Nora Iuga: Învăţăm lumea jucându-ne. Ce mi-a spus mie Profetul popular, alias Adrian Suciu

Câtă bucurie poate să trăiască o poetă care a trecut prin viaţă citind prin trenuri, în săli de aşteptare, în biblioteci, în cafenele, în parcuri, în paturi, tomuri grele de mii de pagini sau ediţii de buzunar, princeps sau marfă de consum, colecţia femeilor celebre, rezolvată în recreaţie ca felia de pâine cu magiun când, plictisită până peste cap, mai ales de vaietele nesfârşite ale ultimelor producţii de poezie, în care până şi înfloritoarea Europă nu-⁠i decât o muză în letargie, deşi se scrie cu ghearele şi cu dinţii; scriu mardeiaşii, scriu procurorii, scriu chelneriţele, damele, scriu miniştrii şi preşedinţii şi se vaietă toţi, solemni şi sceptici, închişi în acelaşi sertar… cum să nu te bucuri, aşadar, când apare şi un profet popular care te face să râzi, chiar şi în ferpar… iată o mostră: „Excitatorul construieşte o haltă roz,/ cu un bufet mititel, în mijlocul depărtării.// O să angajeze o flautistă cu degete subţiri/ să spele pisoarele.// O să facă un profit fabulos.// O să numească halta Balabala.// Excitatorul. Născut la muzeu. Bând singur într-⁠un dulap,/ l-⁠a inventat pe Dumnezeu, halta Balabala şi şpriţul de vară.”

Dar lăsând gluma la o parte, mă întreb şi nu de azi, de ieri, de ce atunci când ascult o poezie care mă încântă, buzele mele se întind într-⁠un zâmbet şi izbucnesc într-⁠un râs involuntar, fără ca acel text să fie comic, ci doar plăcut. Plăcerea te transpune, vrând, nevrând, într-⁠o stare ludică, te prinde în „joc”. Ludicul potenţează chiar şi tragicul, cu mult mai mult decât pateticul. Copilul învaţă lumea jucându-⁠se. Copilul plânge fiindcă s-⁠a lovit. Se loveşte zilnic. Dar cum îi dai maşinuţa îi trece. A doua zi nu se mai potoleşte decât dacă îi dai zeppelinul şi bate din palme, iar când îi arăţi îngeraşul se prăpădeşte de râs că tu, om mare ce eşti, nu ştii să deosebeşti un cosmonaut de un înger. Omul nu poate să fie grav în permanenţă, cum violonistul nu poate cânta pe o singură coardă, iar dacă Iisus a fost şi Dumnezeu şi om în acelaşi timp, refuz categoric să cred că n-⁠ar fi râs niciodată. În romanul Numele trandafirului de Umberto Eco „purtătorul de rău” este cel care nu râde. Şi arta şi viaţa se salvează prin râs. Râsul uită şi răul, râsul împacă şi vindecă. Profetul e un înţelept. Pe înţelepţi trebuie să-⁠i iei în serios când spun: „Acela care râde nu se va folosi de râsul lui, căci nimic nu se naşte din bucurie”. Dar când profetul e unul popular, nu un sihastru care îşi întoarce viaţa de la cele lumeşti, ne spune că are „multe fotografii cu sfârşitul lumii” şi notează panseuri „pe nota de plată” şi mai ştie că din El „n-⁠a rămas decât o scoarţă stacojie pe care o ţin cucoanele la mare preţ pentru că o pisează, o presară pe bătături şi dă rezultate”. Profetul popular s-⁠a născut ca să se adreseze mulţimii. El a coborât din singurătatea lui adânc cugetătoare în piaţă şi le povesteşte oamenilor tot soiul de isprăvi pilduitoare; cum s-⁠ar fi descoperit mort în pat şi cum s-⁠ar fi demontat singur ca pe o bicicletă şi când a ajuns la palme, astea miroseau ca palmele tatălui său care s-⁠au aşezat pe o şurubelniţă.

Profetul popular se pare că îşi trage înţelepciunea din pietre şi din copaci, din sfintele jivine, din fructul zemos al femeii şi din poveştile oamenilor. El nu-⁠şi face Biblie din teoria literară. Ce treabă are el cu fracturismul, mizerabilismul, utilitarismul, minimalismul? Un bătrân armean i-⁠o fi spus cândva că „taifasul e sufletul lumii”. Sigur că profetului nostru îi plăcu vorba ăluia de făcea schimb de poveşti cu cei care i se alăturau, că şi el le spunea celorlalţi întâmplările lui şi ei credeau că, de fapt, le aminteşte o scenă trăită de ei demult şi uitată în timpul acela: „Cântă un om singur pe stradă şi nimeni nu deschide fereastra. Iubita mea din piept, deschide tu fereastra şi umple casa. Vom găsi un scăunel pentru fiecare şi un pahar cu ceva. Vom povesti despre lucruri îndepărtate şi ne vor sticli ochii”.

Dacă într-⁠un juriu cineva o să propună această carte la premiu, unii nu vor şti unde s-⁠o încadreze, la poezie, la proză, la psalm, la vodevil, la french-cancan sau, sau… Profetul popular, alias poetul Adrian Suciu, este ceea ce în chimia organică se numeşte un element plurivalent. Molecula materiei lui nu poate fi, îndrăznesc să o spun, ea însăşi, nu poate exista decât combinându-⁠se cu/ respingând moleculele unor corpuri străine. De aceea şi reuşeşte să umple toate golurile de expresie şi să devină el, cu toate feţele la vedere. Această plurivalenţă a creaţiei lui i-⁠a adus mulţi fani şi discipoli cuminţi, voioşi şi teferi, o familie de poeţi fără deosebire de vârstă, religie şi naţionalitate, intitulată Direcţia 9, care cutreieră ţara, organizează tabere de creaţie şi concursuri de poezie pentru începători şi consacraţi. Nu pot să nu amintesc aici şi de festivalul Artgothica de la Sibiu, la care am participat şi eu, alături de cei aflaţi la început de drum, unii încă nedebutaţi, unii extrem de promiţători, răsplătiţi cu Premiul Mircea Ivănescu.

Se produce o mişcare browniană în poezia românească actuală, se deplasează nucleii, se schimbă centrul, se schimbă zonele de gravitaţie, aşa cum se înclină lent şi axul pământului… unde duce această fierbere continuă? „Sunt străini în vamă. Ei au cai cum nu se găsesc prin părţile noastre şi soarele lor răsare din nor. Nu le cerem nimic, numai să ne spună cum se văd stelele din partea cealaltă”.

Iată o stranie viziune a Profetului popular. Poate un posibil răspuns. De ce nu?