Regina Maria, în slujba idealurilor țării ei: de la Războiul Întregirii la Conferința Păcii
„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste”, scria, în memoriile sale, Constantin Argetoianu, într‑un semn de rară apreciere pe care o acorda cuiva. Astăzi, figura reginei Maria este pătrunsă de un mit care, luându‑și seva din miezul realităților istorice, obscurizează pentru marele public rolul istoric al suveranei din anii 1916‑1919, redus, în imaginea populară, la informații vagi privind prezența sa pe front – unde a „îmbărbătat soldații”, în spitalele de campanie – unde a alinat răniții, și în cancelariile europene – unde a pledat cauza României.
Statutul reginei Maria – cel de consoartă a regelui Ferdinand, monarhul domnitor – îi garanta un rol public ale cărui limite se opreau numai acolo unde interveneau explicit restricții din partea soțului ei și a autorităților statului (și nu de puține ori au apărut asperități, în anii războiului, între regină și suveran sau prim‑ministrul Ion I.C. Brătianu). Sub aspect aspect, putem înțelege mai bine însemnarea suveranei, care, într‑un context politic delicat, se lamenta: „O, Doamne, de‑aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I‑aş înflăcăra, i‑aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice‑ar fi!” (însemnare din Jurnalul de război, 21 noiembrie 1917, la Iași; în continuare, vom folosi întotdeauna datele după calendarul vechi sau le vom da după ambele stiluri, până la 1/14 aprilie 1919, când România a adoptat noul calendar).
În textul nostru, propunem o analiză care să contextualizeze contribuția reginei Maria la idealul unirii tuturor românilor, încadrând faptele suveranei în peisajul politico‑social românesc și introducând elemente comparative referitoare la activitatea avută, în timpul războiului, de consoartele altor state beligerante.
Familia Regală, intrarea în război și patriotismul antantofil
România a intrat în Primul Război Mondial atunci când regele Ferdinand I, așa cum spune piatra sa funerară de la Curtea de Argeș, „a scos sabia la 15 august 1916, pentru dezrobirea românilor de peste vechile hotare”. În ziua de 14/27 august, când România a declarat război Austro‑Ungariei, regina Maria nota în jurnal: „M‑am trezit azi dimineață știind ce va veni – știu de mai multe săptămâni, sunt printre puținii care știu –, am purtat secretul groaznic în mine și nu am vorbit de el, fiindcă nu trebuia să mai știe nimeni (…) Declarația de război urma să fie prezentată Ministerului de Externe al Austriei de ministrul nostru de la Viena, la ora șase, iar în aceeași noapte trupele noastre urmau să treacă granița în anumite puncte deja stabilite și pregătite de mult”. Iar ziua următoare, de 15/28 august: „Azi a aflat toată țara, de Sf. Marie Mare. Oare soarta a hotărât să se întâmple chiar în ziua aceasta, de praznicul Sfintei Marii? (…) Se răspândise deja vestea despre ce se întâmplase la consiliul de coroană, iar poporul era înnebunit de entuziasm față de rege – într‑o oră, prestigiul lui ajunsese mai înalt ca niciodată”.
Entuziasmul reginei Maria față de „cauza aliată”, în lumina originii sale britanice, poate fi pus în oglindă cu tragedia personală a regelui Ferdinand, obligat să lupte împotriva țării sale de origine, Germania. În egală măsură, suveranii erau, înainte de toate, patrioți români, fiind obligați să depășească sentimentele care‑i animau în viața intimă (dacă, într‑o istorie contrafactuală, România ar fi luptat de partea Puterilor Centrale, regina Maria nu și‑ar fi asumat decizia țării ei, suprimând sentimentele care o ghidau altfel – cum de altfel, o îndemnase mama ei, „germanofila” marea ducesă Maria Alexandrovna, văduva ducelui de Saxa‑Coburg și Gotha?). Ministrul Franței, contele de Saint‑Aulaire (același care a numit‑o pe regina Maria „singurul bărbat din România”), consemna în memorii explicația că „Regele și regina devin aliații noștri înainte de toate pentru că sunt români (subl. n.), în virtutea legii firești și tutelare care naționalizează repede dinastiile străine”, iar Nicolae Iorga o numea pe regină „această nobilă femeie care s‑a identificat cu silințele și speranțele noastre”. Regina însăși scria: „Atât sunt de una cu țara mea, încât nu‑mi pot închipui o soartă personală, separată de a țării” (22 noiembrie 1917); iar despre suveran: „Întoarcerea împotriva țării în care s‑a născut, împotriva fraților și prietenilor lui (…) – a fost, într‑adevăr, un sacrificiu enorm, dar l‑a făcut fiindcă, mai presus de toate, e regele țării acesteia (…), e un bun român (subl. n.)” (14/27 august 1916).
„Mama răniților”
În august 1916, regina Maria a fost relocată de la Cotroceni la Palatul Știrbei din Buftea cu restul familiei, pentru a fi pusă la adăpost față de bombardamentele zepelinelor germane asupra capitalei. Gazda familiei regale, Barbu Știrbei, era administratorul Domeniului Coroanei (numit de regele Carol I ca succesor al defunctului Ion Kalinderu, mort în decembrie 1913) și cel mai înalt demnitar al Curții regale, funcții din care a acționat drept unul dintre cei mai apropiați consilieri ai suveranilor (grație, desigur, și mult‑comentatei relații personale deosebite cu regina Maria).
