Celebrat de mulți marxiști și neomarxiști drept un mare filosof, critic literar, istoric literar, estetician, Georg Lukács este în orice caz unul dintre intelectualii marxiști care au pus umărul, prin texte și prin activitatea politică, la delegitimarea teoretică a liberalismului și a capitalismului și la instaurarea unor regimuri politice bolșevice. Lukács avea profilul unui intelectual bolșevic din categoria Lenin‑Trotsky, reprezentând îmbinarea pasiunii pentru idei cu cea mai violentă practică politică; doctor în filosofie și în științe politice, el putea cu ușurință să țină o conferință despre Feuerbach, Hegel sau Marx și apoi să semneze condamnarea la moarte a o sută de mii de „dușmani ai proletariatului”. Socotea că deținerea puterii aduce în primul rând avantajul de a‑ți putea elimina adversarii de clasă și că această posibilitate trebuie obligatoriu folosită, fiind în acest sens un adept al stalinismului. În calitate de comandant al unei divizii a armatei roșii maghiare din timpul republicii bolșevice conduse de Béla Kun, a ordonat executarea a nouă soldați din propria subordine care nu‑i împărtășeau ideile.
În textul Vechea și Noua cultură, despre care se spune că a fost prezentat pentru prima dată în fața unei audiențe semnificative în momentul în care a fost anunțată revoluția bolșevică, Lukács prezintă pe larg credința că dezvoltarea societății este „un proces unitar”. Nici o componentă a societății nu se poate dezvolta sau transforma decât într‑o transformare de ansamblu. Lukács, unul dintre primii cititori ai textelor tânărului Marx, a căror originale se aflau la Moscova, fără o preocupare specială pentru latura economică a marxismului, pune, încă din primul paragraf, cultura alături de relațiile economice la baza unei societăți, egal de importante în procesul unitar de transformare marxistă a societății. Metodologic, Lukács se întreabă și răspunde întâi ce este cultura: ansamblul valorilor și abilităților care depășesc necesitățile imediate ale vieții. Această definiție, strict marxistă este, desigur, extrem de restrictivă la adresa fenomenului cultural. Ea îl duce la concluzia că cultura este socialmente posibilă doar în societățile în care tuturor cetățenilor le sunt asigurate nevoile materiale, astfel încât energiile culturale pot fi acționate fără restricții. Textul reia teza lui Marx: într‑o societate dată, cultura clasei dominante este cultura dominantă. În societatea capitalistă, argumentează Lukács, numai clasa dominantă, dispunând de resursele economice, are privilegiul culturii. Abolirea capitalismului de către comunism va duce la o ordine socială în care proletariatul, având asigurate condițiile materiale necesare vieții, va avea condițiile culturale pe care în capitalism le avea doar burghezia. În societatea capitalistă, fenomenul cultural, crede Lukács, este afectat de transformarea lui în marfă, în cadrul unei piețe; calitatea lui de marfă îl privează de orice altă funcție pe care ar putea‑o avea (ideea este preluată ca atare de la Marx). În schimb, în societatea comunistă cultura aspiră la dominarea societății, încetând să mai fie o marfă.
Lukács a fost printre primii marxiști care au pledat pentru rolul social al artei; arta trebuie să trezească și să țină vie conștiința socială, fiind o reflectare a societății; artiștii trebuie să se pună în serviciul societății; el este un adept al realismului în literatură ca instrument cultural de luptă împotriva vechiului; toate operele realiste care au prezentat critic societatea burgheză în totalitatea ei au ajutat, știut sau nu, în drumul către revoluția marxistă; Lukács menționează scriitori precum Romain Rolland, Maxim Gorki, Ibsen, Émile Zola, dar și pe Thomas Mann (Karl Marx menționa într‑un context similar romancierii englezi din epoca victoriană pentru acuitatea observațiilor sociale făcute la adresa capitalismului și a societății burgheze a epocii). Arta trebuie să unească universalul cu particularul sub forma mesajului social. Ideea de „artă pentru artă” este strict burgheză și „idealistă”, crede Lukács. Preluând multe din ideile lui, regimurile marxiste au încurajat realismul socialist, transformarea artei într‑o critică a vechiului și un elogiu al societății noi, comuniste; arta trebuia să fie o negare a individualismului tipic burghez și o afirmare a comunitarului, a socialului, a ceea ce este comun. Acest angajament critic al artei este împărtășit de o parte importantă a culturii contemporane, care „întreține un dialog consistent cu marxismul” în cadrul unui „militant art activism” (Ben Davies, important critic de artă la nivel internațional). Multe domenii ale artei (pictura, literatura, teatrul, dar și modalitățile noi de exprimare, precum „arta stradală”) își asumă un rol militant, deseori în formule radicale, omițând complet funcția și criteriile estetice firești ale artei.
■ Romancier, eseist
Mirel Taloș
