Profil

Adrian Dinu Rachieru: Paul Celan şi „vina” supravieţuirii

E important de ştiut că Paul Celan, minte poliglotă, admirabil cunoscător al limbii franceze, nu a scris nici un rând în această limbă. El s-⁠a vrut un „trist poet de limbă teutonă” şi era încredinţat că retrăieşte, până la capăt, destinul atât de sinuos al spiritualităţii evreieşti.

Recent, chiar în paginile Contemporanului, Boris Marian ne dădea asigurări că Paul Celan „revine în România”. Într-⁠adevăr, prin seria de Opere, în trei volume, deschisă la Polirom, marele poet are şansa de a fi re-⁠descoperit. Deja apărut, primul volum (Opera poetică), în traducerea inedită a lui George State şi cu un Cuvânt înainte semnat de Andrei Corbea a stârnit binemeritate ecouri. Cum creaţia celaniană nu paul-celan-fotopoate fi descifrată ignorând zbuciumata sa existenţă, se cuvine să stăruim asupra traiectoriei sale, împovărată, se ştie, de „vina” supravieţuirii (după deportarea părinţilor), poetul fiind chinuit de un psihic răvăşit, supus turbulenţelor epocii.

Venit, în 1945, la Bucureşti (unde a rămas scurtă vreme), contaminat de spiritul suprarealist al acelor ani (în cercul suprarealist s-⁠ar fi şi format, credea – cu temei – Marin Mincu), Paul Celan a devenit rapid un „european”. El a fost, aprecia Heidegger, „cel mai talentat poet de expresie germană”. Să mai spunem că Celan, şcolit la Gimnaziul superior românesc din Cernăuţi, scriind de la 16 ani versuri în limba germană este revendicat zgomotos şi de ucraineni. În pofida „fixaţiei carpatine” (cum mărturisea într-⁠o epistolă), producţia sa lirică, în româneşte, este sărăcuţă, cantitativ judecând. Iar influenţa românească este frecvent minimalizată în exegezele vestice. George Guţu încercase să rectifice această opinie, demonstrând că mediul lingvistic românesc l-⁠a influenţat, cel puţin prin „presiunea culturală a limbii” şi grupul de amici care i-⁠au fost în preajmă. Mircea Ţuglea (2007) îl discuta argumentat, aşezându-⁠l în contextul avangardismului românesc, acceptând posibilitatea unor influenţe reciproce. Şi Ovid S. Crohmălniceanu, cel care publicase, în Contemporanul, Tangoul morţii (o primă versiune, în tălmăcirea lui Petre Solomon, a celebrei Todesfuge, rescrisă apoi, devenind Engführung) detecta „imagini suprarealiste”. Mai precaut, Petre Solomon însuşi vorbea despre o stare de spirit (suprarealistă), din care s-⁠a împărtăşit şi Celan, un poet refractar, totuşi, la înregimentări; şi a cărui orbită poetică „nu se situează prea departe de cea a suprarealiştilor”, conchidea prietenul de altădată. Dacă Andrei Corbea Hoisie (1995) îl plasa, îndreptăţit, în „atlasul” central-⁠european, Derrida împingea demonstraţia înspre deconstructivism, speculând tribulaţiile cripticului poet, fracturându-⁠şi discursul. Poet şi traducător, Paul Celan a rămas, însă, un inadaptat, „scufundat în sine”, bântuit de o mare singurătate; un cumul de trăiri care, inevitabil, răzbat în poezia sa, vorbind lumii despre insecuritate, angoasă, stranietate, terifianţă. Obsesivele contextualizări thanatice developează o profundă nelinişte, o experienţă dramatică, o rană nevindecată. Sau o „încordare existenţială”, deloc străină de rădăcina evreiască.

