Depășind aspectele negative, dominate de maladia interimatelor, cu tot mai multe premise de a deveni epidemie, dar și de anonimatul și confuzia în care viețuiesc atâtea teatre din provincie, se poate spune că teatrul românesc beneficiază astăzi de un potențial creativ imens, întocmai cum a beneficiat și înainte de 1989. Nu mă voi referi în acest comentariu decât la cel regizoral care îi confirmă an de an competitivitatea internațională, transcendând miopii și obtuzități conjuncturale. Scriind nume precum cele ale lui Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Mihai Măniuțiu, Tompa Gábor, Dabija, Radu Afrim, Felix Alexa, Galgoțiu etc., dar câte nu am omis, urmate în serie, iarăși cu omisiuni vinovate, de cele ale tinerilor Andrei Măjeri, Eugen Jebeleanu, Gianina Cărbunariu, Alexandra Badea, Botond Nagy, Leta Popescu etc., etc., simt că o realitate impresionantă se conjugă perfect cu un sentiment de mândrie, încât până și neînțelesul devine mai ușor de înțeles. Primarul Nicușor Dan instaurează, de pildă, în rol de autoritate executivă a Primăriei Generale a Capitalei, o eră a „execuției” (demiterii) directorilor aflați în funcție. Ceea ce nu e rău în împrejurările când aceștia au obosit, nu mai sunt performanți. Rău e că numirile făcute, unele de‑a dreptul hilare, sunt așezate și ele într‑un statut îndelungat de provizorat. Mă întreb atunci cum să construiești identitatea unui teatru când adversar îți este însăși funcția în care ai fost numit pe o perioadă incertă? O instituție culturală, lucru bine știut, funcționează în condiții de normalitate numai atunci când cele două paliere, artistic și administrativ, implementează programe de durată, gândite și dezvoltate cu responsabilitate, când aspiră să‑și impună în timp un profil specific. Chiar și prima scenă a țării, în speță Teatrul Național, are, la trei ani după dispariția regretatului Ion Caramitru, încă manageri interimari. Desigur, de astă dată „culpa” revine Ministerului Culturii. Clar e că personal nu știu dacă în București există vreun teatru care să aibă o conducere stabilă. Știu, în schimb, că interimatele sunt ca o sabie deasupra capului.
Stagiunea 2023‑2024 aș zice, și producțiile vizionate nu au fost puține, că a avut, simbolic vorbind, drept borne câteva coperți ilustre, referențiale, pe care socot că sunt, fiind convinsă că nu afectez orgoliul nimănui, spectacolele lui Andrei Șerban și Silviu Purcărete. Cred că între aceste repere, asemănate cu niște coperți, e loc pentru întregul șir de reprezentații și manifestări de gen (festivaluri, gale, colocvii etc.) întâmplate într‑o perioadă de timp strict delimitată. Dau exemplu două date importante, 29 octombrie 2023 și 10 iulie 2024, care atestă serile când au avut loc premierele lui Silviu Purcărete, Gertrude de Radu F. Alexandru, la TNB, și, respectiv, Lexiconul amar, la Teatrul Odeon, dramatizare a cunoscutului basm al lui Petre Ispirescu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Acestea, completate de O tragedie veninoasă (Women beware women de Thomas Middleton), premieră a Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași, au oferit un prilej minunat de omagiere a lui Silviu Purcărete la împlinirea a cincizeci de ani de carieră artistică strălucită. Evenimentul a fost punctat, astfel, și în cadrul Festivalului Shakespeare, Craiova 16‑26 mai a.c., de o expoziție de fotografii din spectacolele sale de teatru și operă, constituind „un exercițiu de admirație absolut necesar”, cum consemnează inițiatoarea proiectului și curatoarea expoziției Adriana Moca. Sunt curioasă ce se va întâmpla cu reprezentațiile Lexiconul amar și O tragedie veninoasă. Sper că nu vor fi ignorate din nou de juriile de nominalizări la Gala UNITER, așa cum a fost Gertrude, spectacol excelent imaginat regizoral și scenografic, dar și mostră de desăvârșită interpretare actoricească. Pe de altă parte, un tom antologic al reușitelor, tot pe atât de onorant, ar putea avea coperți și două spectacole de Andrei Șerban. Unul realizat la Teatrul Bulandra, Oedip de Robert Icke, o rescriere a tragediei lui Sofocle, Oedip rege, cu acțiunea și semnificațiile aduse în prezent, care recompensează prestația fabuloasă a Ceraselei Iosifescu cu Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal la Gala UNITER. Altul la Teatrul de Stat din Constanța, A douăsprezecea noapte, o reprezentație de un ritm drăcesc, lejeră ca o respirație pe malul mării seara pe vreme de caniculă, în care vitalitatea și dinamismul interpreților, în majoritate tineri, atribute valorificate cu rafinament de regizorul‑maestru, dau sens fiecărui detaliu.
