Intru iarăși în jurnalism. Realitatea e mai imprevizibilă decât ficțiunea. Iată de ce în cartea mea, Femeia care citește și așteaptă, sunt episoade de roman‑ziar. Da, pe scena paginilor de roman intră mereu știrile. Un milionar e găsit bucăți în două valize: picioarele într‑una, mâinile, în alta. Bătrânii mor altfel la Spitalul „Sf. Pantelimon”. Grăbiți din spate de doctori. Sunt scoși din circulație ca mașinile uzate. O fi un exercițiu de eutanasiere obligatorie? „Eu, zice dr. Rafila, ca și ministru al Sănătății…” Asta este: ca și ministru, nu ca ministru. Ca și cum ar fi ministru. Și pentru că presarii spun și lucruri trăsnite, Doru Bușcu de la Cațavencii, publicistul excelent cu care sunt în acord de cele mai multe ori, evident că nu are experiență personală de terapie intensivă, de vreme ce le apără pe doctorițele criminale. Moartea mea o accept, pentru că știu unde mă duc. Spune Cioran: „Diferența dintre un om care are conștiința morții și cel care nu o are este mai mare decât aceea dintre o stea și un scuipat”. Moartea lui Petru Ursache, din vina unor medici incompetenți, puși pe experimente, n‑am putut și nu pot s‑o accept.
Un realizator de emisiune grăbit de reclame anunța: „Luăm pauză. Revenim la fix!” Ca să vă mințim. Asta n‑a mai spus. Trebuie să iau o pauză de realitate. Știrile‑s de neînchipuit, de noaptea minții. Frau Ursula vrea să interzică „aromele de fum”, nu‑i place slana afumată de ardeleni, iar noi ne lăsăm afumați și fumați. Și pentru că tot i‑a mâncat lupul cel rău poneiul, ar trebui să renunțăm la călușeii rotitori de lemn din parcurile de distracții. Motivarea: ca să nu ne amețească mințile. Învârteala în cerc face rău gândirii unice?
Oare ce mai vrea „noul normal”? Să interzică baletul ca „artă albă”? „Albeața” e contestată ca rasistă. Shakespeare trebuie contestat ca prea „albist”. Și Cina cea de Taină, unde niciun apostol nu‑i negru. Iisus nu putea fi și el negru? Cine știe dacă însuși Dumnezeu nu‑i negru. De ce om fi văzând tot și tot numai alb sau negru?
Sarcasticul poet Alexandru Petria a găsit soluția: „Bunul canibal”. Canibalul ne găsește buni de mâncat, îi place carnea dulce de om, dar ne mai lasă să trăim. Condiționat, desigur: „Bunul canibal a zis că ne mănâncă mult mai târziu/ sau chiar niciodată/ dacă‑l ascultăm,/ o să ne cânte,/ iar noi să aplaudăm la întrecere,/ ne lasă să trăim ca să ne dăm seama/ că vrea să fim în regulă,/ bunul canibal se îngrijește să mâncăm/ doar anumite legume sau fructe galeșe/ să ne spălăm într‑o apă trecută prin zeci de filtre/ ca să avem corpurile modelate frumos mirositor.// bunul caniban stabilește câte lemne de foc/să să nu se dea peste cap/ echilibrul insulei, câte ore să ne plimbăm/ ca nu cumva să facem insolație./ bunul canibal ne cântă/timpul e numai cântec și apaluze.”/ „bunul canibal este chiar bun,/ îl iubim pentru că are grijă de noi”,/ fredonează copiii la școală./ am ajuns să‑l acceptăm pe bunul canibal/ ca pe un membru al tribului,/ chiar să‑l iubim, în fond e un tip cool, carnea noastră are gustul cântecelor bunului canibal.”
A, am înțeles: ăștia cu gust bun corect politic sunt doar ei numa buni de mâncat. Ideea n‑ar fi rea. Am scăpa de cei autointitulați „experți în domeniu”, care ne spun, pe varii canale, că depopularea României e benefică sau că exodul profesioniștilor e și el bun. Gabriela Adameșteanu a fost tranșantă de 1 septembrie, pe TVR1, în emisiunea Fețele libertății: a decis că problema României nu e problema sa; a sa e problema UE.
