Sorana Mănăilescu: Maestre Daniel Auner, cum se îmbină uşurinţa şi virtuozitatea, pe de o parte, şi timpul petrecut în biblioteci studiind istoria interpretărilor? Unde se termină spontaneitatea și unde începe Studium?
Daniel Auner: Ușurința și virtuozitatea în interpretare sunt adesea văzute ca punctul culminant al nenumăratelor ore de practică disciplinată și cercetări academice profunde. Pentru mine, cele două sunt intrinsec legate. Timpul petrecut în biblioteci, studiind istoria interpretărilor și înțelegerea contextului pieselor, îmi îmbogățește expresia spontană în timpul spectacolelor. Prin această înțelegere profundă poate apărea adevărata spontaneitate. Când interpretez, nu cânt doar note; transmit emoțiile, intențiile și nuanțele pe care le‑am descoperit printr‑un studiu amplu. Studium oferă o bază care permite o spontaneitate studiată, în care fiecare improvizație sau expresie emoțională este întemeiată într‑un context istoric și teoretic bogat. Mai ales având în vedere că, în perioada clasică vieneză, compozitori precum Beethoven și Mozart erau foarte cunoscuți pentru abilitățile lor de improvizație.
Cum vă raportați la tradiție? Ca muzică specifică timpului sau operă reinterpretată în prezent? Ce poetică a interpretării a inspirat înregistrarea „Dialog cu Mozart” cu Gramola, care a câștigat recunoaștere internațională?
Tradiția, pentru mine, este o entitate vie, care respiră, care transcende timpul. Este atât specific timpului, cât și recuperabilă în prezent. Gustav Mahler spunea că tradiția înseamnă a menține flacăra vie, nu a‑i lăuda cenușa. Abordarea mea este de a onora autenticitatea istorică a unei piese, făcând‑o totodată relevantă și rezonabilă pentru publicul de astăzi. În înregistrarea „Dialog cu Mozart”, ne‑am propus să creăm o conversație de‑a lungul secolelor. Această poetică a interpretării implică un respect profund pentru intențiile originale ale lui Mozart, combinat cu o interpretare contemporană care evidențiază atemporalitatea muzicii sale. Dialogul nu este doar între note și interpret, ci și între trecut și prezent, permițând muzicii să vorbească din nou fiecărei generații. Am realizat acest lucru prin cercetarea meticuloasă a manuscriselor, a instrumentelor și a altor detalii istorice de la Universitatea Mozarteum din Salzburg.
Concertul „Caprice Viennois”, la invitația lui Mitteldeutscher Rundfunk MDR din Leipzig, ar sugera că ați încurajat mitul „vienismului”. Cum l‑ați defini?
„Vienismul” este un termen care încapsulează moștenirea culturală și muzicală unică a Vienei. Acesta întruchipează eleganța, farmecul și rafinamentul care sunt caracteristice muzicii vieneze și interpretării acesteia. În concertul „Caprice Viennois”, am sărbătorit această tradiție bogată, recunoscând și statutul său mitic. Împrumutând titlul unei celebre piese a lui Fritz Kreisler, dirijez și Orchestra Wiener Hofburg într‑un ciclu de concerte la Wiener Konzerthaus în această vară, intitulat „Caprice Viennois”. Merită menționat și faptul că înregistrarea CD‑ului a inclus nu numai piese ale lui Fritz Kreisler, ci și lucrări ale altor violoniști precum Nicolo Paganini, Pablo de Sarasate, Eugene Ysaÿe și însuși Fritz Kreisler. Vienismul, pentru mine, este mai mult decât un stil; este vorba despre un anumit etos și spirit care a fost transmis prin generații de muzicieni. Este o sărbătoare a contribuțiilor Vienei la istoria muzicii și a influenței sale permanente în peisajul muzical global.
Veți cânta Concertul pentru vioară în Re major al lui Korngold, programul incluzând și Simfonia I a lui Mahler. Ați experimentat vreodată o relație maestru/discipol similară cu aceea care-i unește pe cei doi compozitori celebri?
