■ Academia Română ■ File de istorie
V.A. Urechea spunea spre luarea aminte a celor de atunci şi a celor de azi şi mâine că „disoluţia unui popor începe în ziua în care datează disoluţia limbei, căci limba împarte pururi soarta poporului”.
Ctitorirea unei societăţi academice
În ziua de 1/13 aprilie 1866 când, prin decretul nr. 582 emis de Locotenenţa domnească, lua fiinţă Societatea Literară Română se împlinea un ideal împărtăşit de generaţii şi generaţii de cărturari. În Istoria Academiei Române, acad. Dan Berindei precizează că „abia după 1959, în noile condiţii socio-politice şi naţionale, se va putea trece la forme de organizare mai complexe şi mai desăvârşite în ceea ce priveşte societăţile de cultură, deschizându-se drum către momentul de unificare instituţională printr-o academie a vieţii culturale a naţiunii”.
Cu temei se consideră că limba este pentru cultură ceea ce este sângele pentru organism, aşa încât era în logica firescului ctitorirea unei societăţi academice care să-şi asume misiunea de a fixa regulile limbii române în unitatea ei lexicală, de a îmbogăţi lexicul, de a întocmi o ortografie, o gramatică şi un dicţionar. În anul 1867, Societatea Literară Română devenea Societatea Academică Română şi la inaugurare au participat cărturari din toate provinciile româneşti, inclusiv cele aflate sub trecătoare stăpâniri străine. A fost o impresionantă manifestare a unităţii sub cuvintele de rezonanţă istorică rostite de Al. Roman: „Limba ne uneşte”. Ducând mai departe ideea, V.A. Urechea spunea spre luarea aminte a celor de atunci şi a celor de azi şi mâine că „disoluţia unui popor începe în ziua în care datează disoluţia limbei, căci limba împarte pururi 
soarta poporului”. Primirea în Bucureşti a membrilor Societăţii a fost de o solemnitate memorabilă, iar lucrările primei sesiuni s-au dovedit a fi un început de bun augur pentru tot ceea ce a reprezentat şi reprezintă Academia în istoria românilor.
Regele Ferdinand, Întregitorul
În 1878 Societatea Academică Română devine Academia Română, şi, la preocupările orientate cu precădere spre filologie şi istorie, s-au adăugat şi amplificat în timp cele de natură ştiinţifică. G. Sion aprecia că Academia a devenit o reală „instituţie naţională, un corp de elită al scienţiei şi inteligenţei, care inspiră nu numai încrederea şi respectul românilor, ci chiar consideraţiune în faţa străinilor”. Consfinţită prin Lege ca Institut naţional, Academia Română avea ca program „cultura limbii şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”. Preocupările ştiinţifice au fost împlinite prin prezenţa activă a Academiei în viaţa cetăţii, recunoscută şi prin primirea unor mari personalităţi ca „membri onorari”, calea fiind deschisă de domnitorul Carol (1867). A urmat regele Ferdinand, Întregitorul, care a fost ales ca membru de onoare, preşedinte de onoare şi protector al Academiei, apoi Carol al II-lea, iniţiind, consolidând şi dezvoltând tradiţia bunelor relaţii între cele două mari instituţii.
În 1878 a început, după caracterizarea acad. Dan Berindei, un „timp de maturizare şi desăvârşire”, Academia ajungând, după Ion Nistor, „supremul areopag al gândirii şi simţirii româneşti”, iar după C. I. Istrati, „manifestaţia cea mai înaltă a culturii române”. Au fost ani bogaţi în evenimente ştiinţifice în care au primit consacrarea academică mari personalităţi din cultură şi ştiinţă, ctitori de şcoli ştiinţifice şi modele pentru cei tineri; ani în care Academia şi-a făcut simţită prezenţa activă la viaţa socială, glasul ei fiind ascultat şi respectat; ani în care s-a îmbogăţit tezaurul Bibliotecii, când proprietăţile Academiei s-au îmbogăţit prin donaţii diferite. Dintre personalităţile emblematice amintim doar pe Vasile Alecsandri, August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, Sextil Puşcariu, George Coşbuc, Ion Bianu, Al. Philippide, Ovid 
Densuşeanu, Dimitrie Onciul, Sabba Ştefănescu, Petru Poni, Ion Simionescu, Ştefan Hepites. La ceasul Marii Uniri, Academia Română, saluta împlinirea acestui ideal sfânt printr-o telegramă în care felicita Consiliul Naţional Român de la Sibiu pentru că împlinise „gândul statornic al neamului”. Unirea Mare era o sărbătoare a întregii suflări româneşti, când „biruit-a gândul”, iar Academia contribuise substanţial timp de mai bine de jumătate de veac.
Desăvârşirea unităţii statale a inaugurat o nouă perioadă în istoria noastră, ale cărei consecinţe benefice nu au întârziat să apară şi în activitatea Academiei, regele Ferdinand I „Întregitorul”, apreciind-o, ca „păzitorul credincios al limbii şi culturii naţionale”, având a fi „pildă înălţătoare a unirii tuturor la muncă pentru trainica aşezare a României Nouă”. Cercetătorul atent poate confirma că Academia s-a dezvoltat ca o pildă vrednică de a fi urmată şi a făcut-o prin contribuţiile membrilor vechi, la care s-au adăugat noii cetăţeni ai acestei „Republici a egalilor”, acoperind, practic, întreaga arie a cunoaşterii ştiinţifice şi creaţiei literar artistice. Să-i amintim doar pe Constantin Rădulescu Motru, Nicolae Vasilescu Karpen, Victor Babeş, Ioan Cantacuzino, Ion Agârbiceanu, Andrei Rădulescu, Gogu Constantinescu, George Enescu, George Petraşcu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu şi alţi clasici ai culturii şi pionieri ai ştiinţei despre a căror activitate aflăm, sau ar trebui s-o facem, încă din anii de liceu. N-a întârziat să apară recunoaşterea pe plan extern, o serie de oameni de ştiinţă de peste hotare fiind aleşi membri de onoare ai Academiei, la fel şi membrii Academiei Române, s-au înmulţit participările la sesiuni ştiinţifice internaţionale ş.a. Totul avea să se întreruptă dramatic în 1948, când Academia a devenit, „prizoniera” noii puteri politice şi, cum scrie acad. Dan Berindei, „un simbol al încătuşării la care era supusă întreaga ţară”. Mai mult, Academia era condamnată la dispariţie, pentru că, din 1974, nu se mai făcuseră alegeri, iar institutele de cercetare au fost luate de la Academie şi trecute sub alte coordonări.
