Cu o asemenea oportunitate nu te întâlneşti de două ori în viaţă! Ba, majoritatea oamenilor nu s-a întâlnit nici măcar o dată cu ea. Cunoaşteţi dumneavoastră pe cineva care să fi avut o asemenea şansă formidabilă? Despre trei miliardari se spune că ar fi fost în această situaţie, dar nici măcar asta nu e sigur!
Justificare
„Justificare”, nu „Prefaţă” şi nici „Întroducere”! „Prefaţa” sau „Întroducerea” nu exprimă decât ceea ce fac şi „lansările de carte” în faţa publicului: m
omente mai mult sau mai puţin festive, în care este posibil orice, în afară de a fi arătat şi doar cel mai mic cusur al lucrării prezentate şi – Doamne fereşte! – vreo umbră pe chipul gloriosului autor.
Această „Justificare” nu vrea decât să repete că, la fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiţie, la fel şi scriitorul depune ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman. La fel şi scriitorul ar trebui să depună ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman… La fel şi scriitorul ar trebui să facă vocalize.
Iar dacă unii vor constata că exerciţiile acestea sunt inegale, ei vor trebui să ştie că aceste texte nu sunt decât rodul câte unei zile: există zile mai bune şi există zile mai puţin bune. Şi chiar şi zile când n-ai nici un chef să faci „vocalize”. Dar le faci. Există zile mai bune şi există zile mai puţin bune. Atât pentru scriitor, cât şi pentru cititor. Mai ales că, pentru început, vocalizele din acest caiet sunt încă exerciţii liber alese.
Aşadar, un prim set de vocalize:
Clădirea de pe două străzi paralele
Mama a scris: „«Casa Roco» are intrarea principală pe strada Roco, dar şi o altă poartă la fel de impozantă pe artera paralelă, strada Ocor. Aşa că, deşi vieţuiesc în acelaşi corp de clădiri, locatarii poartă în actele de stare civilă două adrese diferite. Ceea ce i-a atras atenţia mamei a fost marea zarvă de pe strada Roco, cu ocazia nunţii fetei notarului Brum cu fiul colonelului Ruth, în acelaşi timp cu acordurile solemne ale marşului funebru ce se auzeau venind din spatele impozantei porţi de pe strada Ocor. (În aceeaşi zi şi începând cu aceeaşi oră, printr-o coincidenţă stranie, fusese programată şi înmormântarea cu onoruri militare a deputatul Wagner.)
Iniţial, s-a încercat o rezolvare amiabilă a celor două evenimente, în sensul de a fi amânat măcar cu câteva ceasuri fie plecarea alaiului nunţii, fie cortegiul funerar. Însă, cu toată bunăvoinţa, situaţia s-a dovedit fără ieşire: programarea pas cu pas a nunţii fusese stabilită cu multe luni înainte şi să o schimbi – preotul, corul, fotograful, televiziunile, restaurantul, bucătăria, orchestra etc., etc. – era de neconceput. La fel de de neconceput a fost şi modificarea orarului înmormântării deputatului Wagner, – Dumnezeu să-l odihnească! – preotul, corul, fotografii, televiziunile, plutonul chemat să execute salvele în aer etc., etc.
Aşa că, pe cale amiabilă, pe strada Roco a ieşit alaiul cel vesel, iar pe strada Ocor a ieşit tristul cortegiu funerar. Ambele în acelaşi timp. Iar muzicile s-au suprapus atât de armonic încât dr. Frank, cunoscutul compozitor, a prezentat, două luni mai târziu, Rapsodia numărul opt, cunoscută şi drept Rapsodia Roco – Ocor.
Concertul s-a bucurat de un binemeritat succes”.
Cel puţin aşa şi-a imaginat şi a scris mama şi n-avem nici un motiv să ne îndoim că n-ar fi fost aşa.
