Adrian Dinu Rachieru e „conştiinţă responsabilă pentru destinul culturii şi civilizaţiei româneşti”, consun cu Theodor Codreanu.
La apropiat ceas aniversar, îi urez să dezmintă balada („ce ziua lucra/ noaptea se surpa”) şi tot ce ridică ziua să nu se dărâme noaptea. E vorba de zidul de apărare al cetăţii culturii, îngrijorător fisurat.
În stil dinamic, fluent, flexibil, alert, expresiv (se simte mâna de povestaş), ADR ne invită să citim carte după carte din vastul său program de cercetare, ritmul apariţiilor fiind impresionant.
În fapt, Adrian Dinu Rachieru îşi construieşte o operă densă, ca om creativ cu asupra de măsură, dar şi cu 
măsură în toate. ADR are multe de spus şi le spune cu seriozitate şi răspundere, abordând teme grele şi de pe versantul sociologiei („Critica literară fără sociologie minimă, refulată nu există”), şi de pe versantul criticii şi istoriei literare. Vederea rigidă, în alb-negru, cu accent pe dezacord, îi repugnă; ADR vede coerent, în vremi de criză culturală şi de răsturnare a scării valorilor, aşadar de dez-orientare.
O astfel de temă grea e raportul Putere/ cultură, scriitor/ politică (Vezi Literatură şi ideologie, Seria Academica, ed. Excelsior Art, 2013). Cartea începe abrupt: ADR promite să deschidă un şantier pentru Istoria politică a literaturii române postbelice. Îi aştept cu nerăbdare opusul, materie primă fiind destulă. Autorul ne asigură că nu va părăsi „exigenţa unui demers estetic”. Cum altfel, când nihilişti vehemenţi, în criză de argumente, s-au transformat în procurori, iar la polul opus în (im)presari, supralicitând valori medii, ca să nu spun mai rău; când cărţi aşezate, trainice rămân în umbra maculaturii în floare; când câştigă teren poezia şi proza ilegitime estetic, conform „bursei relaţiilor (utile)”? Post-ismele de tot soiul fac ravagii: în post-totalitarism, înaintam spre post-ethnos, post-cultură, post-literatură. Postmodernis-
mul „neţărmurit”, ca odinioară realismul socialist, a avut ce-a avut cu şaizeciştii şi cu şaptezeciştii, pentru ca douămiiştii să se răfuiască şi cu unii, şi cu alţii, cu toţi „dinozaurii” scriind ca Breban, ca Preda, ca Buzura, ca Radu Mareş (ia încercaţi să scrieţi ca ei!). Un scriitor de top a recomandat altuia să fie contracultural. Ce-ar însemna asta? Să dea o palmă literaturii predecesorilor. Zis şi făcut: douămiiştii îl urmează pe… Marx: se despart de trecut, râzând şi înjurându-i pe înaintaşi. Le atrag atenţia că neo-barbarii n-au nici istorie, nici istorie literară.
„Avem, consemnează A.D. Rachieru, o tradiţie a respingerii propriilor valori”, fapt regretabil, observat/ comentat şi de Mircea Eliade, şi de Tudor Vianu, şi de Edgar Papu, ei înşişi respinşi, „Lupta cu statuile, în formulare ADR, e ciclică în istoria noastră literară”, motivarea fiind eliberarea soclurilor. ADR impune prin comentariul calm, argumentat, pentru o imagine „reală” a literaturii după recitire. În perioadele ceva mai relaxate ale cenzurii (din ce în ce mai aberantă în anii optzeci) au apărut cărţi care nu pot fi distruse apud alte lecturi, cu alte dioptrii.
După „borna ’89”, revizitările (ca să nu le spun revizuiri, cuvânt antipatic, pus în practică de demolatorii proletculturnici, de cei în „serviciul credincios” PMR/ PCR) au dus, în cazuri nenumărate, la derută prin propuneri de excomunicare a tot ce s-a creat după cealaltă bornă, borna ’48, a Reformei. Nici n-ar trebui să-i spunem Reformă, ci ruptură, hiat. În ce mă priveşte, am „beneficiat” de o punere la punct urâtă în „Scânteia”, pentru că îndrăznisem să aşez cuvântul ruptură lângă acea Reformă.