Avându-l alături pe aghiotantul ei, lt. colonelul de cavalerie Ernest Ballif (1871‑1941), regina – „călită” de experiența când contribuise la ajutorarea spitalelor în timpul campaniei românești din Bulgaria în 1913 (la 30 august 1913 îi scria mamei sale: „Nu credeam niciodată că voi fi capabilă de asta și nici că voi putea suporta așa ceva, dar imensele dificultăți, nevoia permanentă de a da curaj celorlalți mă face să lupt”) – s‑a dedicat participării la efortul sanitar, activitate în care le‑a cooptat și pe fiicele sale, în special pe cea mai mare, principesa Elisabeta. Regina nota încă din primele zile: „Am fost în oraș mai toată ziua, să aranjez spitalul”, „pe care am să‑l conduc, în încăperile mari din Palatul vechi. Am să mă arăt cât mai mult, ca oamenii să vadă bine că am rămas alături de ei”. Spitalul militar de chirurgie organizat de regina Maria – consemnează presa – a ocupat „întreaga parte de clădire cuprinsă între corpul de gardă și apartamentele private”, mobilizând „un mare număr de doamne din societate”. Echipa medicală a spitalului era condusă de Eduard Romalo, medicul personal al suveranului, și de dr. Marta Trancu‑Rainer (soția antropologului Francisc Rainer).
În același timp, regina a patronat organizarea unui serviciu de ambulanțe („automobile sanitare”) care i‑a purtat numele, pus în seama unui comitet din care au făcute parte principele Carol, Barbu Știrbei, mareșalul Palatului Henri Catargi, miniștrii liberali Alexandru Constantinescu „Porcu” (Agricultură și Domenii) și Constantin Angelescu (Lucrări Publice), takistul Mișu Cantacuzino (soțul Marucăi) și Constantin Basarab‑Brâncoveanu (nepotul principelui Gheorghe Bibescu). În următoarele 15 luni, pe durata angajării în luptă a trupelor Armatei Române, din august 1916 până în noiembrie 1917, regina consemnează în jurnalul său eforturi pentru organizarea spitalelor și vizite în spitale aproape în fiecare zi (în medie, cam de două ori la fiecare trei zile).
Prezenței reginei Maria în spitalele românești i‑au fost dedicate articole în presa românească antantofilă, din care extragem, cu titlu de exemplu, pe cel semnat de Emil Nicolau, „M.S. Regina și soldatul român” din Gazeta Transilvaniei (10 septembrie 1916): „Suverana României și Augustele Sale vlăstare cutreieră spitalele de răniți de dimineața până seara, împărțind daruri și flori soldaților noștri drept laudă pentru faptele lor vitejești (…). Dar mai presus de aceste daruri, M.S. Regina împarte bravilor noștri soldați răniți cuvinte de încurajare și de mângâiere ce exaltă simțul lor patriotic în cel mai înalt grad (…) E bine ca mâna care împrăștie atâta bunătate și alinare în rândurile ostășești să fie acea a Suveranei țării, căci printr‑însa se face unirea celor de jos cu cei de sus (subl. n.) – și una suntem în aceste clipe când tot românul țintește la glorificarea țării sale”. Foarte curând, presa a început să folosească supranumele de „Mama răniților” – atribuit, în timpul Războiului de Independență, și doamnei Elisabeta – sau cel de „Regina răniților”.
Începutul campaniei românești din august 1916 a fost marcat de înfrângerea de la Turtucaia (capul de pod al armatei române pe malul drept al Dunării, în fața Olteniței), pe care regina Maria o consemna la 24 august, la capătul unor zile în care așteptase cu înfrigurare vești de pe front: „Am aflat că Turtucaia a căzut”. În plan personal, regele Ferdinand și regina Maria au suferit pierderea fiului cel mic, principele Mircea, doborât de tifos exantematic în seara de 20 octombrie/2 noiembrie 1916 (într‑o scrisoare adresată mamei sale, la 1/14 noiembrie, regina Maria consemna faptul că în jurul său nu existase un mediu contagios: „Nu a fost nicăieri niciun alt caz de febră tifoidă, nici în sat, nici în rândul soldaților, nici printre răniți. Copilul a fost ferit și nu a intrat în contact cu nimeni”); „micul Mircea” a fost înmormântat în biserica Palatului Cotroceni (va fi reînhumat, în 1941, în capela Castelului Bran, unde odihnește și astăzi, așteptând relocarea în noua necropolă regală a Catedralei Arhiepiscopale de la Curtea de Argeș, pentru a‑și odihni somnul de veci alături de frații săi, regele Carol al II‑lea și principele regent Nicolae). Durerosul moment nu a împiedicat‑o pe regina îndoliată să pornească, câteva zile mai târziu, într‑o călătorie în Moldova, pentru a vizita spitalele și amenajările spitalicești din Roman, Bacău, Tescani, Târgu Ocna, Comănești și Adjud. În fine, la trei luni de la declanșarea operațiunilor militare, în noiembrie, se ia decizia retragerii armatei și a instituțiilor centrale ale statului român în Moldova. La 12 noiembrie 1916, regina Maria lua calea Iașului, unde primăria orașului a invitat‑o să locuiască, împreună cu familia sa, în camerele Palatului Rosetti‑Roznovanu; totuși, a ales stabilirea reședinței regale în casa lui Dumitrache Cantacuzino‑Pașcanu de pe dealul Copou (sediul Comandamentului Corpului IV Armată).