Celebrul infractor
Wilhelm von
Reichenbach se află pe drumul cel bun
Celebrul infractor Wilhelm von Reichenbach alias Rudy Spuhr alias Sir John Ritch alias Guby, aşa cum este cunoscut în cercul său intim de tâlhari, a hotărât brusc, de pe o zi pe alta, să intre în legalitate: dacă tot a ieşit mereu basma curată ori de câte ori a fost luat în colimator de autorităţi, viaţa la suprafaţă nu putea fi nici ea mai rea. Aşa că s-a înţeles cu Boom, bunul său prieten şi complice, ca acesta să-şi ducă oamenii la furat vite, iar el să deschidă o preacinstită măcelărie unde să valorifice carnea. (Ba, Guby şi-a propus să deschidă şi o tăbăcărie, căci, altfel, ce să facă şi cu pieile? Logic, nu?)
Totul a mers bine, doar că pe strada unde şi-a început Reichnebach – Spuhr – Ritch comerţul se afla, de două generaţii, MĂCELĂRIA VACA BĂLŢATĂ a lui Ronatz. Aşa că Ronatz trebuia eliminat. Şi asta e logic, nu? Deci, dacă încăpăţânatul de Ronatz n-a înţeles cu vorba bună să se mute unde o dori, dar să plece naibii din strada unde exista acum MĂCELĂRIA UNIVERSAL, Guby a pus câţiva oameni onorabili să reclame la poliţie că Ronatz – care se ştie că avea o gură spurcată – îi înjura ori de câte ori intrau să cumpere ceva. Mai ales două doamne au fost extrem de convingătoare contra unei recompense modeste. Ronatz ce să facă? Plătea şi două-trei amenzi pe zi.
Da, totul ar fi mers bine, doar că Ronatz nu s-a dat bătut: ticălosul a cheltuit ceva bani pentru a-l convinge pe un domn venit special chiar de la Paris (sau de la Berlin?) să omoare un trecător imprudent şi să arunce cadavrul în magazia MĂCELĂRIEI UNIVERSAL. De data asta, lui Wilhelm von Reichenbach alias Rudy Spuhr alias Sir John Ritch alias Guby nu i-a mai mers. A fost condamnat pentru crimă şi se află pe drumul cel bun pentru cel puţin douăzeci de ani.
Şi cum nimic nu se pierde într-o economie coerentă, în continuare Boom îi livrează lui Ronatz carnea vitelor furate, iar alături de MĂCELĂRIA VACA BĂLŢATĂ a apărut şi marochinăria CUREAUA DE AUR.
Jean-Paul Romerg a fost executat
cu onoruri militare
Jean-Paul Romerg, „Marele Jean” cum fusese numit pe vremea terorii, a comis atâtea crime în încercarea de a-l deposeda pe Suveran de Tronul Legitim, încât, dacă n-ar fi fost Paul Lorens, „Viteazul Paul”, întreaga ţară ar fi fost transformată într-un imens abator.
Drept urmare, Regele a ordonat, spre satisfacţia întregului Său popor, ca toţi cetăţenii Săi de sex masculin purtând prenumele Jean să fie împuşcaţi. (Prea multă lume a participat la masacrele lui Jean-Paul Romerg…) Şi, prin acelaşi decret, toţi bărbaţii cu prenumele Paul au fost decoraţi.
Drept urmare, Jean-Paul Romerg a fost executat. Dar cu onoruri militare.
Un ceas irecuperabil
Mai ţineţi minte accidentul acela nenorocit, când un autobuz plin cu pasageri s-a izbit cu peste o sută kilometrii la oră în singurul copac din câmpia nesfârşită? Ziarele au prezentat pe larg tragedia şi au anunţat, prin altele, că douăzeci şi opt de pasageri şi-au pierdut viaţa şi alţi şase au fost grav răniţi. Ceea ce nu s-a putut afla din mass-media a fost că în autobuzul cu pricina s-a aflat şi însuşi Julius Zimberlan. (Poate pentru că acesta a fost singurul care n-a păţit nimic dintre toţi ocupanţii unui loc în vehicul şi, mişcându-se pe picioarele lui, a putut fi uşor confundat cu oricare dintre gură-cască ce se înghesuiau la faţa locului încurcând echipele salvării şi ale poliţiei.