Când Erich Wolfgang Korngold, în vârstă de nouă ani, a cântat o cantată compusă pentru Gustav Mahler în 1906 la apartamentul lui Mahler din Viena, Mahler a exclamat: „Un geniu!” Entuziast, i‑a recomandat tatălui lui Korngold, Julius Korngold, ca băiatul să studieze compoziția cu Alexander Zemlinsky. Această susținere a dus la o carieră înfloritoare pentru Korngold, care a fost celebrat pentru incredibila sa memorie muzicală și abilitățile sale pentru pian. De‑a lungul carierei mele, am avut norocul să învăț de la mulți mentori stimați care mi‑au modelat abordarea muzicii. Această relație maestru/discipol este una de respect profund și învățare continuă, la fel ca dinamica dintre Korngold și mentorii săi. Interpretarea Concertului pentru vioară al lui Korngold și a Simfoniei I de Mahler în același program este un tribut adus acestei filiații. Ambii compozitori au fost profund influențați de predecesorii și mentorii lor, iar lucrările lor reflectă o sinteză a învățăturilor și a vocilor lor unice.
Revenind la modernitatea timpurie, ați descoperit mai degrabă un Leibniz al afectului decât spiritul raționalist al timpului. Cum vedeți ascensiunea sau studiile afectului în muzică, literatură sau psihologie? Ne‑am eliberat de amenințarea postumanismului?
Studiul afectului în muzică, literatură și psihologie dezvăluie modurile profunde în care emoțiile și răspunsurile corporale ne modelează experiențele și interacțiunile. Conceptul-cheie aici este „Prinzip der analogen Nachahmung” (principiul imitației analogice), unde muzica își propune să imite povești, emoții și multe altele. La începutul modernității, figuri precum Leibniz au evidențiat importanța acestor răspunsuri precognitive, care a câștigat un interes reînnoit pentru studiile contemporane. Apariția studiilor afectului reflectă o trecere de la interpretări pur raționaliste la o înțelegere mai holistică a experienței umane. În ceea ce privește condiția postumană, în timp ce tehnologia continuă să avanseze, studiul afectului ne amintește de valoarea de neînlocuit a emoțiilor și conexiunilor umane. Ea subliniază că, în ciuda progresului tehnologic, experiențele și răspunsurile umane fundamentale rămân esențiale pentru identitatea noastră.
Ați cântat în majoritatea marilor săli de concerte din lume, cu orchestre și dirijori remarcabili, ați câștigat premii la concursuri internaționale de vioară, precum KlassikPreis și Eugéne Ysaÿe, ați deschis festivaluri, precum Festivalul Radio France din Montpellier, ați fost ambasador al muzicii vieneze pe toate continentele. Chiar și acum, la mijlocul verii, ați fost de acord să o faceți magică pentru noi. Vă luați vreodată concediu de la muzică?
Muzica nu este doar o profesie pentru mine; este un mod de viață. Deși îmi rezerv momente pentru a mă odihni și a mă reîncărca, niciodată nu părăsesc cu adevărat muzică. Este întotdeauna prezentă, indiferent dacă interpretez pe scenă, studiez o partitură nouă sau pur și simplu reflectez asupra unei piese muzicale. Muzica îmi alimentează gândurile, emoțiile și interacțiunile cu lumea. Bucuria de a împărtăși muzică cu publicul de pe tot globul și împlinirea pe care aceasta o aduce sunt de neegalat. Chiar și în momentele de odihnă, mă trezesc atras de muzică, dornic să explorez noi interpretări și să mă conectez cu ceilalți prin acest limbaj universal.
Intenționați să stabiliți o colaborare de lungă durată cu viața muzicală românească?
Sunt foarte încântat de potențialul unei colaborări pe termen lung cu comunitatea muzicală din România. Am rădăcini familiale puternice în Sibiu, singurul loc în care numele „Auner” mai apare în afară de Austria. România are o moștenire muzicală bogată și o scenă contemporană vibrantă și sunt dornic să contribui și să învăț din acest mediu dinamic. Stabilirea de relații de durată cu muzicieni, educatori și instituții din România poate duce la noi proiecte interesante și schimburi culturale. Aștept cu nerăbdare să explorez aceste oportunități și să construiesc o legătură semnificativă și continuă cu viața muzicală românească.
■ Violonist
Sorana Mănăilescu în dialog cu Daniel Auner