Nume glorios, aşadar, al literaturii europene, Paul Celan e discutat – sub pusee aniversare – abundent şi, deseori, pe necitite. Iar pentru a înţelege această operă dificilă, enigmatică pe alocuri, plonjând într-⁠o scriitură eliptică (începând cu Sprachgitter, 1959), interesată de drama limbajului trebuie, neapărat, să chestionăm contextul. Nu puţini sunt aceia care, interesaţi de opera lui Celan, înţeleg că ea trebuie citită în contextul unei drame existenţiale. George Steiner, de pildă, recenzând culegerea postumă Zeitgehöft, recomanda ca „viaţa şi drumurile complicate ale lui Celan să fie clarificate prin documente”. Trebuie, operei-poetice-paul-celan-copîntr-⁠adevăr, să-⁠i cercetăm viaţa pentru a limpezi înţelegerea şi pentru a accede la poemele sale târzii. Marele poet de limbă germană, etichetat ca ermetic (deşi Celan însuşi s-⁠a luptat cu împovărătoarea etichetă, refuzând-⁠o) este „disecat”, supus unor analize laborioase, detaşate de ritualul universitar; ceea ce nu înseamnă că dificilele sale texte ar îngădui descifrarea „trupului poetic”, în absenţa racordului la climatul lor placentar. Mai mult, un H. Meschonnic era convins că Celan, scriind în limba acelora care i-⁠au ucis părinţii, dorea, la rându-⁠i, să ucidă limba. Un alt mare neadevăr care, şi el, obligă ca atât de discutatul şi disputatul Celan, un maestru al întunecimii, cum s-⁠a zis (un „Meister der Dunkelheit”), cu înnoitoarea sa lirică, semnificând „un pas înainte” în literatura Occidentului (aprecierile tot de acolo provin), un poet citadin, indiscutabil sumbru şi, ciudat, câteodată jucăuş, cu afecţiune pentru suprarealism etc., trebuie reaşezat într-⁠un context istoric şi personal. Doar aşa acel suflet, vibrând ca o hartă eoliană (Philippide) ni se va dezvălui; doar publicarea ineditelor (în pofida interdicţiilor văduvei lui Celan) va îngădui să-⁠l percepem integral. Hoinărind prin lume, va începe, la Tours, medicina, apoi, ca student, va reveni la Cernăuţi (1939); după popasul bucureştean se va refugia la Viena, încercând – dureros – să reziste afirmaţiei lui Adorno, cel care decretase că, după Auschwitz, poezia ar fi imposibilă („un act barbar”). Despre relaţia cu Ingeborg Bachmann vorbeşte corespondenţa adunată în Timp al inimii, în traducerea Iuliei Dondorici (2010). În fine, se fixează la Paris, se va căsători, în 1952, cu Gisèle Lestrange; fondul epistolar dezvăluie legătura cu Nelly Sachs, viitoarea nobelistă şi interesul lui Heidegger, invitându-⁠l la căsuţa sa din Todtnauberg, în regiunea Schwarzwald (Pădurea Neagră), dar rezervat după lectura poeziei Todtnauberg.

Anii cernăuţeni ai poetului au fost migălos reconstituiţi prin strădania lui Israel Chalfen (Eine Biographie Seiner Jugend). Poet cu multe rădăcini (Cernăuţi, Bucureşti, Viena, Paris), Celan poate fi, aşadar, disputat. Oricum, Margul-⁠Sperber îi veghease debutul iar deportarea părinţilor dincolo de Bug (Paul fiind salvat de micul industriaş cernăuţean Valentin Alexandrescu) şi apoi dispariţia lor, anii petrecuţi în lagărul de lângă Buzău l-⁠au marcat. Tânărul Celan era un ins foarte tăcut. Venind la Bucureşti în toamna anului 1945, Celan îşi foloseşte talentul filologic şi, sub numele de Paul Ancel, lucrează ca redactor la Cartea rusă. Mărturiile din acel popas bucureştean sunt oferite grijuliu de Petre Solomon într-⁠o carte care investiga tocmai „dimensiunea românească” (Ed. Kriterion, 1987), reeditată. Peripatetizând pe străzile Capitalei, cultivând un acelaşi cerc de prieteni, cei doi s-⁠au legat afectiv. Încât „amintirile” lui Petre Solomon sau ale Mariei Banuş rămân un preţios ghid în efortul de a descifra omul Celan şi lirica sa timpurie. Un noctambul acel Celan (un „Nachtmensch”), livrând versuri pătimaşe, idealizând-⁠o pe Ruth, cu darul prieteniei şi o teribilă nevoie de exprimare, pendulând între tirania amintirilor şi setoasa nevoie de uitare; dar, mai presus de asta, ispitit şi confiscat de nevoia de a găsi o formă nouă, până ce soarta tragică îl va împinge în ultima fază, cea a cvasi-⁠afaziei.