În haosul creat, Julius Zimberlan – despre care presa n-a pomenit nimic, dar absolut nimic! – a realizat că din cauza bufniturii i s-a distrus ceasul destul de scump pe care-l avusese la încheietura mâinii. (De obicei nu pleca la drum cu ceasul acela, pentru deplasări se folosea de un altul, mult mai ieftin, dar de data aceea – tocmai de data aceea! – a omis să schimbe ceasul, ştiţi cum este când afli în ultima clipă că trebuie să pleci undeva şi ai atâtea lucruri de făcut într-un timp extrem de limitat…)
Julius Zimberlan era cu totul neconsolat pentru cele păţite. Degeaba i-au spus cei apropiaţi că trebuie să fie fericit că nu s-a numărat printre decedaţi, nici măcar printre răniţi, însă ceasul primit cadou reprezenta un simbol, numai cine primeşte aşa ceva în împrejurările în care l-a dobândit el poate înţelege valoarea unui asemenea obiect.
Alţii i-au arătat pozele din ziare luate de la locul tragediei. Şi pe Julius Zimberlan imaginile acelea l-au impresionat cumplit, însă pierderea ceasului tot nu-i ieşea din cap.
În autobuzul ghinionist s-a aflat şi Robert Lim, colegul din şcoala primară a lui Julius Zimberlan. La înmormântarea lui Robert, lumea comenta în şoaptă grozăvia întâmplată, iar Julius a luat şi el parte la discuţie, exprimându-şi întreaga compasiune. Oamenii îl ascultară atenţi că doar Julius fusese martor ocular la tragedie, chiar dacă norocul a fost de partea lui. Asemenea remarci Julius le considera profund răutăcioase: cum să-l consideri doar „martor ocular la tragedie”, când în acea împrejurare cumplită şi-a distrus ceasul scump, un adevărat simbol?
Furios că lumea n-are nici un pic de înţelegere şi pentru el, Julius Zimberlan plecă de la cimitir încă înainte ca preotul să fi terminat slujba la mormântul deschis a lui Robert.
„De ce? De ce nu mă înţeleg semenii? De ce?” Iată enigma ce-l roade cel mai mult pe Julius Zimberlan.
Julius Zimberlan cu adevărat fericit
În popor s-a încetăţenit expresia „cele cinci simţuri”. De parcă ar fi doar cinci… Dar simţul echilibrului? Dar simţul timpului? Dar simţul foamei? Dar simţul oboselii? Etc.
Julius Zimberlan avea toate acele multe simţuri intacte. Într-o frumoasă zi de primăvară, când soarele strălucea optimist, iar păsările călătoare reveneau din ţările calde, Julius Zimberlan stând la coadă pentru a-şi plăti unul dintre multele impozite, fu năpădit de un iz greu de transpiraţie. Coada se prelungea şi mirosul devenise tot mai insuportabil. „O! De n-aş mai avea un nas atât de sensibil!” îşi spuse Julius Zimberlan. Şi, pe loc, simţul olfactiv îi dispăru cu totul. Şi fu mai fericit.
Într-altă zi frumoasă de primăvară, copiii au ieşit în aer liber, putând, în sfârşit să se bucure de natura darnică. Dar făceau o hărmălaie îngrozitoare. (Îngrozitoare pentru Julius Zimberlan, care „şi el are dreptul la un ceas de odihnă, nu?”) „O! De n-aş mai avea un auz atât de sensibil!” îşi spuse Julius Zimberlan. Şi, pe loc, auzul îi dispăru cu totul. Şi fu mai fericit.
În vizită la familia Acad. Prof. Dr. Dr. H. C. Magnus Dreck, Julius Zimberlan fu reţinut la cină. O cină atât de sofisticată, încât simţii cum toată mâncarea i se întorcea spre gură. „Pentru Dumnezeu! se sperie Julius, Numai să nu vomit! De n-aş mai avea papilele gustative atât de sensibile!” îşi spuse Julius Zimberlan. Şi, pe loc, sensibilitatea gustativă îi dispăru cu totul. Şi fu mai fericit.
Dar abia când îi dispărură toate simţurile – şi nu doar cele cinci recunoscute în popor – fu cu adevărat fericit Julius Zimberlan. Irevocabil fericit.
(În timpul acesta, oamenii buni îl compătimeau.)