Bunul canibal ne învață să ne… „canibalizăm”. Ne‑au pus la dispoziție cuvinte, nu multe, cu care vor să scriem pe dos, apoi cu o mână construită de inteligența artificială, ca să iasă stilul din discuție. Or, stilul înseamnă diferență, distanță. Avem parte și de canibalizare culturală: ca starter, cum se spune acum la aperitiv, se servește, predilect, Eminescu. Destui teribiliști cred că trebuie distrus mitul poetului național (misie Boia), ca reacționar „obtuz și păros” și liricoid depășit. Asta pentru că, spre a spune ca Noica, este „conștiința noastră mai bună”. Mi‑a fost greu să accept ce scrie Petru Creția în Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998, pag. 236: „Eminescu nu este reprezentativ pentru etnie în nici una din trăsăturile lui și ale ei.”
Și nu numai Eminescu pare depășit multora, ci întreaga cultură. Reculul la valoare a ajuns o obișnuință. După Eminescu, urmează Maiorescu, Iorga (Ioan Stanomir știe de ce), G. Călinescu (3‑4 profi univi, cel mai virulent fiind Ghiță de Craiova, habilitatul, vor să pară că știu de ce ar fi ratat G. Călinescu în toate genurile). Afacerista Tatoiu: după ce ne‑a avertizat televizual că a fi monogam e obositor și plictisitor, cere să scoatem clasicii din manuale. Ce Slavici? Cine mai citește Slavici? Doar bărbatul său ar mai citi Sadoveanu (nu Sade), și asta, ca să știe toată lumea, numai pentru că e la andropauză.
Contrele între generații îmi displac. Îmi aduc aminte de episodul tragic care a încheiat viața lui Boris Vian. S‑a întâmplat la avanpremiera filmului după cartea sa intitulată discutabil: Voi scuipa pe mormintele voastre. N‑a mai apucat să scuipe. A murit la 39 de ani, pentru că uitase să‑și ia medicamentele pentru inimă. Cum am mai spus, Dumnezeu nu rămâne dator. Și câte nerozii nu se aruncă în spațiul public contra lui Mircea Eliade! Eichman, deconstructorul istoricului religiilor în Le Monde, distribuia Scînteia în ilegalitate. Culmea: David Prodan este denigrat ca ilegalist, deși a ieșit din PCR în ’46, când s‑au falsificat alegerile. Mult prea blamatul Nichifor Crainic, pentru colaborarea la Glasul patriei, fusese eliberat în ’62 de însuși ministrul de Interne Alexandru Drăghici, după 15 ani de Aiud. „Bunul canibal” îl asigurase (contra colaborare cu Securitatea) că‑l va repune în circuitul literar. Nu s‑a întâmplat. Crainic a renunțat la colaborare după mai puțin de un an, vreo șase luni. Numai că, postsocialist, e foarte ușor să faci sfinți din diavoli și invers. Probă că Emil Constantinescu l‑a decorat pe Vasile Ciolcan, comandantul penitenciarului Sighet, iar Iohannis l‑a numit procuror-șef pe un torționat: Augustin Lazăr.
Valorile sunt mânjite antum și postum. Numai că „luxul indiferenței” o să ne coste scump. Tăcerea duce la ștergerea urmelor istorice. „Ficționalizăm” istorie (a, istoria e realitate creată, ca și romanul!), îmbrobodim statui, plăcile memoriale dispar, la fel numele de străzi. Lui A.D. Rachieru îi scriu la Timișoara pe Bulevardul Coposu, fost Pârvan. Eu nu mai stau pe Bulevardul Copou, ci pe Carol I, fost 23 August. Pe vremea când România era gubernie sovietică, Copoul se numea Mareșal Rodion Malinovski, aprigul militar sovietic care declarase: „Eu, care am eliberat, pot să stau cât vreau în România”.
La Arad, e bine înfipt grupul statuar al celor 18 generali maghiari căzuți la 1848 și nu‑i exclus să se amplaseze o copie în Piața Rosetti, de vreme ce crucile soldaților români dintr‑un cimitir internațional din România au fost acoperite cu saci de gunoi. Morții să‑și ia crucile cu ei după ce și‑au dus crucea.