Cu piesa La câțiva oameni distanță de tine de Dan Coman, coproducţie TNB ‑ Centrul Cultural George Coşbuc din Bistrița, care abordează o succesiune de drame familiale generate de emigrație, Radu Afrim îi secondează în impactul la public pe Șerban și Purcărete, ținta lui rămânând în exclusivitate teatrul ca artă. Profitând de faptul că acțiunea aparține narativ spațiului geografic ardelean, el nu ignoră anumite particularități specifice zonei, ci le asimilează sensibil, integrându‑le structural fondului dramatic al textului, câteodată producând efecte delicioase. Personajele‑interpreți, dacă nu la fel de exact e interpreții‑personaje, angajate într‑o amplă sarabandă de reacții și conflicte, confirmă cu brio disponibilitățile comicului și tragicului de a exista împreună. Barochismul recognoscibil al spectacologiei afrimiene deviază spre un minimalism esențializat, fără a eradica ludicul, element distinct pentru regizor. Fuziunea a doi timpi, cel al artisticului și cel al realului. asigură din această perspectivă un discurs cu miza pe o teatralitate deplină. Afilierea tezistă la teatrul social, documentar, politic ori alte născociri performative contează deci doar în măsura în care se țintește către o viziune integratoare.
O propunere revigorantă, cu mutații estetice șocante, este aceea a lui Andrei Măjeri în Cine l‑a ucis pe tata? de Édouard Louis de pe scena Teatrului Metropolis. Nimic în practica regizorală de aici, deși riscuri existau, nu își găsește echivalent în efemer. Dimpotrivă, pregnanța discursului regizoral, confirmată mie și de alte două spectacole, Medea ’s boys și Pata oarbă, singurele pe care i le‑am mai văzut, demonstrează un potențial creator covârșitor, subscris unui cod etic și estetic ce‑i rezervă un loc în vârf de top între colegii de generație. Originalitatea lui Andrei Măjeri, distins pentru spectacolul său cu Premiul pentru cel mai bun regizor la Gala UNITER, constă în modul cum transpune scenic energia operei dramatice, convertind‑o într‑o anume formă de ritualitate magică. Sincronizând catharsisul (purificarea) coralității tragediilor antice cu etapele evolutive traversate de societatea noastră, fac trimiteri la tipul de scriitură dramaturgică, de joc actoricesc, de limbaje, tânărul regizor confruntă în spectacolele sale idei și realități care obligă spectatorul să se regăsească pe sine ca în adevărate autoscopii. Botond Nagy, alt regizor tânăr cu zarul câștigător în buzunar, neabătut de la estetica asumată, în Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals la TNB, dar și în Întoarcerea acasă la Teatrul Municipal Matei Vișniec din Suceava, două texte ce îl au ca autor pe acela al cărui nume îl poartă instituția suceveană, procesualizează tema morții, a războiului, nuclee conflictuale ferm radiografiate eseistic. Coordonata pe care evoluează Botond Nagy este aceea a lucidității. Spectacolele lui stau sub semnul unei inteligențe tăioase, a unei precizii crude, adresându‑se atât rațiunii, cât și emoției privitorului. Ceea ce contează pentru el este să atingă cu fierul încins conștiința spectatorului‑cetățean, martor al atrocităților din proximitate.
Remarc, de asemenea, că în stagiunea 2023‑2024, comparând‑o cu cele anterioare, textelor clasice, aparținând unor autori de anvergură, regizorii le‑au acordat nu numai un interes mult mai mare, ci le‑au și tratat în consonanță cu nevoia de modernizare a artei spectacolului, recurgând la adaptări și soluții neconvenționale, vizibile în toate compartimentele: interpretare actoricească, scenografie, coregrafie, sound și light design. Amintesc câteva: Opera de trei parale de Bertold Brecht, în regia lui Gelu Colceag, și Nora de Ibsen, în regia lui Chris Simion, ambele la TNB, A douăsprezecea noapte, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu la Nottara, Victimele datoriei și Pietonul aerului de Eugen Ionescu, prima la Teatrul Mihai Eminescu din Timișoara, în regia lui Radu Iacoban, și a doua la Teatrul Național din Cluj, în regia lui Tompa Gábor. Teatrul documentar, la rândul lui, obsedat cu precădere de teme sociale, politice, morale, relevante și actuale deopotrivă, nu a lipsit nici el din peisajul divers, caleidoscopic, al repertoriului și al unor mostre spectacologice novator articulate. Gianina Cărbunariu, semnând la Teatrul Excelsior textul și regia spectacolului Două ore cu pauză, reușește o transfigurare a realului, decupat uneori până și ca fapt divers brut, cu aplomb de creator autentic, cu apăsare accentuată, inteligent și tensionat, pe vulnerabilitatea și eșecul sistemului educațional. Într‑un perimetru conceptual similar, David Schwartz regizează la Teatrul Masca un scenariu scris împreună cu Mihaela Michailov, Criza. Kit de supraviețuire, care ficționalizează istorii și experiențe ale tinerilor născuți după anii 1990.
Fără să dispun de spațiul necesar unei analize exhaustive, închei exprimându‑mi uimirea cum de e posibil ca într‑o țară în care fac teatru Andrei Șerban, Silviu Purcărete, numeroase alte somități, dar și atâția tineri cu har, dornici să arate ceea ce pot, adeseori mediocritatea domnește pe bani publici fără să i se miște un fir de păr.
■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist
Dana Pocea