De ce a avut loc nefericitul
eveniment miercuri seara
Julius Zimberlan se întâlneşte în fiecare joi seara cu o societate cu adevărat selectă la cafeneaua LIDO. Acolo vine crema intelectuală a oraşului: trei medici, doi avocaţi, farmacistul, directorul unei bănci şi directorul adjunct al celeilalte, directorul liceului, cei doi notari, ambii arhitecţi, proprietarul şi redactorul şef al trustului local de presă, precum şi patronii celor mai importante firme de producţie şi/sau comerciale. Şi mai vin şi alţii. Nu putem reproduce numele onorabilelor personaje, întrucât joi seara, la Lido, este interzis să te adresezi convivilor cu titulatura oficială, întrucât s-a decis că acolo doar „volutele spiritului” au drept de dialog. (Dacă am fi amintit în incompleta enumerare şi pe comandantul garnizoanei, pe viceprimar şi pe însuşi prefectul – ca să nu mai vorbim despre parohul ortodox, de preotul catolic şi chiar şi despre rabin –, pur şi simplu am crea o ierarhie nedorită în acel loc. Iar dacă am pomenit un singur nume, cel al lui Julius Zimberlan, am avut grijă să nu-i specificăm şi statutul civil: sau dai numele, sau funcţia! Menţionând amândouă s-ar fi considerat aproape un sacrilegiu.)
La reuniunile de joi seara, se poartă superioare controverse filosofice: „Ce rost are să ne străduim atât toată viaţa pentru bani, case şi femei frumoase, când finalul este inevitabil unul singur, cel desfăşurat la cimitir?”. (Cu varianta: „Ce rost are să te învrăjbeşti cu unul ori cu altul pentru o poziţie socială ori pentru un alt motiv la fel de trecător când… finalul este inevitabil unul singur, cel desfăşurat la cimitir?”) Şi, trebuie recunoscut că, după fiecare întâlnire de la cafeneaua LIDO, oamenii aceia remarcabili înţeleg tot mai bine câtă zădărnicie este în viaţa noastră.
De aceea, nu este de mirare că unul dintre cei doi avocaţi l-a ucis într-o seară de miercuri pe unul dintre cei doi notari. Se pare că la mijloc ar fi fost o femeie („Cherche la femme! desigur), deşi, după alte surse, diferendul ar fi pornit de la bani. Deci, nu e de mirare că tragicul eveniment a avut loc miercuri: joi seara este timpul când selecta societate se descarcă de patimile lumeşti. Care, iată, fac atâta rău! Însă o săptămână întreagă acest panaceu nu are putere suficientă şi efectele scad tot mai mult până la o nouă întâlnire. De aceea a avut loc nefericitul eveniment miercuri seara! Quod erat demonstrandum!
Cine să înţeleagă femeia?
Julius Zimberlan este un tip scrupulos, care nu suportă niciodată să lase un lucru neterminat. Cei ce nu-l cunosc prea bine îi admiră conştiinciozitatea, cei ce-i stau în preajmă nu pot să nu observe cum îl macină tot timpul grija că nu-şi va termina la timp ori în deplinătate cele ce şi-a propus. Cinstit până la capăt, mereu ocupat, mereu serios, niciodată relaxat, Julius Zimberlan pretinde acelaşi comportament şi de la cei din jur.
Robert Oberdran chiar dimpotrivă: e superficial, lipsit de cea mai elementară punctualitate, motiv pentru care e enervant la culme. După orice întâlnire cu el, toată lumea e revoltată, însă adevărul e că e simpatic, are un ceva plăcut care te face să nu-ţi vină să-l ocoleşti.
Julius Zimberlan purta întotdeauna cravată, Robert Oberdran niciodată.
Julius Zimberlan şi Robert Oberdran i-au făcut curte aceleiaşi femei. Ea l-a ales fără să crâcnească pe Robert, un om lângă care nu te plictiseşti niciodată. Dar, e adevărat, mariajul n-a durat prea mult: cine să reziste lângă un fluturaş asemenea lui Robert? Un individ care reuşeşte să facă praf orice venit în doar câteva zile? Din glumiţe şi săruturi nu se poate trăi! Omul acela e bun pentru un flirt, o aventură, însă nu pentru o căsnicie! Aşa că femeia s-a orientat spre Julius, un om serios, punctual, cinstit până la capăt, care nu se abate niciodată de la cuvântul dat, lângă care te simţi în deplină siguranţă.
Nici mariajul acesta n-a rezistat: femeia se simţea ca într-o colivie cu gratii de aur.
