Aura Christi: Teribila realitate
Poate din caracterul teribil al morţii se hrăneşte un zeu; urmărind felul în care ne locuieşte moartea, acea zeitate cioplită din granitul măreţiei nu face decât să se amuze. Pentru că, aidoma suferinţei, moartea însăşi – reprezentată în celebra gravură a lui Albrecht Dürer sub înfăţişarea unui bărbat –, nemiloasă cum e, atroce, blândă, dizgraţioasă, vie şi totodată salvatoare, în mod cert, ubicuă, este, neîndoielnic, un zeu.
Rodion Raskolnikov clasifica oamenii în indivizi obişnuiţi şi neobişnuiţi. Autorul capodoperei Dincolo de bine şi de rău era de părerea că oamenii alcătuiesc două tabere, existând exclusiv stăpâni şi sclavi. Probabil, lumea ar putea fi împărţită în câteva categorii şi în funcţie de atitudinea lor faţă de moarte. Majoritatea oamenilor se gândeşte la moarte ca la un eveniment intrinsec, îndepărtat, care, firesc, îl aşteaptă pe fiecare individ la sfârşitul vieţii, cândva, în viitor, departe; se întâmplă ca moartea cuiva drag inimii să-i pună pe gânduri pe unii şi să le clatine această convingere, dar nu pentru prea multă vreme: de cum ecourile morţii şi ale vieţii acelui om apropiat se sting, lucrurile revin în vârtejul vechii obişnuinţe de a trata moartea ca pe o realitate imanentă, aflată la mii de kilometri distanţă. Ca şi reprezentanţii primei categorii, înglobând-o vieţii, unii – e drept, foarte puţini – învaţă să trăiască cu gândul morţii zi de zi, tratând-o ca pe un lucru normal, care oricum se va întâmpla şi, prin urmare, trebuie luat ca atare. Cei puţini dintre puţinii inşi au norocul de a lega noţiunea de viaţă de cea de moarte, tratând-o – pe urmele iluştrilor presocratici – ca pe o unitate adăpostită în pântecul vieţii de zi cu zi. Emil Cioran o alinta, spunându-i Morţişoară. Viaţa şi moartea sunt legate atât de strâns şi atât de irevocabil, încât se transformă într-un substantiv: viaţamoartea, văzut de mine fie ca un soi de bloc de granit negru-roşiatic, imposibil de urnit, fie ca o adiere lină ce lasă un abur persistent şi-atât de viu, Doamne, în văzduhul greu de pe umeri. Rainer Maria Rilke îşi interzisese, la un moment dat, să separe cele două noţiuni, tratându-le ca pe nişte gemene.
Ce anume m-a făcut să leg cele două noţiuni, tratându-le ca pe un tot întreg sau – ca să apelez iarăşi la autorul inegalabilelor Sonete către Orfeu – ca pe o mare unitate? Iată o întrebare imposibilă, al cărui răspuns ar fi subiectul unei cărţi, ce s-ar constitui – previzibil pentru lectorul care mă urmăreşte – într-un elogiu al durerii şi al bolii; căci în oglinda acestora am descoperit – treptat şi mult prea târziu, adică la timp, când mă apropii, iată, de cincizeci de ani – că moartea, şi mesagerul ei fidel, boala, pot fi uneori mai vii decât viaţa, având puterea de a-i revigora şi înmulţi cantitatea de viu. Ori de câte ori mă apropii de graniţa fragilă ce desparte în mintea multora viaţa de moarte şi constat că nu mai există nici o speranţă, de la un punct încolo totul devine oarecum rotunjit o dată pentru totdeauna; totul se arată ca un infern ştiut prea bine, care va înceta curând ca din senin, adică exact cum s-a iscat. Faţă în faţă cu moartea, de la o limită încolo, simt ceva greu definibil. E ca şi când, după lupte acerbe, după încăierări şi zbateri zadarnice, după cedări şi inutile regrete sau negocieri, văi şi vârfuri, accese de furie reprimată şi iarăşi irumptă, cu o putere de nestăvilit, la nu multă vreme după ce accept, în sfârşit, cu seninătate – realitatea aceea teribilă – simt cum încep să convieţuiesc cu ceva care, straniu, în trecutul încă apropiat, mi se părea ostil, dacă nu respingător şi terifiant, pe când în prezentul prezentului – ca să invoc o sintagmă a Sfântului Augustin – mi se arată aproape cald, primitor şi vag deschis, ca un prieten revenit în viaţa ta după ce l-ai ajutat la ananghie, oferindu-i totul, aproape totul, iar el, între timp, a trădat şi, în ciuda rezervei sau probabil neştiind că tu eşti la curent cu faptul că te-a vândut, pur şi simplu, e un pic derutat de faptul că se vede primit cu aceeaşi, neschimbată înţelegere, ca să nu spun iubire; nu pentru că ai fi dispus să întorci mereu celălalt obraz, ci fiindcă – oarecum din inerţie şi dintr-un exces de candoare sau probabil că şi dintr-un fel de a fi exasperant de încet – mai cauţi în individul din faţa ta superbia de altădată şi dramul de sublim, pe ale cărui temelii s-a construit templul unei prietenii de durata a circa două decenii.
