II. Istoria literaturii despre literatura română în comunism
Eugen Negrici, în Literatura română sub communism Proza 2006, Poezia 2006, acordă crimelor culturale ale epocii, e adevărat, un număr de pagini. În Iluziile literaturii române 2008, citează de 4 ori Istoria lui M. Popa și într‑un pasaj semnificativ explică marginalizarea acestuia, care se arată de natură ideologică (p. 109). Nu îmi amintesc ca vreo literatură a lumii să își învinuiască creatorii că celebrează geniul creator național, iubirea de patrie, limba, religia, care formează esența doctrinei naționale. În ce privește șovinismul, cel mai simplu mod de a discredita un autor, cred că nu își are locul în limbajul criticilor și istoricilor literari când obiectul este valoarea literară și nu ideologia politică.
Mai este apoi un lucru ciudat în cele trei mai mult sau mai puțin istorii amintite care prezintă serii de algoritmi comuni pentru scriitorii incluși sau ignorați: toate arată aceleași omisiuni de scriitori cu operă, dar care nu au colaborat cu poliția secretă și aparatul de partid sau au scris și scriu despre corupția culturii și literaturii române în comunism. Unii dintre ei fiind dizidenți adevărați. De altfel, Ștefănescu și‑a exprimat direct oroarea față de ei: „Să vă spun sincer, eu am o părere foarte proastă despre disidenţii noştri. Nu vreau să dau nume (…) Eu am o părere foarte proastă despre toţi scriitorii disidenţi…” („Scriitorii din generaţia ’80 doar au chicotit în scris pe seama comunismului”. Ziarul Lumina, 6 octombrie 2008).
Petru Ursache, un savant cu operă impresionantă, pare că nu există în cultura română. Titu Maiorescu. Esteticianul (1987), Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade (1993), Etnoestetica (1998), Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu (2006), semnate de Petru Ursache, nu apar la Ștefănescu, Manolescu, Negrici. La fel ca scrierile lui Vasile Gogea, Dan Culcer, Constantin Pricop, Liviu Antonesei, Serban Codrin Denk, Traian Chelariu și încă alții (printre care mă număr și eu). Amintind într‑o propoziție de Strada Lebedei 8, paginile de jurnal ale lui Traian Chelariu, Nicolae Manolescu îl descrie ca document factual şi moral excepţional, literar indigest (p. 1443), dar nu pomenește că Marin Preda a transcris pagini din acest jurnal în Cel mai iubit dintre pământeni – pagini care, iată, la Preda au valoare estetică. M. Popa, în schimb, consemnează asta. Ștefănescu îl amintește pe Petru Ursache într‑o înșiruire, iar Negrici, nici atât. Dan Culcer, criticul și unul dintre fondatorii revistei Vatra, este menționat la bibliografia generală de Manolescu, Ștefănescu îl aminteste de două ori, îngropat în înșiruiri de nume, nu există la Negrici, dar Marian Popa îi acordă un spațiu larg. Criticul, prozatoarea Mirela Roznoveanu, căreia Marian Popa îi acordă spațiu în Istoria sa, nu există la Eugen Negrici, este menționată într‑o înșiruire de Ștefănescu și citată de Manolescu.
Paul Goma are drept tratament incinerarea. Pentru că Paul Goma este mult prea cunoscut în Europa, anularea a fost posibilă cu ceea ce am numit mai înainte armele criticii ideologice pretins estetice. Dacă Eugen Negrici îl ignoră în volumul despre Proza în comunism, Ștefănescu și Manolescu îi acordă anihilări similare prin invective nedemne de limbajul critic. Ștefănescu îl aruncă în afara literaturii și îl vede ca pe un saltimbanc scufundat în noroi (651). La Manolescu, este un ins degradat, cu un talent precar, iar „Jurnalul e opera paranoică a unui autor bolnav de mania persecuţiei…” (1439)
Cum criticii și istoricii literari sunt oameni de gust, fiecare cu preferințele lui, este de mirare acest consens, acela de a ignora sau distruge în termeni asemănători aceiași autori. De fapt, ignorându‑i, i‑au exclus din competiția literară a epocii care, iată, se arată a fi una ce nu ține de piața valorilor literare. Se desenează astfel o serie interesantă, o altă paradigmă aș spune, a scriitorilor importanți, dar neincluși în aceste istorii sau pur și simplu desfigurați în interpretări ce țin cont de ordinele securității – fără talent – cum este Paul Goma.
Traian Chelariu, Paul Goma, Petru Ursache, Marian Popa fac parte dintr‑o serie la care se adaugă mai tinerii Constantin Pricop, Vasile Gogea, Liviu Antonesei, Șerban Codrin, scriitori cu operă care au în comun câteva trăsături: au fost anti- comuniști prin ceea ce au scris, iar unii cu adevărat dizidenți; sunt naționaliști în sensul că își iubesc țara, poporul, limba și credința creștină; se opun ierarhiilor literare impuse de grupurile de influență.