Lumea comentează: dacă nici cu Julius, nici cu Robert, înseamnă că femeia e de vină. Cine s-o înţeleagă?
Midias
Bunicul lui Julius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, a fost, până la urmă, un om foarte bogat. Până la urmă…
Într-o zi, pentru că l-a auzit că se plânge toată vremea de sărăcia lucie în care-şi târăşte zilele, Dumnezeu i-a oferit o şansă unică bunicului lui Julius Zimberlan: l-a introdus în S. C. a M. L. (Seiful Central al Monetăriei Lumii) şi i-a spus că poate să ia de acolo atâtea monede de 5 centime câte va putea număra.
Cu o asemenea oportunitate nu te întâlneşti de două ori în viaţă! Ba, majoritatea oamenilor nu s-a întâlnit nici măcar o dată cu ea. Cunoaşteţi dumneavoastră pe cineva care să fi avut o asemenea şansă formidabilă? Despre trei miliardari se spune că ar fi fost în această situaţie, dar nici măcar asta nu e sigur!
Aşa că bunicul lui Julius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, s-a pus pe numărat monedele de 5 centime. După câteva ore a obosit, însă a văzut că, deşi a lucrat atent, n-a strâns încă atât cât şi-a impus. Pe urmă, când a ajuns la cifra visată, şi-a zis că nu-şi va putea ierta niciodată dacă va abandona culegerea de monede, atunci când poate să-şi dubleze, tripleze ori multiplica la nesfârşit cele mai luminoase vise.
Bunicul lui Juluius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, a numărat fără să se oprească monede de 5 centime timp de patru zile şi aproape patru nopţi, deşi era tot mai istovit şi-i era tot mai sete. Înainte de a se lumina pentru a patra oară de ziuă, bogat şi mulţumit de sine, foarte bogat şi foarte mulţumit de sine, s-a prăbuşit mort epuizat şi complet deshidratat.
Bunicul lui Julius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, este considerat drept unul dintre oamenii cei mai de succes din istorie.
Dr. Julius Zimberlan
Străbunicul lui Julius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, a fost un om deosebit de cult: a studiat la oraş şi şi-a luat examenul de bacalaureat cu brio. Când ieşea pe stradă, lumea îşi scotea pălăria în faţa lui.
Bunicul lui Julius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, a fost un om deosebit de cult: a studiat la oraş şi şi-a luat examenul de licenţă cu brio. Când ieşea pe stradă, lumea îşi scotea pălăria în faţa lui.
Tatăl lui Julius Zimberlan, J. B. Zimberlan, a fost un om deosebit de cult: a studiat la oraş şi şi-a luat examenul de master cu brio. Când ieşea pe stradă, lumea îşi scotea pălăria în faţa lui.
Julius Zimberlan a fost un om deosebit de cult: a studiat la oraş şi şi-a luat doctoratul cu brio. Când iese pe stradă, respiră aerul metropolei cu reclamele ei multicolore şi se pierde în torentul de trecători.
Julius Zimberlan este cel mai
genial pianist al timpului nostru
Se spune că Julius Zimberlan ar fi cel mai genial pianist al timpului nostru şi că n-ar avea decât un singur rival, pe Xao Xi. Cel puţin aceasta a fost părerea unanimă a specialiştilor. Chiar şi „concurenţa” a trebuit să recunoască neputincioasă că Julius Zimberlan ar fi cel mai genial pianist contemporan şi că n-are decât un singur rival, pe Xao Xi. Măcar de data asta, specialiştii sunt în deplin acord: „Julius Zimberlan este cel mai genial pianist al timpului nostru şi n-are decât un singur rival, pe Xao Xi”.
Publicul s-a bătut pur şi simplu pentru un bilet la concertele lui Julius Zimberlan, cel mai genial pianist al timpului său, deşi preţiosul bilet nu era deloc ieftin. Şi Xao Xi l-a apreciat mult pe Julius Zimberlan.
Paula Mirenfield n-a reuşit să obţină un bilet la vreun concert de al lui Julius Zimberlan, deşi ar fi dorit atât de mult să-l asculte în sală şi nu de pe disc… Aşa că a trebuit să se mulţumească şi cu interpreţi mai puţin celebri. Aceasta a fost toată viaţa una dintre deziluziile ei.
