de literatură și filozofie Ord&Bild din Suedia, frazele ce treceau pe rândul al patrulea erau tăiate în două, însă așa fel încât autorul să nu sară în tavan, ci să zică mersi. De atunci, scriu fraze cât mai scurte și cu vorbe din fondul lexical neaoș.
Substantivele lucrare și muncă sau verbele a lucra și a munci sunt sinonime parțiale, însă au conotații diametral opuse:
a) lucru, lucrătură, a lucra‑lucrare (din latin lucubrare, lucubro): acțiune cu un scop lucrativ, adică de câștig. Constantin Noica spune că definește activitatea din perspectiva „oamenilor liberi (la noi păstorii), care lucrau pentru interesele lor” (Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 280). A lucra se mai folosește în legătură cu agricultura, torsul, țesutul, cusutul și brodatul.
b) muncă (din slavonă): 1. tortură, caznă, chin, 2. efort, trudă, osteneală, strădanie 3. desfășurare a unei activități îndreptată spre un scop. Cuvântul are ca derivat: a munci: 1. a tortura, a chinui, a căzni, 2. a provoca suferințe, 3. a îndura chinuri, a suferi, 4. a depune eforturi, a‑și da osteneală, a se strădui, a se trudi, 5. a desfășura o activitate, a îndeplini o muncă, a lucra (DLR).
De observat că noțiunea de tortură este primară, pe când cea de activitate productivă e ultima. Cuvântul muncă definește activitatea din perspectiva omului neliber. Țăranul liber lucrează pământul. Cel neliber muncește la câmp. Muncă și a munci se folosesc în legătură cu activitatea unui subordonat. Niciodată în legătură cu munca femeilor: torsul, țesutul, cusutul, brodatul. Femeile lucrau libere, nesubordonate cuiva.
Cuvântul muncă apare pe o frescă de la Horezu: „Când s‑au apucat Adam de muncă”. Într‑o pictură din 1875 de la biserica din Rădășeni‑Suceava, scrie: „Când au început Adam a munci pământul”. Cuvintele muncă și a munci sunt în legătură cu Adam. Nu și cu femeia de lângă el. Aceeași imagine e în biserica de la Ieud, în cea din Călinești Căeni, la cea din Broughton în Anglia, într‑un altorelief la catedrala din Amiens în Franța, într‑un vitraliu la catedrala din Chartres. Cine e această femeie? În Biblie nu scrie că Eva a fost pedepsită să toarcă. Așadar, cum să fie Eva?
Imaginile cu Adam muncind pământul oglindesc o societate sedentară, agricolă. Torsul lânii are legătură cu oieritul. Ion Aurel Candrea afirmă că icoanele și sărbătorile bisericești sunt preluate din pre‑creștinism (Iarba fiarelor. Studii de folclor, Cultura naţională, Bucureşti, 1928, p. 113‑122). Eu consider că femeia care toarce lângă Adam nu poate proveni din Biblie, ci din pre‑creștinism. Mama ciobanului din Miorița toarce chiar și când merge, pe toți întrebând dacă l‑au văzut. Poate că toarce dintr‑un impuls nervos, ca să‑și domine angoasa, dar totodată își ordonează gândurile și spațiul înconjurător în care se reorientează. Torsul poate fi pentru ea un ritual sacru, ca să ordoneze spațiul – o condiție pentru a putea găsi ce caută.
Aspectul sacru al torsului la femeia din imagini și la mama ciobanului este primar, iar rezultatul practic e secundar. Aceste femei torcând nu pot fi persoane reale, ci simbolice. Ele pot fi o divinitate mitologică protectoare a femeilor ce torc și apoi țes. Femeia de lângă Adam nu toarce ca o activitate productivă profană, ci una simbolică sacră. Ca un ritual cu care divinitatea feminină – absentă în Biblie – ordonează haosul simbolizat prin lâna de pe furcă. Furca poate simboliza axa universului. Fusul se rotește numai în sensul acelor de ceasornic, sensul în care merge soarele. Poate simboliza axa sistemului solar.
Trag concluzia că femeia care toarce lângă Adam și mama ciobanului care toarce mergând pot reprezenta o divinitate mitologică: zeița mamă originară. Pot reprezenta o zeiță mitologică primordială, care torcând ordonează haosul, iar prin contagiune magică întreg cosmosul. De aici poate veni autoritatea magică a femeii (the magic authority of the female), cum scrie Carl Gustav Jung, în The Archetypes and the Collective Unconscious, Princeton University Press, New York, p. 8.
Imaginile cu Adam care muncește pământul și femeia care toarce pot fi corelate cu afirmația lui Claude Lévi‑Strauss: „Toate societățile omenești, din cele mai vechi timpuri, au făcut cei mai decisivi pași spre înainte, cu opt sau zece mii de ani în urmă. Descoperirile oamenilor de atunci fac parte din cea mai mare parte a ceea ce noi numim civilizație. Suntem în continuare dependenți de marile descoperiri făcute în timpul revoluției neolitice: agricultura, creșterea animalelor, ceramica, țesutul. Noi n‑am făcut decât să adăugăm îmbunătățiri la aceste descoperiri.” (Race et histoire, Denoël, Unesco, 1987, p. 55‑56, prima ediție 1952)
Regina Elisabeta a României s‑a fotografiat în straie țărănești torcând sau țesând. Acele fotografii circulau sub formă de cărți poștale ilustrate. Aveau un sens simbolic și un mesaj politic. Regina nu muncea. Nu torcea într‑un scop practic. Rezultatul practic nu era necesar. Torcea într‑un scop ideologic: să faciliteze integrarea monarhiei străine în mintea românilor.
Regina, femeia torcând lângă Adam și mama baciului din Miorița nu sunt pedepsite să toarcă, ci torc simbolic. Nu muncesc, ci lucrează. Toate femeile din România, când torceau, nu munceau, ci lucrau. Limba română face deosebirea între aceste sinonime parțiale, diametral opuse. Deosebirea dintre aceste cuvinte românești era mai evidentă în trecut. A munci însemna a tortura, a pedepsi sau a face o activitate în folosul altuia, pe când a lucra era a face ceva pentru sine, o activitate a omului liber, în folosul său și al familiei.
Din puținul cât știu eu, nu cunosc să mai fie vreo limbă care să aibă cuvinte ce fac o diferență clară între activitatea omului care nu este liber, ci e obligat să muncească pentru folosul altuia, ca o pedeapsă sau pentru bani, și activitatea omului liber, lucrător pentru sine dintr‑o necesitate personală liber consimțită.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
