Nu, niciodată nu m‑aș fi aventurat pe autostrada din munții ce despart Asturia de Castilia, coborând de la Oviedo la Cáceres, dacă aș fi știut parcursul. Astfel stând lucrurile însă, m‑am trezit deodată pe serpentinele în pantă ale unor munți stâncoși și pleșuvi, sculptați parcă de un gigant în turle de catedrală gotică, peste care a răsărit la un moment dat soarele, la zenitul unui lac albastru din abis. Mai văzusem priveliști grandioase – lacul glacial Zell am See din Austria este unul dintre ele –, dar de data aceasta am fost amuțită deopotrivă de admirație și teroare. Era un peisaj vrednic de o descriere de Eminescu sau de alt romantic, pe care să‑l predai ca material intuitiv la o lecție despre sublim. Cel puțin așa cum l‑a definit Edmund Burke: ceva ce îți copleșește mintea.
Aceeași impresie de țară a esențelor tari am avut‑o și în orașul Cáceres, datând din Evul Mediu, unde centrul vechi nu este, ca în alte părți, invadat de barurile și tavernele consumerismului. Catedrala este înconjurată de străduțe înguste și de un zid fortificat, pustii în momentul vizitei noastre, ceea ce ne‑a întărit sentimentul unei rătăciri în afara timpului prezent, așteptând parcă să descindă regina Isabella de Castilia, care a ordonat demolarea turnurilor reședințelor fortificate ale nobililor luptători pentru putere și privilegii. Un singur semnal al vieții care mai pulsează obstinat în timpul încremenit îl dă un arbore ale cărui ramuri răzbat prin ferestrele goale ale unei locuințe în ruine.
Priveliștea Oceanului Atlantic în Golful Biscaya, zărit în goana mașinii, de un vinețiu mohorât, iar, de la înălțimea șoselei, aparent nemișcat, avea să‑mi fie confirmată la Gibraltar, unde ea constrastează cu albastrul-deschis al Mediteranei. Din nou m‑a împins inocența la întâlnirea cu teribilul. Nu aș fi îndrăznit să urc cu telefericul, care oricum nu funcționa în acel moment din cauza vântului. Am răspuns, așadar, invitației unui ghid feminin care conducea un Renault cu șapte locuri. Credeam că ne vom învârti de‑a lungul țărmului pentru o perspectivă mai prielnică, dar curând aveam să mă trezesc pe drumeagul îngust pentru o singură mașină care se încolăcește în jurul stâncii Gibraltar până în vârf. Dincolo de acea potecă, ce poate fi urcată doar în viteza întâi, erau versanții abrupți și apele reunite ale Atlanticului și Mediteranei… La un moment dat, încărcătura mașinii a fost sporită de o maimuță care s‑a agățat de oglinda retrovizoare. Era o urmașă a celor douăzeci și șapte de maimuțe aduse de Winston Churchill din Maroc – una dintre atracțiile unui alt loc de nedescris. Dintr‑un loc amenajat din sticlă transparentă deasupra abisului, se putea vedea în depărtare strâmtoarea, cu Africa de o parte și Europa de cealaltă. În inima stâncii, există o peșteră ale cărei coloane de stalactite creează și ele impresia unei catedrale gotice, pendulând între sacralitate (vizitată de Arhanghelul Mihail) și estetică, aici organizându‑se concerte. De altfel, o muzică siderală ne‑a însoțit cât timp am traversat‑o.
La unul dintre popasurile stâncii, o placă comemorativă stă mărturie locului de unde regina Elisabeta a II‑a și Prințul Filip au privit de pe celălalt versant orașul construit de britanici la Gibraltar. O operă asemănătoare Genezei, care a însemnat legarea insulei de Spania continentală prin secarea apelor mării și umplerea locului cu pământ. Este un oraș în deplinătatea sensului cuvântului, întins, supercivilizat, născut din nimic. Încerc să‑mi imaginez sentimentul pe care trebuie să‑l aibă liderii popoarelor pentru istorie privind la ceea ce au durat.
La întoarcere, o inspirată cazare în centrul istoric al Bresciei ne‑a îngăduit să vizităm Domul. E diferit de catedralele occidentale, având o geometrie mai apropiată de sferele și hemisferele noastre bizantine. Grandoarea construcției este amplificată de picturile cu tematică ascensională (Isus in excelsis, înălțarea Maicii Domnului la cer, Sfântul Duh în ceruri) și de imnul preotului, alături de enoriași, care începe cu Laudate Dominum. La intrare, un imens aghiasmatar de marmură cu aghiasmă precum lacrima ține locul biletelor de intrare de la alte catedrale. Cu laudes de mulțumire închei și eu scurta însemnare a călătoriei mele.
Oviedo, Cáceres și Gibraltar au fost scurte popasuri ale unei călătorii porționată în aproximativ șase sute de kilometri zilnic pentru a participa la o conferință la Universitatea din Oviedo. Cele peste douăzeci de conferințe internaționale la care am participat din 2007, uneori și la două într‑un an, au fost nu doar edificatoare în privința naturii și rezultatelor cercetării la zi din domeniul meu, ci și deosebit de plăcute, între universitari a căror curiozitatea intelectuală îi poartă dintr‑o sală de conferință în alta, punând întrebări și comentând cu pasiune.
