Artur Lundkvist s-a născut în 1906 la o fermă din satul Hagstad de lângă Oderljunga și a murit la Stockholm în 1991. Părinții erau fermieri. Artur Lundkvist s-a mutat de acasă în 1924. A rămas o perioadă la Copenhaga, în 1925, și a venit la Stockholm în anul următor, la vârsta de douăzeci de ani. Capitala suedeză a devenit casa lui pentru tot restul vieții. S-a căsătorit cu scriitoarea Maria Wine în 1936. Căsătoria lor a durat până la moartea lui Lundkvist în 1991. Artur Lundkvist a introdus modernismul în Suedia, cu primele sale volume de poezie și cu antologia „5 unga” (1929), Lundkvist era deja la începutul anilor 1930 o figură centrală în modernismul literar suedez. A fost membru al Academiei Suedeze și autor a aproximativ 90 de volume de poezie, romane și eseuri. Artur Lundkvist este una dintre cele mai influente figuri din literatura suedeză din secolul XX.
În 1968, Artur Lundkvist a fost admis în cele din urmă la Academia Suedeză ca succesor al lui Gunnar Ekelöf. Datorită lecturilor sale enorme din literatura străină modernă, chiar non-europeană, a ajuns să fie perceput ca unul dintre cei care au influențat puternic alegerea laureaților Nobel. Lundkvist a fost membru al Comitetului Nobel în 1969-1986. Indiscutabil, câțiva dintre autorii introduși de Lundkvist și în unele cazuri traduși de el au fost laureați Nobel, precum Pablo Neruda (1971), Vicente Aleixandre (1977), Gabriel García Márquez (1982), Claude Simon (1985) și Octavio Paz (1990).
Lundkvist a primit Premiul Dobloug în 1958 și Premiul Bellman în 1964 și 1982.
Stejarul
om copac, El
cugetător, luptător,
pregătit să îmbătrânească și să fie singur,
arborele lui Dumnezeu și copac de spânzurătoare, iubit de corbi,
cu frunzele verii târzii, tăiate în piele verde,
niciodată suficient de verde pentru a-i ascunde ramurile noduroase,
copac cu pumni,
copaci care își cer scena,
alege peisaje deschise, coline, creste,
răscruci de drumuri,
își înalță profilul în spațiul liber, în interacțiune cu norii,
și apusurile de soare,
luptător cu furtuna cu axile uzate,
uneori invalid, parcă s-ar fi întors din război,
statornic trunchi care ispitește inscripțiile,
încape întotdeauna ceva de sicriu, un întuneric sau
o vizuină roșiatică,
cu câteva frunze doar luptându-se până în ultima clipă
și în picioare încă, după moarte, formează o ruină frumoasă,
plină de cicatrici ca înțelepciunea.
Minutul
Minutul face șaizeci de pași scurți și începe din nou.
Șaizeci de pași, șaizeci de pași, oră după oră
și zi după zi.
Un prizonier care se eliberează constant și fuge,
Dar e tot timpul acolo.
Ai timp să mergi cât o aruncătură de băț.
Ai timp să bei un pahar mare de lapte
Și să respiri între ele.
Ai timp să citești o jumătate de pagină și poate să scrii
numele tău în partea de jos.
Într-un minut.
O lovitură poate fi trasă, atinge ținta și ucide.
Un copil poate fi crescut fără să mai aibă urme de neglijență.
O mină se poate prăbuși din nou și două mașini
se ciocnesc una cu cealaltă.
Într-un minut.
Un sărut poate fi prelungit un minut
fără a-și pierde prospețimea.
Un minut îți poate opri inima
sau să te golească de sânge.
Formula care distruge lumea poate fi scrisă
Într-un minut.
Agadir
Cât de mult a durat?
zece secunde?
mai mult? mai puțin?
sau nici un timp, timp care a încetat
sau și-a pierdut lungimea determinată,
poate un glob întunecat de timp comprimat,
încărcat cu decizii fulgerătoare:
și așa lumea era din nou, nemișcată, tăcută,
conștiința reunită cu corpul, m-am regăsit în viață
(sau a fost doar o reprezentație în momentul morții?)
și la fel de des ca în vis am căutat contactul luminii
fără a putea sparge întunericul,
mi s-a părut că strig în întuneric și primesc un răspuns,
care mărturisea că încă suntem în viață,
am bâjbâit printre lemne și moloz, spre ușa de la terasă,
pânza, cortina de fier!
și noi eram afară pe terasă,
lumea exista încă,
a rămas o parte din clădire,
am stat acolo desculți printre dărâmături,
în tăcere de moarte, în întuneric,
sub stelele rare.
Dansatoarea
Cărbune încins într-o furtună
porumbel care a înghițit un șoim.
Fără iarbă sau mușchi
Ea-i doar un ghimpe care biciuiește vântul
cu trandafiri rupți și șuvițe de păr.
Nu-i pasă nici de amfora, nici de flacăra dintre palme
aruncând totul la sine cu gesturi largi
până când, din viteză, nici cel mai mic melc nu se lipește de mâinile ei.
Hermelină care trăiește într-o piatră de hotar: o flacără sălbatică.
Oaie care lovește cu copitele negre în bolovanii ce sună ca niște clopote.
În semn de protest împotriva tuturor acestor femei obișnuite
legănându-se ca lebedele și gondolele
ea se aruncă înainte: bici și șarpe.
Stând acolo înfiptă în podea ca un cuțit aruncat
faţa-i un cleşte cu cuie între dinţi
ochii-i sunt fante într-un perete cu mări de oțel înlăuntru.
Oh, durerea concentrării
roți dințate născute una din alta
animalul voinţei care se aruncă într-o plasă invizibilă.
Cum o dezbracă dansul
o pasăre slabă de bronz sub umbra rochiei
cu axilele adânci licărind.
O mişcare bruscă a capului
îi eliberează părul
vultur plutind pe un râu de aer.
Apoi îi curge pe obraji
și pierde zece ani din viață ca o femeie născătoare de copil.
În durerea iubirii ea-și naște dansul
în ură faţă de rezistenţa aerului a timpului şi a spaţiului.
Buzele-i sunt supte de parcă moartea ar fi sărutat-o de dinăuntru
Braţele-i – plopii fragezi – sunt descojite fără sângerare,
dar și fără o urmă de frunze.
Ea este fără umbră, fără altă răbdare decât cea a saltului
fără altă așteptare decât cea a jetului de apă.
Ea sparge coji de ouă și vuiește în extazul unei păsări de zăpadă
desparte desișurile cu coroana ei de de fulger
și decupează cercuri largi de spațiu în jurul ei.
În cele din urmă, ea stă acolo:
apă rotindu-se în formă de amforă
apoi amfora s-a prăbușit și a dispărut ca un fulg de fum.
■ Poet, prozator, eseist
Traducere și prezentare de Dorina Brândușa Landén