În Moldova (unde trupele române au fost reorganizate în două armate și reechipate, cu sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot), regina Maria a luat, în ianuarie 1917, inițiativa înființării Societății „Invalizii de război”, condusă ca președinte executiv de doamna ei de onoare, Simona Lahovary. În tot anul 1917, suverana a continuat să viziteze spitalele și frontul, întotdeauna în haine de infirmieră sau uniformă militară (ministrul francez consemna: „Până în ziua victoriei nu am văzut‑o niciodată decât în uniformă de infirmieră sau în fruntea regimentului ei, al 4‑lea Roşiori, cu dolman albastru…”). Spitalele și ambulanțele militare organizate de regină erau finanțate deopotrivă din surse proprii (listele civile ale membrilor familiei regale, veniturile Domeniului Coroanei), contribuțiile unor instituții sau persoane din România, precum și donații ale unor organizații din străinătate, îndeosebi societățile de Cruce Roșie din statele Antantei, care au contribuit, pe lângă bani, cu oameni și echipamente (de exemplu, la 17/30 iunie 1917, regina consemna: „Banca Națională ne dă o sumă mare de bani, cam cinci sau șase sute de mii de franci. … și Crucea Roșie americană trimite un milion de franci și doctori americani”). Cel mai mare centru al spitalelor reginei a fost cel din Coțofenești, în județul Putna (ținta unor insidioase și persistente zvonuri lansate de propaganda inamică legate de un presupus „desfrău” al personalului); mai funcționau sub coordonarea reginei spitalul din Căiuți, în județul Bacău (de mare chirurgie, ca și la Coțofenești) și spitalul „Mircea” din Ghidigheni, în județul Covurlui (pentru cei cu răni mai ușoare). La un moment dat, regina consemna un gând privind nevoia acestor vizite, cu ocazia unei zile foarte aglomerate la Roman: „De la spitalul Crucii Roșii ne‑am dus la altul, mai mic, al Crucii Roșii, apoi la niște barăci enorme din pădure, aproape de gară, unde sunt cam o mie de pacienți, iar de acolo la alt spital, chiar în gară, după care la triaje – nu se mai terminau! Și peste tot aduc daruri și vorbesc și îmi fac cu curaj datoria cât de bine pot! Dar e obositor; totuși, știu că e monstruos să te gândești la puțină oboseală când ai în față atâta suferință (subl.n.) (…)” (8 august 1917).
În câteva rânduri, regina (pe care generalul Radu Rosetti a numit‑o „ministrul încrederii naționale”, afirmând că „a fost mereu o pildă de dârzenie și a creat o atmosferă de acțiune”) s‑a apropiat foarte mult de linia frontului. La 14/27 august 1917 (se împlinea un an de la decizia intrării României în război), în timpul bătăliei de la Mărăști, „Averescu [comandantul Armatei a II‑a – n.n.] ne‑a dus pe o înălțime aflată față în față cu poziția ocupată de românii noștri și de germani, de unde se vede Târgul Ocna, orașul pe care inamicul se străduiește să‑l cucerească și‑l bombardează întruna”; mareșalul Mackensen, observând și el bătălia, a remarcat prezența reginei Maria (fiind impresionat, așa cum îi mărturisea ziaristului Constantin Bacalbașa în septembrie 1917). Regina a trecut chiar în prima linie a tranșeelor la 23 octombrie 1917: „Ca să‑mi dau seama cât erau de aproape tranșeele dușmane, un ofițer de‑al nostru a început o convorbire în nemțește cu un ofițer din tranșeea de peste drum și i se răspunse tot în nemțește”.