Într-o zi, soţul, inginer de poduri şi drumuri, a întrebat-o, plin de compasiune, cu ce este mai bun Julius Zimberlan decât solistul de la al cărui concert tocmai se întorceau. În loc de răspuns, Paula i-a aruncat una dintre „privirile ei ucigătoare”. Nici Wilhelmina n-a catadicsit să explice de ce Julius Zimberlan este cel mai genial pianist. Şi nici chiar Robert, profesorul de muzică. Aşa că J. P. Mirenfield n-a mai insistat. E clar: Julius Zimberlan este cel mai genial pianist al timpului nostru. Nu încape nici o îndoială!
Acvariul
Julius Zimberlan s-a trezit leoarcă de sudoare: visase că era un peşte de acvariu, un scalar asemenea unui fluture. Nu ştia cât a dormit, dar ţinea minte cum înota strecurându-se printre plantele ornamentale până ce dădea de peretele de sticlă. Atunci se întorcea şi înota strecurându-se printre plantele ornamentale până ce dădea de un alt (?) perete de sticlă. Pe urmă, Julius Zimberlan îşi amintea foarte limpede că era un peşte de acvariu, un scalar asemenea unui fluture ce înota strecurându-se printre plantele ornamentale, până ce dădea de peretele de sticlă. Atunci se întorcea şi înota strecurându-se printre plantele ornamentale până ce dădea de un alt (?) perete de sticlă.
„Groaznic! se tânguia Julius Zimberlan, e cumplit să fii încorsetat între nişte pereţi de sticlă, să depinzi de bunăvoinţa stăpânului… proprietarului acvariului… pentru a primi mâncarea, pentru a se curăţa apa, practic pentru orice! Groaznic!”
Visul acela l-a urmărit toată ziua: şi cât s-a plictisit la serviciu şi a fost admonestat pentru întârzierea lucrării, şi cât şi-a numărat banii la băcănie, şi când s-a strecurat prin traficul intens, şi cât şi-a completat formularele pentru fisc.
În noaptea următoare, Julius Zimberlan s-a trezit din nou leoarcă de sudoare: visase iarăşi că era un peşte de acvariu, un scalar asemenea unui fluture care înota graţios, strecurându-se printre plantele ornamentale. Şi realiză că în visul său nu s-a insinuat nici şeful de la serviciu, nici poliţistul de la circulaţie, nici banii întotdeauna drămuiţi.
Seara următoare abia aşteptă să se viseze peşte, scalar superb, asemenea unui fluture. Şi se trezi leoarcă de sudoare când realiză că nu se mai află în acvariu.
De ce tocmai acum?
Julius Zimberlan (desigur, tatăl) s-a îmbolnăvit şi medicul i-a recomandat o intervenţie chirurgicală lipsită de riscuri majore.
De ce tocmai acum? s-a lamentat Julius Zimberlan (desigur, tatăl), tocmai acum când trebuie să mă prezint la interviul pentru ocuparea postului de şef de birou, momentul pe care-l aştept de atâta vreme. De ce tocmai acum?
Aşa că a mai amânat operaţia, mai ales că exista şi posibilitatea ca lucrurile să se îndrepte şi fără ea.
Dar nu s-au îndreptat şi medicul i-a recomandat o intervenţie chirurgicală lipsită de riscuri.
De ce tocmai acum? s-a lamentat Julius Zimberlan (desigur, tatăl), tocmai acum când trebuie să mă prezint la interviul pentru ocuparea postului de director adjunct, momentul pe care-l aştept de atâta vreme. De ce tocmai acum?
Aşa că a mai amânat operaţia, mai ales că exista şi posibilitatea ca lucrurile să se îndrepte şi fără ea. Dar nu s-au îndreptat şi medicul i-a recomandat o intervenţie chirurgicală.
De ce tocmai acum? s-a lamentat Julius Zimberlan (desigur, tatăl), tocmai acum când trebuie să mă prezint la interviul pentru ocuparea postului de director plin, momentul pe care-l aştept de atâta vreme. De ce tocmai acum?
Directorul Julius Zimberlan, un adevărat martir al datoriei, a fost condus pe ultimul drum de un alai nesfârşit de rude, de prieteni şi de pierde vară.