Citesc, în „Cotidianul” de Hunedoara, că statuia lui Decebal, operă a lui Ion Jalea, dezvelită în 1976 (sculptată cu o mână, cealaltă a pierdut‑o pe front), nu mai are loc în Deva. Tot acolo s‑a demolat Monumentul Luptătorilor Anticomuniști (Grupul Carpatin Făgărășan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu). S‑a preferat, în loc, o statuie a Reginei Maria. Arhitecții procedează prin excludere? „Viol urbanistic”, strigă locuitorii Devei, pentru care „Calul” era simbolul orașului. Se întâlneau „La cal”. Calul va fi relocat, îi liniștește un administrator al urbei sau ce‑o fi fiind. Vor avea „call”, cu dublu l! Contestatarii strigă că Decebal poartă cizme, inexistente pe vremea dacilor. Să‑i toarne opinci! Pictorul Val Gheorghiu îmi povestea că fusese angajat la ziarul „Flacăra Iașului” al lui Șulimzon, ca să‑i încalțe pe țăranii desculți. Cu cizme sovietice.
Oare Dumnezeu n‑a vrut să‑i rămână dator lui Ion Jalea, care fusese de acord cu refuzul moștenirii Brâncuși, în ședința din 7 martie ’51, prezidată de acad. Mihail Sadoveanu? Tov. Ion Jalea rostise motivația, demonstrând, cu planșe multe, că Brâncuși este un formalist mistic, de neacceptat în Republica Populară Română. Or, poporul democrat n‑avea nevoie de păsări fantastice cu puteri supraomenești, ca Măiastra lui, zeificată obscurantist. Sărutul? Formalism pur individualist. Sărut între un bărbat și o femeie, nu iubire de poporul muncitor? Femeile noastre au mâini muncite, cu unghii negre de la pământ, cu bătături de la șaibă și călcâie crăpate. Sărutăm mâinile turnătoarelor, tractoristelor, macaragițelor, sondoarelor. Pogany? E numai cap cu ochii ăia largi ai ei. O făcătură fără vagin. Femeile noastre nasc, sunt mame eroine. Artă putrefactă, de formă fără conținut.
Avea habar acad. A.Toma de frumusețea fără corp, de Miron și frumoasa fără corp? Din Eminescu citise doar Împărat și proletar și se credea mult peste Eminescu de vreme ce scrisese Piuici și frații lui mai mici.
Și cum tov. Ana Pauker aștepta verdictul academicienilor și nu trebuia lăsată să aștepte, s‑au grăbit să voteze respingerea, în unanimitate, Sadoveanu, Iordan, Graur, Rosetti, Călinescu, Camil Petrescu, G. Oprescu, Al. Toma, Steriadi, Perpessicius, Zambaccian. Gala Galaction a absentat voit. (Demisionase în ’46 din scaunul de deputat, iar în jurnal se întreba: „Ce caut eu între necredincioși?”) Și Lucian Grigorescu, pictorul post‑impresionist, absentase de la vot. Asta ca să nu se mai bată atâta monedă falsă pe lașitatea scritorului român. V. Voiculescu a refuzat pensia de onoare a Uniunii Scriitorilor. Th. Pallady a refuzat titlul de artist emerit. Un astfel de refuz valorează cât o acțiune disidentă. Blaga n‑a vrut să facă parte din partidul lui Groza, Pandrea, după zece ani de pușcărie, ca „dușman al regimului și al URSS”, a scris, până a murit, în 1967, doar pentru sertar. Mihail Ralea, în schimb, deprinsese de la „bunul canibal” știința flatării: sub Carol al II-lea ajunsese ministru și academician sub comuniști.
Cât despre cele 200 de lucrări morbide, obscurantiste, bizare, decadente, ele au rămas în Impasse Ronsin nr.10, iar Brâncuși a fost exilat ca nevalabil pentru poporul muncitor și țelul lui măreț.
Cineva a stins lumina. „De ce e așa de întuneric aici?”, a întrebat Camil Petrescu. E întuneric pentru că sitele înțelepciunii, adevăr, frumos, necesar, așa cum le vedea Socrate, nu mai pot funcționa. S‑au împiedicat în cuvintele boante ale politicii. Trăim singurătăți canibale. E titlul lui Alexandru Petria: „Suntem prea orgolioși/să ne bucurăm de valurile luate împreună/să le mulgem de frumusețe ca pe niște ugere,/să ne purtăm mângâiați de spumă,/adânc tâmpiți de/exces de inteligență,/excesiv goliți de calcule,/din păcate, doi canibali n‑au loc să respire pe‑o singură barcă”. Într‑o barcă, s‑ar mânca unul pe celălalt și n‑ar fi rău. Și rechinii mari se mănâncă între ei. Destul. Cer pauză de realitate! Citez, în încheiere, un vers din Pier Paolo Pasolini, în traducerea lui Eugen D. Popin: „Iar viața era reală dacă era frumoasă” (Fragment adresat morții).
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