Să reamintim că întâlnirea cu Sperber s-⁠a dovedit providenţială. Dincolo de faptul că Jetty Sperber, soţia poetului, a fost „moaşa” pseudonimului Celan, înaltul Sperber, fixat în Bucureşti în 1940, a fost „un pivot” (consideră, îndreptăţit, Petre Solomon) în cariera lui Celan. El însuşi cu o viaţă agitată, ocupându-⁠se, vremelnic, de pagina literară a ziarului Czernowitzer Morgenblatt, Sperber, parcurgând poeziile aduse de Ruth, a înţeles imediat că are de-⁠a face cu un poet. Sprijinul lui Sperber (singurul om în care credea) l-⁠a însoţit constant pe Celan. Când, în 1948, va sta, pentru câteva luni la Viena, Celan va găsi (mărturiseşte într-⁠o scrisoare) un „Sperber local”, pictorul Edgar Jené. De altfel, el se va adresa editorului vienez al revistei suprarealiste „Plan”, Otto Basil, având o scrisoare de recomandare chiar din partea lui Sperber; acolo, prietenul bucureştean, comentând placheta Der Sand aus den Urnen (Nisipul din urne), trasă la Viena, în august, în vreo 500 de exemplare şi, imediat, retrasă chiar de Celan pentru multele greşeli tipografice, o găsea drept „pandant liric al operei lui Kafka” (din care, dealtminteri, a şi tradus). Încât, adevăratul debut trebuie considerat volumul din 1952, Mohn und Gedächtnis (Mac şi memorie). Mişcându-⁠se în alt mediu lingvistic, Celan dovedeşte energie poliglotă (aprecia John Felstiner) şi, ajuns la Paris, înţelege că germana era „dureros de a mea”. O reflecţie din acei ani („Poezia nu se mai impune, ea se expune”) lămureşte drama unui poet de o sensibilitate maladivă, cu răbufniri ciclotimice, apăsat de complexul gheto-⁠ului şi, în plus, confruntat în epocă cu ravagiile „lettrismului”. Se adaugă, desigur, invazia temelor evreieşti, forând stratul istoriei biblice în contextul recrudescenţei antisemitismului; dar depre­sivul Celan, măcinat de o puternică criză sufletească şi manifestând dorinţa „arzătoare” de a reveni, se zbate în ghearele singurătăţii. Într-⁠o scrisoare către Sperber se mărturisea patetic: „M-⁠am întrebat adesea dacă n-⁠ar fi fost mai bine să fi rămas printre fagii ţării mele de baştină”.

Când în 1958, la Bremen, Paul Celan primea Premiul oraşului, poetul mărturisea că venea dintr-⁠un ţinut în care trăiau „oameni şi cărţi”. Acel ţinut era, desigur, Bucovina. Celan (adică Paul Peisah Antschel) s-⁠a născut la 23 noiembrie 1920, în Cernăuţi şi provenea dintr-⁠o familie de evrei bucovineni (germanofoni). Biografia sa spirituală, accidentată şi tensionată, va include şi o perioadă bucureşteană (1945-⁠1947) şi o şedere scurtă la Viena (aproximativ 6 luni) şi, desigur, anii parisieni. Parisul a fost oraşul de adopţiune şi tot aici va sfârşi, sinucigându-⁠se în 1970, aruncându-⁠se, de pe podul Mirabeau, în apele Senei, într-⁠o zi neagră (20 aprilie, se pare), îmbogăţind lista „senucigaşilor” (cf. Andrei Oişteanu). Peste ani, în 1994, şi Gherasim Luca îi va urma pilda, convins că „în această lume, poeţii n-⁠au ce căuta”. E important de ştiut că Paul Celan, minte poliglotă, admirabil cunoscător al limbii franceze, nu a scris nici un rând în această limbă. El s-⁠a vrut un „trist poet de limbă teutonă” şi era încredinţat că retrăieşte, până la capăt, destinul atât de sinuos al spiritualităţii evreieşti. Dar e cel puţin curioasă opinia lui Milo Dor, cel care, netulburat, afirma că Celan venea din neant; sau că, răvăşit de crizele nervoase, poetul ar fi vrut să obscurizeze limba celor care îi omorâseră părinţii, împingând-⁠o în hăţişul pierderii sensului. E drept că Paul Celan, încercat de febrile căutări poetice şi tulburări psihice îngrijorătoare (l-⁠a vizitat, de pildă, în 1964, la Geneva, pe psihiatrul Jean Starobinski) s-⁠a simţit constrâns să scrie în germană. În plus, şi acuza de plagiat, cu un proces intentat de văduva lui Yvan Goll l-⁠a marcat, agravându-⁠i suferinţele.