Excelenţa ca normă de activitate cotidiană
La 26 decembrie 1989 a început un proces de renaştere, istoria consemnând decretul-lege nr. 4 din 1989 prin care această instituţie simbol îşi relua numele de Academia Română, i se recunoştea statutul de „cel mai în
alt for ştiinţific şi cultural al ţării”. Între primele măsuri luate au fost reprimirea membrilor excluşi, readucerea institutelor de cercetare în reţeaua academică, primirea de noi membri şi demararea demersului de recuperare a patrimoniului Academiei ş.a. A început o efervescentă activitate ştiinţifică – sesiuni şi simpozioane ştiinţifice naţionale şi internaţionale –, s-a reluat tradiţia susţinerii discursurilor de recepţie, a premiilor ş.a. Excelenţa a devenit normă de activitate cotidiană – de la cercetare la consacrare. Într-un timp al schimbărilor rapide şi, adesea, imprevizibile, Academia este un centru de stabilitate pentru că, nefiind implicată politic, urmăreşte perseverent recunoaşterea naţională a celor mai valoroase personalităţi din ştiinţă şi cultură, cercetarea ştiinţifică şi tehnologică şi creaţia cultural artistică de performanţă. Prin deschiderea spre nou şi asimilarea lui cu discernământ şi responsabilitate, prin stimularea creaţiei este perpetuat şi dezvoltat spiritul unei tradiţii ce impune Academia printre cele mai respectate instituţii ale statului, un reper în afirmarea României în reţeaua de cercetare ştiinţifică europeană şi mondială.
În spiritul acestei tradiţii, ales preşedinte anul acesta, acad. Ionel-Valentin Vlad şi-a conceput planul managerial în funcţie de „două mari dimensiuni – evoluţia internaţională şi situaţia ţării noastre, ca for de consacrare şi, implicit, de promovare a tinerilor ca instituţie de cercetare ştiinţifică fundamentală, componentă a cercetării pe care am reuşit să o includem în strategia naţională de cercetare”. Este prevăzută demararea activităţii de elaborare a strategiei Academiei Române pentru anii 2014-2020, corelată cu Strategia Naţională în domeniul Cercetării – Dezvoltării – Inovării şi cu programele internaţionale. Aria tematică a cercetării fundamentale este diversă şi răspunde nevoilor sociale şi reţinem: cultură şi civilizaţie românească; cercetare fundamentală pentru o agricultură sustenabilă ca temei pentru siguranţa şi securitatea alimentară în România; cercetări asupra vieţii în era digitală; cercetarea resurselor naturale pentru utilizarea lor în interesul naţional şi în colaborări internaţionale reciproc avantajoase; cercetări în domeniul ştiinţelor economice şi socio-umane; cercetarea fundamentală socio-umană; cercetarea fundamentală pentru sănătate şi schimbări demografice pozitive. Rezultatele acestor cercetări vor întemeia propunerea unor proiecte interdisciplinare pentru analize, recomandări şi strategii naţionale care să fie înaintate instituţiilor decizionale – Administraţie prezidenţială, Parlament, Guvern – în legătură cu marile probleme ale prezentului şi viitorului ţării. Este prevăzută şi constituirea cadrului pentru un „proiect de ţară”, proiect strategic pentru România, la a cărui colaborare Academia ar putea să aducă tradiţia, excelenţa, clarviziunea şi înţelepciunea cercetării fundamentale pe care o desfăşoară în mai toate domeniile cultural-ştiinţifice. Academia poate fi „cel mai autorizat consultant ştiinţific, neafectat de ciclurile politice, care poate menţine continuitatea, coerenţa şi convergenţa acţiunilor pentru dezvoltarea durabilă a societăţii noastre”. Societate savantă, Academia Română întreprinde analize ştiinţifice riguroase care să fie folosite de decidenţii politici în adoptarea soluţiilor optime de dezvoltare socială şi, în funcţie de evoluţia economico-politică şi socială, adaptarea eficientă la schimbări şi elaborarea unor prognoze viabile.
G. Sion aprecia că Academia a devenit o reală „instituţie naţională, un corp de elită al scienţiei şi inteligenţei, care inspiră nu numai încrederea şi respectul românilor, ci chiar consideraţiune în faţa străinilor”. Consfinţită prin Lege ca Institut naţional, Academia Română avea ca program „cultura limbii şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”.
Este un proiect realist dacă îl relaţionăm cu potenţialul ştiinţific al Academiei Române, cu aportul ei la afirmarea demnă pe plan mondial, ca un preludiu la anul 2016, când se vor împlini 150 de ani de la înfiinţarea acestei instituţii înalt reprezentative pentru ştiinţa, cultura şi spiritualitatea din ţara noastră.
Elena Solunca Moise
■ Amănunte despre organizarea şi funcţionarea Academiei Române, evenimentele ştiinţifice la zi pot fi vizualizate la adresa www.academiaromana.ro