Adrian Dinu Rachieru apelează la diferenţierea lui Alexandru George: literatură comunistă şi literatură din vremi comuniste. Sigur că textul nu poate fi rupt de context, că ideologia trece, cărţile rămân (scriitorii noştri au fost, de regulă, atraşi de afrodisiacul numit Putere, ce să-i faci?), dar ideea unei Siberii a spiritului, a găurii negre cât România în creaţie nu se poate susţine.
Deşi minciuna ideologică a fost înscrisă în plan, planificată după nefastul 1948, tezismul ideologic jdanovist n-a reuşit să deşertifice piciorul de plai carpatin. Criteriul pur (şi simplu) ideologic a fost sabotat de „generaţia orfelină” care şi-a recuperat părinţii – maeştrii, scoşi din literatură de „Eichmanii culturali”, spre a le spune ca Virgil Nemoianu. Tradiţia blochează? Nu. Dacă o poţi asimila, mai ales că e întăritoare de fiinţă etnică. Nicolae Labiş, al cărui talent a sfidat dogma, devenit inconvenabil pentru lampadofori (Gogu Rădulescu l-a trecut pe lista lui neagră, ne aduce aminte ADR), exponent prim al „generaţiei orfeline”, e ocărât ca stângist; s-a eliminat Moartea căprioarei din manualele şcolare, deşi tânărul poet şi-a dat demisia de la „Gazeta literară”, împiedicat să-şi facă datoria de redactor de şefii lui: Paul Georgescu (recuperat), Crohmălniceanu (recuperat), Macovescu (recuperat), Vicu Mândra (recuperat). Şi, culmea, încercări de recuperare a politrucilor se tot fac; lustrate sunt victimele lor. Victima studentului Vicu Mândra, G. Călinescu e de aruncat la tomberon (nu şi Ivaşcu). Detaşat (adică epurat) de la Universitate la Institut, în noiembrie ’49, recuperat ca profesor onorific în ’60, intrat în PCR în ’62, Călinescu a rămas victimă a studentului Vicu Mândra şi a politrucului N. Doreanu (că ar fi găsit calităţi legionarilor, în Bietul Ioanide), în ciuda concesiilor. Cedarea a fost inutilă.
Sunt satanizaţi Marin Preda şi Augustin Buzura, scuzaţi Petru Dumitriu, care n-a avut destulă cenuşă să-şi toarne-n creştet pentru oroarea intitulată Drum fără pulbere şi Galan cu Bărăgan. Edgar Papu la fel (nu şi Ileana Vrancea), Anton Dumitriu (nu şi Gulian, rămas academician postsocialist), Ion Gheorghe (nu şi Dan Deşliu), Nichita Stănescu (nu şi Nina Cassian). Da, diriguitorii partinici au încercat deşertificarea în proletcultură (şi n-au reuşit), dar un alt soi de deşertificare se încearcă şi acum dacă un ministru al Învăţământului cerea ca elevii să nu mai fie „stresaţi cu Eminescu”. Theocidul comunist a căpătat noi feţe: ortodoxia e rău blamată de cei de-spiritualizaţi, pe vechi şi pe nou: Voiculescu şi Crainic (declarat „nul stilistic”) sunt ocărâţi ca fundamentalişti ortodocşi. În numele aşa-zisei incorectitudini politice, sunt etichetaţi confuzi ideologic (or, confuz ideologic a fost şi este o acuză eliminatorie) Nae Ionescu, Petre Ţuţea, cu „ţuţerii” lui cu tot. Maiorescu apare ca ucigaş de Eminescu, iar Eminescu însuşi e inconvenabil, şi ca poet naţional, şi ca gazetar.
ADR se opune net abuzurilor în valorizări nou-nouţe, dar şi Nu-ului spus greilor. Cu furie demolantă, critici literari de nouă generaţie dau „bătrânilor” nota zero şi tot zero primeşte şi cultura de la buget. Reperele solide ale „estimii” noastre sunt refuzate prin sentinţe umorale care nu onorează, de tip „Sula lui Guţă” pentru Coloana Infinitului; Iorga rămâne „un vulcan care scuipă borş”, ca-n proletcultură. Cum spuneam, România e prezentată ca o zonă calamitată, unde n-a crescut/ răsărit nimic. Personalităţi de vârf? Ba personulităţi. N-am avea poezie emblematică, n-am avea proză emblematică, n-am avea eseistică emblematică. Eliade, Cioran, Noica? Nişte „deşuchiaţi”, cauţionând legionarismul, respectiv hitlerismul şi socialismul.
