Cristina Tătaru
Poeme
– Servus, zise Umbra, iacă, te privesc.
Orice faci, într-una stau să te-amăgesc.
Nu-ţi dau strop, nici cale, stau cu tine-ntr-una,
Să-ţi arăt din soare cum se iscă luna.
– Servus, i-am zis Umbrei, nu mă tem de tine.
Soarele şi Luna le-am trecut prin mine.
Ce îmi zici acum? Că-s fruct trecut şi sterp?
De la tine, Umbră, ce să tot aştept?
S-a jucat prin falduri, a tăcut un pic,
Aşteptând s-o caut, să o tot ridic.
Stau. Mă fac că dorm. Tac. Îmi stă în cale,
Umbra ce-am făcut-o. Povârnită-n jale.
– Servus, zice Umbra, stând asupra mea.
– Azi ţi-s slugă, servus, mâine eşti a mea…
***
Stă ceva în două labe. Stă ceva şi porunceşte
Să ne însorim în peşteri. Să ne-ncolăcim, şerpeşte,
Ca să spunem unde arde. Stă prin spini, stă în genunchi,
Numai să ne facă-a spune mierea ce ne stă în trunchi.
Stă acolo-n vise. Şede, ca un somn, unde-am visat
Că, nepământean, un suflet dintru trup ni s-a-ntâmplat,
Că nu mai avem povară, nici păcate să purtăm,
Că n-avem vreo socoteală dincolo de trup să dăm.
Stă ceva, în două labe. Spune. Iacă, n-o să ştim
Cât din noi e suflet, care din noi doi ne tot privim…
***
Cărăm din viaţă, -ntr-una, înspre gări,
De parc-am vrea spre nemuriri cărări.
Într-una, tot cărăm. De parc-am şti
Cărările, cu toate, cum or fi.
Pe pajişti asfinţite-n noapte, stăm
Şi tot cărăm. De parcă ne-ntremăm.
Că nu mai ştim, cărând avan, prin zi,
Ce-o să mai fim. Prin gări, în nopţi târzii,
O s-auzim, în glas domol, tăcut,
Ce-am stat şi-am tot cărat. Şi-am început
Cărare, ca o mare întrebare,
Ce stă prin oase şi prin somn. Şi-apare
O apă dulce-n somnul ce-l dormim…
Nu e nimic. Nici somn, nici veghe. Ştim.
***
De unde nu-i, nici nu ni se răscoală
Vecia spre pereţi, rămasă goală.
De unde nu-i, nici nu mai bănuim
Ce am putea să fim, de-am vrea să fim.
De unde n-avem, stăm. Suntem fârtaţi,
La mese fără carne îmbiaţi.
De unde nu suntem, n-avem ce cere.
Nici lapte-n pâine şi nici nuci în miere.
Stăm, nefiind, ne-având, ca şi cum, iacă,
S-ar mai isca un poate, ori un dacă.
Stăm aşteptând. Într-una aşteptând,
Să cadă oile răpuse-n gând.
Stăm. Încă stăm. De parcă nu mai ştim
Că stând, rodim. Rostind, o să tot fim…
***
Ascultă-mă, frate, mai ştii,
Cum rodeam înspre zori, sidefii?
Cum nu mai voiam să mai stăm
De prin cronici, prin zori, să-ngrânăm?
Măi, frate, ce-nmuguri spre somn,
Mai ştii că tot unul ni-i Domn?
Mai ştii cum, din corn, ne tot cheamă
Răzmeriţele, să dăm seamă?
Mai ştii unde ţi-ai genuncheat
Roibul-roaibă, de luptă-nşăuat?
Mai ştii unde-adastă, tânjind,
Să-i vii spre poveste, prin jind,
Nevasta, poveşti mugurind?
Stau, roaiba-ţi, mereu amurgind…
Pe perne, poveşti înroşind…
***
Când vine ora opt, cresc din pahare
Stafii preadulci şi abătute. Deci,
Să le primim, să închinăm lucoare,
Prin nopţile din tot în tot mai reci.
E tot mai linişte prin oase. Tace
Domol, şi sângele ce cade blând
Spre bălţi şi nefăcute, unde zace
Fiinţa-n sânge, toamne tremurând.
Să mai tăcem un pic. E tot mai brumă,
Ne bucurăm mai stins. Ne bucurăm
De coapsa toamnei, unde îngrânăm…
Şi spicele, din noi, vor naşte humă.
Să stăm. Să mai tot bem din clipa-n care
N-am vrea să ştim de unde, ce, ne doare…
***
Ştii tu cum e nimicul? Ca şaua, adăstând,
Pe nimeni, ce se iscă dintr-una. Şi, săltând,
Să sară peste şoldul ce-i ea, şi, aşteptat,
Să-i cadă în buiestru. S-o ia, domol, săltat,
S-o-nveţe nefiitul, din pintenii ce dor,
S-o tragă peste râpe tot auind a dor,
S-o-nveţe cum e bezna, ca şaua să nu fie
Nici apă-n pâine; pielea din ea să se-ntârzie,
Precum târzie-i clipa în care-a aruncat
Şi Făt-Frumosul cutea, ce-n stâncă s-a schimbat.
Nu e nimic din astea. Stau spre pământ. Mă doare
Ceva, ce poate, mâine, se va schimba în floare.
Stau spre pământ. Spre nimeni, Stau goală, ca o şa.
Nimicul, ori ceva, poate m-o-ncăleca.