În plan simbolic, pentru a ridica moralul, au fost instituite Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, rezervat strict corpului ofițeresc (afectat, în primele luni, de pierderi numeroase, ca în toate armatele europene), și Ordinul „Crucea Regina Maria” (regina Maria nota la 17 iunie 1917, câteva luni după ce ordinul fusese legiferat: „Am primit și o cutie cu primele 50 de cruci «Regina Maria», pe care le‑am tot așteptat de atâta vreme”). Însemnele celor două ordine – „cruciulița albastră” și „cruciulița albă” – au devenit distincțiile cele mai cunoscute pentru recunoașterea faptelor de eroism ale Războiului de Întregire. Clasa I a ordinului (vom cita, în continuare, numărul și data Monitorului Oficial în care a fost publicat decretul pentru acordarea decorațiilor, contrasemnat de ministrul de Război) a ajuns la gâtul unor personalități precum: profesor dr. Ioan Cantacuzino, directorul Sănătății Publice (278, 22 februarie 1918), Jean Chrissoveloni, unul dintre cei mai importanți contributori particulari în folosul proiectelor reginei, și actrița Maria Ventura (22, 27 aprilie 1918), ministrul de Interne Alexandru Constantinescu, membru al Comitetului Director al Societății Naționale de Cruce Roșie din România (202, 24 noiembrie 1917), muzicianul George Enescu, care ținuse concerte pentru răniții din spitale (25, 1 mai 1918), colonelul Paul Gore, președintele regionalei Crucii Roșii din Basarabia (72, 22 iunie 1918), doamna general Clotilda Averescu (218, 13 decembrie 1917), doamnele Eliza Brătianu și Lili Fălcoianu, doctorul Ioan Mamulea, medicul Curții Regale (254, 10 februarie 1918), doamna general Olga Văitoianu și Le Lorier, directoare și medicul‑șef al spitalului „Regina Maria” din Coțofenești (280, 24 februarie 1918), Loïe Fuller (6 februarie 1920) etc. Decorația nu a ocolit nici piepturile membrilor Familiei Regale, clasa a II‑a fiind conferită principeselor Elisabeta și Mărioara pentru tratarea răniților de la spitalul temporar „Liceul Național” (22, 27 aprilie 1918), precum și doamnelor de onoare Simona Lahovary și Irina Procopiu (care‑și oferiseră concursul pentru spitalul temporar de la Palatul Regal în 1916, iar în perioada următoare s‑au implicat în conducerea Societății Invalizilor, respectiv în Spitalul „Sf. Spiridon” din Iași). Regina însăși a primit, cu prilejul aniversării nunții de argint la 28 decembrie 1917, Ordinul „Virtutea Militară”, clasa I, „medalie de război pe care nu o primesc decât cei mai bravi soldați”.
Ordinul a fost conferit și membrilor misiunilor militare și sanitare străine și reprezentanților societăților de Cruce Roșie ale statelor aliate, care au îndeplinit un rol esențial în refacerea structurilor militare și sanitare românești în timpul refugiului din Moldova. Au primit clasa I‑a contele Ivan Uvarov, delegatul Crucii Roșii ruse (202, 24 noiembrie 1917), iar clasa a II‑a Arthur Baker, directorul delegat al Crucii Roșii britanice, „pentru zelul și sârguința cu care a lucrat atât în Iași, cât și în provincie la aprovizionarea spitalelor în 1917” (193, 14 septembrie 1917), colonelul Henry Watkins Anderson, șeful misiunii sanitare americane, „pentru munca generoasă și de un devotament excepțional depusă în vederea alimentării populației nevoiașe, orfanelor și diferitelor spitale în 1917‑1918” (22, 27 aprilie 1918), și membrii misiunii Crucii Roșii americane din România (176, 26 noiembrie 1919). În fine, nu trebuie neglijat aportul unor figuri precum canadianul Joseph Boyle, care a servit cauza românească și în numele prieteniei cu regina Maria.
Cu Antanta până la capăt sau… capitulare?
Rezistența eroică din vara anului 1917 a fost umbrită de lovitura de stat bolșevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, destabilizând Rusia, în care statul român „adăpostise” tezaurul Băncii Naționale, documente oficiale și opere de artă, iar familia regală și protipendada, bijuterii și alte obiecte de valoare. În scurt timp, s‑a instalat haosul, așa cum constata și regina: „Rusia e în putrezire, se destramă, nu ia atitudine nimeni ca să preia controlul. (…) Leniniștii au toată puterea și sunt cu totul în mâinile germanilor, susținuți de bani din Germania (…). Rusia a declarat armistițiu pe întregul front rusesc, inclusiv în România. (…) biata noastră țărișoară e prinsă în cea mai crudă capcană (subl. n.) și trebuie să stea nemișcată și să ghicească în ce mod va trebui să moară” (21 noiembrie). Armistițiul de la Focșani încheiat de guvernul român, alături de un reprezentant al trupelor ruse de pe frontul românesc, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, a fost numit de regina Maria „una dintre cele mai grele încercări care ne‑au fost date”. În 28 ianuarie 1918, Brătianu și‑a prezentat demisia, conducerea guvernului fiind preluată de generalul Alexandru Averescu, care, profitând de imensa popularitate de care se bucura, intrase în viața politică.