Actualele strategii ale deprecierii elitei culturale par a fi inspirate de politrucii anilor cincizeci. În ştiuta notă violent proletcultistă, marile repere au fost blamate ca depăşite, ca reacţionare, ca indexabile. Şi cine s-ar fi aşteptat ca Emil Cioran să fie din nou etichetat „promotor al fascismului”, cum a făcut-o Crohmălniceanu, la Conferinţa scriitorilor (1962, vă rog!)? Un culpabil naţionalist şi Blaga ăsta, cu spaţiul lui mioritic, ce mai deal-vale!
Revizuirile, demonstrează A.D. Rachieru în „7 studii de caz” (Călinescu, Labiş, Noica, Goma, Marino, I.D. Sârbu, Breban) n-au urmărit, cum ar fi fost firesc, recuperări, ci contestări şi demascări. Revizuirea (repet: firească) a dat în revizionism, fireştile urcări şi scăderi de cotă sunt folosite în scopul ierarhizărilor falsificate. Recuperări? Fondane, nu Eminescu, Bonciu, nu Rebreanu, Ştefan Roll, nu Goga, Gellu Naum, nu Arghezi. Se caută înlocuitori pentru cei trei B, Bacovia, Blaga, Ion Barbu, alţi B fiind: Beniuc, Banuş, Baranga, total disculpabili.
Se inocentează pe alese şi pe sărite. Au fost, în anii ’50, scriitori demolaţi de lupta de clasă, acum de lupta corect-politică. Zigu Ornea e declarat om-instituţie literară, iar Noica (turnat de redactorul de carte la Securitate, contribuind la excluderea lui socială), a fost tăgăduit, fără control critic şi autocritic, de acelaşi Ornea, care i-a acuzat statutul de guru de la Păltiniş. În lumea „violată de politic”, Noica a fost blamat pentru că a solicitat Puterii „dreptul de a fi folosit” (şi asta după puşcărie şi după domiciliu obligatoriu), când avea 55 de ani, din dorinţa de a publica. Ştiţi ce înseamnă ani şi ani de tăcere, mai exact două decenii? Eu ştiu.
Şi ce îngăduitori suntem cu Paul Cornea şi necruţători cu Edgar Papu, pe aceleaşi criterii politice! Cineva a propus uitarea definitivă a protocronistului. ADR nu ezită să se pronunţe împotrivă: „Protocronia rămâne, însă, o datorie a oricărei culturi”, reamintindu-ne ce i-a făcut Puterea cărturarului, preluându-i teza şi ridiculizând-o prin exagerări. Edgar Papu nu s-a putut apăra de verdictul dat de Gogu Rădulescu în „România literară”, propagandistul punând semn egal între protocronism şi extrema dreaptă (1986, vă rog!). Profesorul Papu, puşcărizat câţiva ani, a rămas fără drept de replică, şi a fost trimis la colţ roşu: „despre această bătălie (protocronismul, nota mea, Magda U.) care a inflamat, la noi, frontul literar în deceniul opt al veacului trecut, se va putea vorbi, cândva, sperăm, fără năbădăi pamfletare, cu argumentele pe masă”. Şi cu studiile eminentului comparatist recuperate de la ghenă, unde le-a vrut trimise Mircea Zaciu.
Cu fiecare carte a sa, ADR dă fără preget replici la cutremurul galaxiei Gutenberg. Demonstrează că literatura română nu începe în 1990, cum n-a început nici la 23 august ’44, când treapta de sus a valorilor era ocupată de A. Toma, cu Piuici şi fraţii lui mici, poem de manual şcolar, şi de poetul cizmar Th. Neculuţă, pe calapodul dogmei.
Adrian Dinu Rachieru e „conştiinţă responsabilă pentru destinul culturii şi civilizaţiei româneşti”, consun cu Theodor Codreanu.
La apropiat ceas aniversar, îi urez să dezmintă balada („ce ziua lucra/ noaptea se surpa”) şi tot ce ridică ziua să nu se dărâme noaptea. E vorba de zidul de apărare al cetăţii culturii, îngrijorător fisurat.