Dacă înţelegem trecutul ca element (ingredient) al identităţii culturale şi dacă stratul memoriei colective intervine în definirea conştiinţei de sine a oricărei comunităţi, şi, negreşit, a fiecărui individ, rescrierea Istoriei (proces filtrat, de regulă, prin prisma ultimelor consecinţe) ni se înfăţişează, sublinia Pierre Nora, „întotdeauna problematică şi incompletă”. Ceea ce, fireşte, nu poate zădărnici eforturile de reconstrucţie istorică, încercând a corecta prin reflecţie critică tentativele de deformare (oficializată), de cosmetizare, încărcate cu grade variate de nostalgie ficţionalizantă. Cunoaşterea „redobândită” a trecutului suportă, s-⁠a spus, inevitabilul tangaj dintre memorie şi uitare, existând – igienic – şi „uitări fericite” (cf. Paul Ricoeur). După cum există fapte, întâmplări, procese etc. care nu au dreptul la uitare. Memoria, spunea Aristotel, „are ca obiect numai trecutul”. Iar „spunerea” lui îmbracă numeroase chipuri, deoarece tot stagiritul avertiza: „fiinţa se spune în multiple feluri”. Şi, negreşit, avem în vedere nu doar ce se spune, ci şi cine şi cum o face. Fără a uita, însă, distanţa dintre istorie şi memorie, prima schiţând / propunând o „arhitectură a sensului”, depăşind resursele memoriei (fie ea şi colectivă), instituind paradigma „indiciară”. Fireşte, doar în sens scriptural, animând competiţia „între dorinţa de fidelitate a memoriei şi căutarea adevărului în istorie”.

Paul Celan a avut parte de o supravieţuire chinuitoare. Nevoia de uitare, dorită, s-⁠a însoţit cu „tirania amintirii”, spunea Al. A. Philippide. Chiar dacă „arbitrariul conexiunilor semantice” derutează şi coagularea sensului întârzie (zic unii comentatori), tragedia limbajului, drama incomunicării sunt cele care reverberează din străfunduri. Într-⁠adevăr, preluând titlul unui volum îngrijit şi prefaţat de Geo Şerban (2000), Ochiul meu (său) rămâne să vegheze… Truda lui George State, întinsă pe vreo şase ani, el însuşi poet, încercând – prin decodare – să respecte literalitatea textului, observa Gabriel H. Decuble, transformă această apariţie editorială într-⁠un veritabil eveniment cultural. După Mac şi memorie (2006, în traducerea lui Mihail Nemeş şi George State), aventura, din fericire, continuă. Şi confirmă spusele lui Celan, neliniştitul poet recunoscând că limba, chiar nereuşind a mărturisi grozăviile întâmplate, „a supravieţuit”…

Total 0 Votes
0

Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava (1967) şi al Facultăţii de Filosofie-Sociologie (1971), Universitatea din Bucureşti.

Debut: 1983, Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii), Editura Facla, Timişoara

Volume publicate:

Critică şi istorie literară: Pe urmele lui Liviu Rebreanu, 1986; Scriitorul şi umbra (Sorin Titel), 1995; Poeţi din Bucovina (1996); Marin Preda – Omul utopic (1996); Liviu Rebreanu – Utopia erotică (1997); Alternativa Marino (2002); Nichita – un idol fals? (2006); Eminescu după Eminescu (2009); Poeţi din Basarabia (2010); Ion Creangă – spectacolul disimulării (2012); Despărţirea de Eminescu? (2012).

Sociologia culturii: Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii), 1983; Vocaţia sintezei (Eseuri despre spiritualitatea românească), 1985; Elitism şi postmodernism (1999, 2000); Globalizare şi cultură media (2003), McLumea şi cultura publicitară, (2008);

Eseistică: Cele două Românii? (1993), Bătălia pentru Basarabia (2000, 2002)

Roman: Trilogia Legea conservării scaunului. Au apărut deocamdată Vina (2002); Frica (2004); în pregătire Revoluţia SRL.

Publicistică sportivă: Biblioteca din iarbă (2002), Viaţă de microbist (2004), Mutumania (2005), Cei doi Hagi (2007).

Premii literare: Premiul pentru critică al revistei Luceafărul (1982); Premiul „M. Eminescu” – Suceava (SSB): 1995, 1996, 2010; Fundaţia Culturală a Bucovinei: 1995, 1999; Salonul Naţional de carte (Iaşi): 1997, 1999; Salonul Internaţional de carte (Chişinău): 2000, 2006, 2007, 2010, 2012; Diplomă de onoare Societatea Română de Radiodifuziune (2001); Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002); Premiul pentru critică (Reims, Franţa): 2002; Premiul revistei Lumina (Novi Sad, Serbia): 2007; Premiul revistei Cafeneaua literară, Piteşti, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: 2001, 2011, 2012; Premiul pentru istorie literară, Filiala Bacău a USR, 2011. Membru al USR, al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Asociaţiei Sociologilor din România. Membru ARIP (Asociaţia Română de Istorie a Presei).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button