Regele Ferdinand s‑a întâlnit cu ministrul de Externe austro‑ungar, Ottokar Czernin, în trenul regal adus în gara Răcăciuni, la 14/27 februarie 1918, pentru a discuta despre condițiile păcii, într‑o perioadă în care circulau zvonuri privind un plan german pentru detronarea dinastiei sale și încoronarea principelui Eitel Friedrich, al doilea fiu al kaizerului, ca rege al României. Urmare a întâlnirii, suveranul a convocat, la 17 februarie, Consiliul de Coroană, unde s‑a discutat ultimatumul Centralilor pentru deschiderea tratativelor de pace, cântărindu‑se posibilitatea unei rezistențe armate, idee pe care regina o susținea entuziast (cel puțin declarativ). Ziua următoare, explicațiile oferite de rege pentru necesitatea încheierii unei păci separate („că împotrivirea e cu totul și cu totul imposibilă, că nu ar fi altceva decât un masacru, fără sorți de izbândă, că dacă alegem calea această ne vom pierde și ultima fărâmă de armată și că trebuie să salvăm armata cu orice preț”) nu au convins‑o pe regină, care nu era dispusă „să se dea bătută”. Regina Maria neavând calitatea de a participa la Consiliul de Coroană, atitudinea împotriva capitulării a fost exprimată, „în numele reginei și al femeilor române”, de principele moștenitor Carol, în a treia sesiune, desfășurată la 19 februarie, când decizia fusese deja luată. Patru zile mai târziu, dând glas atitudinii reginei, a fost convocată, în Piața Unirii din Iași, o manifestație de protest împotriva capitulării României, având în frunte doamnele protipendadei, care, în numele idealului național, îmbrăcaseră uniformele de infirmieră și pansaseră răniții. Ca urmare a tratatului preliminar de pace cu Puterile Centrale, încheiat în Palatul Știrbei din Buftea la 20 februarie/5 martie 1918, ofițerii misiunilor militare aliate au fost repatriați, plecarea lor prilejuind despărțiri emoționante pentru suverană.
Guvernul conservatorului „germanofil” (sau „austrofil”) Alexandru Marghiloman, format în locul cabinetului Averescu, a negociat tratatul de pace croit după condițiile preliminare, acesta fiind semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, în Palatul Cotroceni din București. În jurnal, regina nota de la Iași: „Am semnat că ne cedăm libertatea, nădejdile, bogățiile, onoarea, visul”. În lunile următoare, regele Ferdinand, îndemnat și de regină, a întârziat să ratifice tratatul „sine die”… Relocată la Bicaz, pe Domeniul Coroanei, în iulie 1918, familia regală s‑a întors în Iași la 20 octombrie 1918, când veștile anunțau o evoluție a evenimentelor favorabilă Aliaților. Spre finalul acestei perioade s‑a petrecut episodul dezertării principelui moștenitor Carol și al căsătoriei efemere cu Ioana Valentina (Zizi) Lambrino: părăsind Regimentul 8 Vânători, cantonat în Târgu Neamț, acesta a trecut pe teritoriul ucrainean aflat sub ocupația Centralilor, la Odessa (luată de germani de sub controlul bolșevic în primăvara trecută), unde, la 31 august, a săvârșit „teribila faptă”. „Mirii” au fost readuși în țară și despărțiți (fizic și juridic), dar „afacerea Lambrino” s‑a prelungit, tensionând relațiile din familie până în anul 1920.
Toamna anului 1918 a adus o turnură (neașteptată pentru unii) a cursului războiului. La 29 octombrie 1918, generalul Henri Berthelot, pus în fruntea Armatei de la Salonic, publica o proclamație mobilizatoare adresată românilor: „Trupele franceze trec astăzi Dunărea pentru a vă ajuta să vă eliberați de jugul sub care inamicul credea să vă îngenucheze” (Monitorul Oficial, 177, 30 octombrie 1918). Victoria finală a aparținut Aliaților, iar grație unor adunări plebiscitare organizate de românii din fostele imperii vecine (Rusia și Austro‑Ungaria) – ședința Sfatului Țării Republicii Democrate Moldovenești din 27 martie (s.v.) de la Chișinău, Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie (s.n.) de la Cernăuți și Marea Adunare Națională din 1 decembrie (s.n.) de la Alba Iulia – guvernul Vechiului Regat putea cere recunoașterea noilor granițe ale unei Românii întregite. Chiar regina Maria admitea: „Eu am crezut întotdeauna în izbânda finală a Aliaților; am fost dintre cei care nu s‑au îndoit niciodată, chiar în ceasurile cele mai negre, dar niciodată nu mi‑am făurit iluzia că voi fi înfăptuirea visului României mari” (25 octombrie 1918). La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în ziua adunării de la Alba Iulia, regele Ferdinand și regina Maria erau primiți triumfal în Bucureștiul redevenit capitală românească.
„Leoaica păcii”
Lucrările Conferinței de Pace, deschise la 18 ianuarie 1919, l‑au găsit pe șeful delegației, Ion I.C. Brătianu, prim‑ministrul României, în situația în care, cerând executarea tratatului de alianță cu Antanta din 4/17 august 1916, i s‑a reproșat încheierea unei păci separate – reprezentanții puterilor europene dorind să diminueze pretențiile teritoriale „exagerate” ale României (într‑un interviu oferit unui jurnalist al ziarului „Le Journal”, preluat în „Viitorul” din 21 mai 1919, Brătianu declara: „Mă tem că lumea nu‑și dă bine seama la Paris de rolul pe care l‑a jucat România și nici de acela pe care trebuie să‑l joace mâine (…) dacă vor ca să jucăm în orientul Europei acest rol de mare putere moderatoare, în mijlocul unor națiuni mai tinere și mai turbulente, cum nu văd ei că ne trebuie o frontieră geografică stabilă [Dunărea până la Banatul sârbesc – n.n.]? (…) nici din punct de vedere financiar, nici din cel geografic, tratatul nu va aduce liniștea ce ne trebuie”.