Istoria lui Marian Popa, care încă din ediția 2001 îi include pe scriitorii excluși din istoriile care i‑au urmat, citită azi, descrie, prin miriade de documente ale vremii, fenomenul satanizării culturii și literaturii române, ca și al țării în general. Petru Ursache a analizat și el cu documentele pe masă, în Genocid și etnocid, genocidul cultural din România. Cărțile lui Popa și Ursache ar fi trebuit traduse în limbile de circulație. Paul Goma nu a făcut altceva decît să evoce memorabil în cărțile lui teroarea comunistă din România și Basarabia. Șerban Codrin Denk, autorul epopeii Testamentul din strada Nisipuri, poem epic despre dictatura comunistă pe care Alex. Ștefănescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu îl cunoșteau din manuscris din 1986, dar l‑au considerat „fără talent”, publicat fragmentar după 1989, a fost consemnat de Popa, care îl știa tot din manuscris, în ediția 2001 a Istoriei…, unde scrie: „Manuscrisul Testamentul din strada Nisipuri. Poeme din cartea de muncă (1985) este o foarte importantă operă lirică politică a timpului.” (vol. 2, p. 333) Pentru ca în vol. 1, p. 523 să acorde un spațiu amplu „extraordinarului pamflet Evanghelia după Lampa lui Ilici, revoluționarul de profesie (1987), de Șerban Codrin, rămas încă în manuscris.”
O motivație plauzibilă a istoriilor literare apărute după aceea a lui Marian Popa ar fi că au dorit să revizuiască valorile literaturii române scrise în comunism, să reașeze autorii, ierahiile literare și așa mai departe. Dar Alex. Ștefănescu detestă revizuirile și o scrie clar în articolul despre Gheorghe Grigurcu. Revizuirile lui Grigurcu sunt negaționism curat, termen pe care îl știm din plenarele CC al PCUS, când s‑a incriminat negaționismul, termen apoi aplicat și în cultura românească a vremii. Grigurcu, în revizuirile critice, se arată ca „o apocaliptică femeie de serviciu care vine cu un măturoi într‑o mână și cu o găleată zdrăngănitoare în cealaltă…”, iar în polemicile cu acuzațiile nedrepte la adresa sa, pare că se luptă cu „o halviță care i se lipește de deget”. Revizuind deci valorile, Grigurcu se află „într‑o riscantă vecinătate cu negativismul”. Tot aici Ștefănescu explică simplu că între operă și autor nu e nici o legătură. Colaboraționismul cu aparatul de partid este apărat. Vorbind de Călinescu, scrie că „am da dovadă de o exigență absurdă dacă am regreta că n‑a avut curajul să sfideze regimul comunist.” Concluzia: „nu e deloc inspirată ideea lui Gheorghe Grigurcu de a‑i judeca pe scriitori ca oameni. Ei pot fi portretizați, dar nu judecați.” Dar oare de ce îl incriminează pe Marian Popa pe presupusa acuză că ar fi fost informator?
Manolescu, prin titlul oximoronic Istoria critică a literaturii române – un critic literar nu poate scrie decât o istorie critică, dar aici „critică” are sensul de preferențială, de ce îi place, intens selectivă, deci ne‑istorică –, anunță că nu va avea loc nici o revizuire. Negrici nu aduce nume noi și nu reașează valori, dar uneori dă cezarului ce e al cezarului în interpretări remarcabile: de pildă, despre Princepele lui Eugen Barbu. Ce a mai rămas viu din deceniile de experiență ideologică ale literaturii române din comunism? Eugen Negrici se ferește să ne spună cu claritate.
Mă întreb deci de ce negarea istoriei tragice în amploarea ei, dorința de amnezie, impunerea uitării? Cine o decide? Și cine o susține și azi?
Pentru cei dintre noi care înțelegem că studiul literaturii – inclusiv istoria literară – este inseparabil de studiul omului, al societății și al civilizației, cuvântul „istorie” nu este simplu. Căci, deși se întemeiază pe o prezumție realistă, ea desemnează nu un singur lucru, ci mai multe. „Istoria” este un eveniment primordial, întâmplat în timp și un loc. Este, de asemenea, o explicare a acelor evenimente și aproape întotdeauna o explicație bazată pe explicații anterioare. Deciziile majore în scrierea istoriei literare au de‑a face cu contexte: cât de larg sau îngust este contextul în care alegi să privești o operă literară; câte influențe ești dispus să vezi în simultaneitate; câte relații relevante cu lumea din afara literaturii ești dispus să discuți și sugerezi. Istoricul care rescrie și reinterpretează istoria, cu dispreț față de generalizare, tinde să aleagă contextul îngust, adesea cel mai îngust. Pentru unele personalități sau subiecte al căror interes este pur „literar” și pot fi epuizate prin discuții pur tehnice și literare, un astfel de context este adecvat, dar nu pentru toți, mai ales în condițiile unei lumi represive.
Aș mai vrea să amintesc de Derrida, care se referea la o istorie a tăcerii – când tăcerea este preferată de om, după violențe indescriptibile. Este de înțeles, suntem sătui de traumele prezentului, ca să le amintim mereu pe cele ale trecutului. Dar cred că asta este posibil numai după ce violențele și‑au primit pedeapsa istorică, iar cei valoroși și uitați, ignorați sunt onorați în lucrări precum Istoria literaturii române a lui Marian Popa.
■ Profesor, critic, teoretician şi istoric literar
Mirela Roznoveanu