Tema acestei conferințe a fost „Viziuni alternative ale trecutului: reimaginarea istoriei”, iar comunicările la care am asistat mi‑au confirmat credința că am depășit epoca epitextelor postmoderne și că am intrat într‑una pasionantă, de căutare a unor noi paradigme disciplinare și noi moduri de gândire și organizare a cunoașterii. De altfel, o revistă precum prestigioasa Evolutionary Studies in Imaginative Culture (ESIC) chiar își propune să încurajeze inovația și integrarea disciplinară în discursul umanităților.
„Dacă vrăjitoarele din Salem chiar au existat?” sună titlul unei comunicări (Marta Gutiérrez Rodríguez, Universitatea din Valladolid) în care sunt prezentate istorii virtuale ce rescriu acest capitol din istoria Americii, explorând implicații ale relațiilor interculturale în America de azi, sau, dimpotrivă, dacă Sfânta Tereza a fost doar un mit exploatat de Contrareformă (Borja Gama de Cossío, Universitatea Tulane, New Orleans?). María José Álvarez Faedo (Universitatea din Oviedo) deconstruiește fanteziile despre inexistența lui Shakespeare, comentând un document multimediatic în care textul și filmul spun povești diferite despre posibilitatea ca De Vere, Conte de Oxford (probabil prototipul estetului din Remember al lui Mateiu Caragiale), și nu Shakespeare, să fi scris operele atribuite acestuia din urmă. Studiile intermedia sunt un domeniu nou, născut odată cu apariția unui gen nou în mediul virtual.
Atât eu, cât și doctoranzii mei am încercat să comunicăm în limbajul teoretizat și internaționalizat al disciplinei noastre, scriind în același timp despre autori români alături de cei străini pentru a demonstra sincronizarea noastră cu marile culturi. Cărțile lor au fost acceptate la edituri prestigioase străine (Corina Mitrulescu la Peter Lang, Ana‑Maria Baciu și Diana Lupșan la Cambridge Scholars Publishing, Melinda Gorgan la editura britanică Ethics Press) sau românești (Eikon, Limes, Mega). Anul 2020 a pus capăt acestei povești de succes. Numit în fruntea comisiei de filologie de o inspectoare devenită ministru al Educației, autorul a trei cărți de foiletoane, complet ateoretic, îndrituit să judece universitari cu cariere internaționale, a respins teza unei doctorande despre tropi și reprezentări feministe, din care aceasta publicase în străinătate, precum și o teză în care se studia cazul Andrițoiu ca exemplu al schizofreniei induse de dictatură: coexistența servilului politic și literatul instruit, căruia îi datorăm publicarea foștilor deținuți politici sau a unor autori de valoare la revista Familia. O temă nouă și, credem, oportună, întrucât românii se feresc să‑și amintească trecutul totalitarist și cu atât mai mult să mediteze asupra lui și să‑l interpreteze. Motivele au fost aiuritoare, referentul acuzând eterogenitatea tezei (cum altfel să fie interdisciplinaritatea, apelul la sociopsihologie etc.), în locul purei analize literare (care nu se mai face de la ultimul război încoace), și prezența unor termeni precum „poetica”, despre care credea că se referă la Horațiu… Corina Mitrulescu, cu termenul de poetică în titlu (Politics and Poetics of Gender in the Early 20th Century. Case Studies in Romania and the United Kingdom) sau Ana Maria Baciu (Fairy Tales and the Shift in Identity Poetics from Modernism to Postmodernism) nu ar fi avut nicio șansă. Sunt teze aprobate de către universitate prin comisii cu universitari cu greutate în lumea academică din România, sunt destine dramatic afectate ale unor oameni nevinovați și care nu au dorit decât să progreseze.
Academicianul Andrei Marga se plângea nu de mult de umilirea universitarilor români. Suntem într‑adevăr tratați ca niște salahori. Pentru a face parte dintr‑o comisie de doctorat este nevoie să fi câștigat „venituri din salarii sau asimilate salariilor în baza a două sau mai multe contracte individuale de muncă, iar baza lunară de calcul cumulată aferentă acestora [să fie] cel puţin egală cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată”. În România, sinecurismul este impus prin lege. Mintea care a gândit așa ceva nu are nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă cercetarea. Cât trebuie să citești, să te documentezi, să scrii… și toate acestea cu trei slujbe sau mai multe?… Ce fel de criteriu de competență este câștigul bănesc? Alte universități, de top, pun condiție de angajare capacitatea de a scrie competitiv și acordă sprijin financiar pentru participare la conferințe și concediu sabatic, doar pentru scris și cercetare. Din experiența ultimilor patru ani, trag concluzia că managementul învățământului românesc, dacă nu construiește, cel puțin distruge.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Maria‑Ana Tupan