În acest context, guvernul și Curtea regală au convenit organizarea unei călătorii a reginei Maria în Franța și Marea Britanie, în martie și aprilie 1919, pentru a obține bunăvoința liderilor politici europeni. Regina Maria a sosit la 20 februarie/5 martie 1919 la Paris, unde a fost găzduită la Hotelul Ritz; șapte zile mai târziu a pornit spre Londra, unde a fost oaspete al Palatului Buckingham; a revenit în capitala Franței la 16/29 martie și, în fine, a părăsit gara Lyon la 16 aprilie (s.n.), pornind înapoi spre România, unde se apropiau Sf. Paști. În decursul vizitei, suverana s‑a consultat deseori cu Brătianu și diplomații Victor Antonescu (ministrul de la Paris) și Nicolae Mișu (ministrul de la Londra). În turneul ei diplomatic, regina Maria a avut parte de înalte onoruri importante pentru prestigiul României (ex. trecerea în revistă a gărzii de onoare la Palatul Élysée, conferirea Marelui Cordon al Legiunii de Onoare și al Ordinului „Sf. Ion de Ierusalim”, decernarea medaliei de aur a Crucii Roșii britanice, alegerea ca membru corespondent al Academiei de Belle‑Arte) și s‑a întâlnit cu liderii politici și cu diverse personalități, inclusiv din mediul de afaceri. În Franța, regina a discutat cu președintele Raymond Poincaré, comandantul suprem aliat mareșalul Ferdinand Foch, prim‑ministrul francez Georges Clemenceau, prim‑ministrul britanic Lloyd George și ministrul de Externe britanic, Arthur Balfour, oamenii politici francezi Aristide Briand și Albert Thomas, iar în Marea Britanie (unde presa a numit‑o un „ambasador irezistibil”), cu regele George al V‑lea al Marii Britanii, lordul George Curzon, liderul Camerei Lorzilor, Winston Churchill, ministrul de Război, sau generalul Robert Baden‑Powell, fondatorul Mișcării Cercetașilor. Când regina a revenit la Paris, Brătianu s‑a arătat „pentru prima dată destul de satisfăcut de modul cum decurg lucrurile, atât Clemenceau, cât și Lloyd George l‑au ascultat”. În fine, spre finalul călătoriei a avut, la 10‑11 aprilie (s.n.), o întâlnire urmată de un dejun cu președintele american Woodrow Wilson, promotorul Ligii Națiunilor: „Am obținut promisiunea că îl va primi pe Brătianu”.
Care a fost succesul turneului? Mareșalul Foch a contribuit la mobilizarea unor vagoane cu provizii, așa cum au făcut numeroșii oameni de afaceri pe care regina i‑a convins să vină în sprijinul României. În plan politic, este cert că suverana a înlesnit deschiderea unor uși pentru delegația română. A devenit legendară replica probabil anecdotică pe care regina Maria i‑ar fi adresat‑o lui Clemenceau (supranumit „Tigrul”), când acesta i‑a atras atenția că România, revendicând în continuare „tot Banatul”, „cere partea leului”: „De aceea, Leoaica se adresează vărului ei, Tigrul”. Comentând acest episod în biografia dedicată reginei Maria, Guy Gauthier lansa „întrebarea legitimă dacă Clemenceau, în timpul conversației cu regina Maria, nu i‑a dat acesteia asigurări că niciodată trupele franceze din armata Estului [prin armata de pe teritoriul Ungariei, comandată de generalul Paul‑Joseph de Lobit – n.n.] nu vor deschide focul asupra aliaților români”. Revenită la București, regina a organizat, la 26 aprilie, o conferință de presă la Palatul Cotroceni: „Le‑am relatat despre călătoria mea, motivele ei, rezultatele pe care sper că le‑am obținut”. Consemnând întâlnirea în editorialul „Cuvântul Reginei”, ziarul de opoziție Evenimentul din 4 mai 1919 aprecia că: „Pe când delegații noștri de la Congres se străduiesc de luni de zile să facă să triumfe cauza românismului și nimeni nu știe de rezultatele acțiunii lor, Regina Maria, numai în câteva săptămâni, a obținut rezultate pozitive pe care le împărtășește opiniei publice, fără ocoliri și fără reticențe”.
Contribuția reginei Maria la deznodământul Conferinței de Pace s‑a consumat numai în primăvara anului 1919, negocierile fiind lăsate, în lunile următoare, în seama delegaților conduși de Brătianu și, după retragerea lui, de Alexandru Vaida‑Voevod (care, în înțelegere cu predecesorul său, s‑a „inițiat” într‑o lojă pariziană a Marelui Orient al Franței împreună cu ceilalți membri ai delegației). Între timp a intervenit, însă, „lupta pentru Transilvania” din vara anului 1919. La 30 iulie, regele Ferdinand și regina Maria au asistat, alături de Brătianu, la trecerea Tisei de către trupele Diviziei 1 Vânători, comandate de generalul Gheorghe Mărdărescu: „Ne‑am urcat pe niște bușteni, deasupra locului pe unde treceau [trupele] și i‑am salutat și le‑am aruncat pachete de țigări. Toți erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa să‑i alunge pe bolșevici, ei doreau să ajungă la Budapesta” (pe care au ocupat‑o cinci zile mai târziu, la 4 august, înscriind numele acestei localități pe lista ce va fi sculptată sub cupola Arcului de Triumf actual, inaugurat de regele Carol al II‑lea la 1 decembrie 1936). Consemnându‑l, Gheorghe Brătianu a asemănat acest moment cu trecerea Dunării, în iulie 1877, sub privirile regelui Carol I şi ale prim‑ministrului Ion C. Brătianu.
Consoartele monarhilor în război
Regina Maria se află în compania istorică a reginelor consoarte ale monarhilor europeni din cadrul Antantei, acestea fiind regina Maria (Mary), consoarta regelui George al V‑lea al Marii Britanii; împărăteasa Alexandra Feodorovna, consoarta țarului Nicolae al II‑lea al Rusiei; regina Elisabeta, consoarta regelui Albert I al Belgiei; regina Milena, consoarta regelui Nicolae (Nikola) al Muntenegrului; și regina Elena, consoarta regelui Vittorio Emanuel al III‑lea al Italiei. În tabăra Puterilor Centrale se găseau împărăteasa Augusta Victoria, consoarta kaizerului Wilhelm al II‑lea; împărăteasa Zita, consoarta împăratului Carol I al Austro‑Ungariei (urcat pe tronul imperial în noiembrie 1916, la moartea împăratului‑văduv Francisc Iosif); și regina Eleonora, consoarta țarului Ferdinand I al Bulgariei.
Modul în care reginele din ambele tabere combatante – indiferent de origini sau simpatii – înțeleg să își facă datoria se reflectă, în primul rând, prin eforturile sanitare și pentru ridicarea moralului: organizează spitale, vizitează răniții etc. Țarina Rusiei îmbracă hainele de infirmieră, ca și regina Bulgariei. În Italia, regina Elena a organizat spitale în Palatul Quirinal și Villa Margherita. Regina Belgiei și‑a câștigat supranumele de „Regina‑Infirmieră”, așa cum regina României a devenit „Mama răniților”.
Dintre toate reginele consoarte, Maria a României a fost singura care a intervenit pentru sprijinirea negocierilor guvernului țării sale la tratativele de pace, prin discuții directe cu reprezentanții marilor puteri europene. Prestigiul suveranei s‑a construit, deopotrivă în țară și în străinătate, prin paginile pe care le‑a înscris în filele „Războiului de întregire”, dezghețând reținerile pe care le avuseseră, până în 1914, cei care urmăriseră diversele ei „escapade” ca principesă moștenitoare. Presa autohtonă și internațională a avut, categoric, un rol important în răspândirea „legendei” reginei Maria, admirația câștigată din partea factorilor politici fiind dublată de o simpatie populară care a atins mai multe meridiane ale lumii. Este cert, totodată, că dacă Puterile Centrale ar fi câștigat Primul Război Mondial și ar fi decis noua ordine europeană, nobila și carismatica figură a reginei ar fi ieșit din prim‑planul istoriei până când un istoric temerar ar fi readus‑o la lumină. Nu este, din fericire, cazul, iar cititorii acestor pagini sper să fie convinși că posteritatea uneori panegirică a reginei Maria este numaidecât îndreptățită.
Repere bibliografice
Bibliografia românească și străină dedicată participării României la Primul Război Mondial fiind mult prea vastă pentru a o prezenta în acest articol fără omisiuni majore, ne vom referi, în primul rând, la lucrările care documentează contribuția reginei Maria la efortul de război românesc. I‑au dedicat biografii reginei Maria: Nicolae Iorga, Regina Maria: cu prilejul încoronării (Cartea Românească, 1923); Hannah Pakula, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României (trad. Sanda‑Ileana Racoviceanu, Editura Lider, 2003; trad. Dina Litzica, Curtea Veche Publishing, 2017); Guy Gauthier, Missy, Regina României (trad. Andreea Popescu, Humanitas, 2000); Ion Bulei, Regina Maria. Puterea amintirii (Editura Meteor Press, 2016) și Maria, o regină în război (Litera, 2019); Cristian Moșneanu, Regina Maria (Librex Publishing, 2018) etc. Activității ei sanitare i‑a fost dedicat un capitol amplu în lucrarea istoricului Alin Ciupală, Bătălia lor: femeile din România în Primul Război Mondial (Polirom, 2017, „Regina”, pp. 194‑327), documentând, prin valorificarea corespunzătoare a „Jurnalului de război” și a arhivelor, aportul pe care suverana l‑a adus în constituirea unor instituții sanitare și filantropice, precum și dinamica relațiilor pe care le‑a avut cu regele, oamenii politici, generalii și misiunile străine. Despre activitatea diplomatică a reginei a scris, destul de sumar, Alexandru Sava, „Regina Maria în diplomația românească interbelică” (în Mari juriști și diplomați din România interbelică, coord. Aurora Ciucă, Mihai Lupu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2020, pp. 133‑148). De asemenea, au fost editate albumele Regina și Frontul / The Queen and the Front (coord. Daniela Mihai, Anca Beatrice Todireanu, ed. Ioan Cristescu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017), cu o serie de texte istorice de Sergiu Iosipescu, Narcis Dorin Ion etc.; Maria a României: Portretul unei mari regine (coord. Narcis Dorin Ion, Muzeul Național Peleș, 2 vol., 2018), cu texte istorice de Răzvan Theodorescu, Ion Bulei, Ioan Drăgan și Narcis Dorin Ion; și Maria: Portretul unei regine (Curtea Veche Publishing, 2018), cu un text de Principele Radu al României. În fine, o serie de materiale pot fi găsite pe site‑ul proiectului online informativ https://reginamaria.org, desfășurat de Asociația Identitate Culturală Contemporană.
Sursele primare sunt destul de generoase, în primul rând datorită diaristicii și corespondenței figurii centrale a acestui text. Regina Maria a evocat anii Războiului de Întregire în volumul al III‑lea din Povestea vieții mele, memoriile sale, apărute în ediție engleză (Cassel and Company, 3 vol., 1934‑1936) înainte de a fi publicate în română, traduse de Mărgărita Miller‑Verghy la Editura Adevărul. Post‑mortem a fost editată o continuare, sub titlul Capitole târzii din viaţa mea: memorii redescoperite (ed. Diana Mandache, trad. Valentin Mandache, Editura Allfa, 2007). Tot în zilele noastre au fost publicate însemnările zilnice ale reginei Maria din anii 1916‑1918, sub titlul Jurnal de război, în 3 vol. (ed. Lucian Boia, trad. Anca Bărbulescu, Humanitas, 2014‑2015), precum și cele din ianuarie 1918 – decembrie 1919, sub titlul Însemnări zilnice (ed. Vasile Arimia, trad. Valentina Costache, Sanda Racoviceanu, Albatros, 1996; vezi și noua ediție la Editura Historia, 2006). Corespondența reginei Maria cu mama sa, din anii 1914‑1920, a fost publicată sub îngrijirea lui Sorin Cristescu, Queen Marie of Romania: Letters to Her Mother (vezi vol. 2: 1907‑1920, Tritonic, 2016), respectiv a Dianei Mandache, în traducerea Liei Decei, Viva Regina Maria!: un destin fabulos în reîntregirea României (Corint, 2016, p. 194 și urm.). De asemenea, mai multe referiri la turneul reginei Maria din 1919 apar în scrisorile pe care i le‑a trimis Barbu Știrbey, editate în volumul I love you, my Marie: Scrisorile lui Barbu Știrbey către regina Maria (ed. Cătălin Strat, trad. Carmen Dobre, Corint, 2023).
Dintre jurnalele și memoriile care evocă evenimentele de pe frontul românesc al Primului Război Mondial și/sau Conferința de Pace din 1919 le amintim în mod deosebit pe cele scrise de oamenii politici Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri (ed. Stelian Neagoe, vezi vol. II‑VI, Humanitas, 1991‑1996), Nicolae Iorga, Războiul nostru în note zilnice (Editura Ramuri, 3 vol., 1920), Ion G. Duca, Memorii (ed. Stelian Neagoe, 4 vol., Editura Machiavelli, 1992‑1994), Alexandru Marghiloman, Note politice (5 vol., Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu”, 1927). De asemenea, nu trebuie ignorat studiul lui Gheorghe Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919, în lumina corespondenței diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu (ed. Șerban Papacostea, Corint, 2001). Alți „observatori” sunt mareșalul Alexandru Averescu, Notițe zilnice din război (Cultura Națională, 1935); șeful Misiunii Militare Franceze, generalul Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă (1916‑1919) (trad. Mona Iosif, Bucureşti, Editura Militară, 2012); ministrul Franței, contele de Saint‑Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată. În România. 1916‑1920 (trad. Ileana Sturdza, Humanitas, 2016); ministrul american Charles J. Vopicka, Secretele balcanilor. Șapte ani din viața unui diplomat în centrul furtunos al Europei (trad. Andrei Alexandru Căpușan, Institutul European, 2012); ministrul Rusiei, generalul Alexandru Alexandrovici Mossolov, Misiunea mea în România: Curtea Imperială a Rusiei și Curtea Regală a României în timpul războiului: (memorii) (ed. Marin C. Stănescu, Editura Silex, 1997), și alți generali ruși: Aliatul inamic: descompunerea armatei ruse și pericolul bolșevizării României în memoriile generalilor Monkevitz și Vinogradski: 1917‑1918 (ed. Șerban‑Liviu Pavelescu, trad. Alina Pavelescu, Humanitas, 2019) etc. Amintim, totodată, scrierile unor persoane din anturajul Curții, precum bibliotecarul G.T. Kirileanu, Martor la istoria României (1872‑1960): Jurnal şi epistolar (ed. Constantin Bostan, vezi. vol. II‑III la Rao, 2013, 2015); directorul P.T.T. Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României: memorii, 1898–1940 (ed. Cristian Scarlat, Editura Sigma, 2006) etc.
Tudor Vișan‑Miu