Mecanismele psihologice declanşate într-un psihic uman în imediata vecinătate a morţii sunt analizate de monstrul sfânt de la Iasnaia Poliana în nuvela de extracţie dostoievskiană Moartea lui Ivan Ilici. Încăierarea ivaniliciană pe viaţă şi moarte e descrisă din interior, în amănunţime, de părintele Annei Karenina, care, prin intermediul acestui straniu, bizar personaj, Ivan Ilici, coboară în subterana unui suflet uman, cu inima sfâşiată de apropierea iminentă a morţii şi de viaţa irosită în cele patru vânturi ale lumii, şansa ce i se dă în urma renaşterii candorii de odinioară – şi mecanismele labirintice ale acesteia sunt înfăţişate cu fineţea cu care laserul răscoleşte o rană, pentru a-i înlătura ţesuturile maligne – fiind ca un dar otrăvit, care îl iluminează pe ciudatul Ivan Ilici înainte să se instaleze cea din urmă moarte.
De cum moartea înceta să fie duşmănoasă sau eu însămi îmi schimbam unghiul din care o contemplam, simţeam cum în abisul dinlăuntru se căsca o realitate substanţial diferită şi intuiam că străinătatea acesteia merită locuită şi că voi fi ajutată la timpul potrivit să mă apropii de otrava şi dulceaţa ei, dacă voi respecta nişte reguli, ca să nu le spun condiţii, în capul unei posibile liste aşezându-se, prevăzător, smerenia, care mă va face, într-un târziu, să găsesc aliaţi pretutindeni, iar în absenţa acestora, să-i inventez: acel să fii numai ochi şi urechi, să nu mişti decât milimetric şi, mai ales, atunci când simţi – cineva mai profund şi mai temerar dinlătrunul tău simte – că se cuvine. Faptul că, încet, treptat, totul se schimbă în intimitatea acelei realităţi, noţiunile nu mai servesc aproape la nimic, iar toată ştiinţa, limbile străine învăţate, culturile asimilate răstimp de decenii, laolaltă cu sutele, miile de tomuri citite, nu fac doi bani – sau, ca să-l invoc pe Dmitri Merejkovski, te ajută să te dai mai bine cu capul de pereţi – le vei pricepe mai târziu, mult mai târziu. Aşa cum vei înţelege din ce motive acel sihastru înjugat unei alte lumi – o lume în care până şi cruzimea îşi trage rădăcinile din fântâna unei blândeţi enorme – îşi imagina lumea şi oamenii ei ca pe un stup miraculos, aşezat în construcţia universului neîntâmplător într-o posibilă margine; un stup ai cărui locuitori au o percepţie limitată din cauza educaţiei, preceptelor şi cutumelor moştenite din tată în fiu, la mijloc găsindu-şi locul şi puzderia de noţiuni, tratate de Friedrich Nietzsche ca nişte „cimitire ale intuiţiei”. Nietzsche este ultimul mare elev al părintelui voinţei oarbe de a fi, care credea că sursa adevăratei cunoaşteri este intuiţia.
Mi se va spune că în spatele noţiunii de moarte se pot ascunde lucruri îngrozitoare şi nu voi avea, probabil, nici curajul şi nici obrăznicia de a contrazice această realitate, fiindcă, într-adevăr, moartea poate fi şi este înspăimântătoare. În acelaşi timp, mă voi declara învinsă fără drept de apel de realitatea ascunsă de faţa teribilă a morţii. Ce reprezintă acea realitate de dincolo de groaznica moarte, care poate fi şi dulce, şi aşteptată, şi visată, ca o izbăvire? Poate din caracterul teribil al morţii se hrăneşte un zeu; urmărind felul în care ne locuieşte moartea, acea zeitate cioplită din granitul măreţiei nu face decât să se amuze. Pentru că, aidoma suferinţei, moartea însăşi – reprezentată în celebra gravură a lui Albrecht Dürer sub înfăţişarea unui bărbat –, nemiloasă cum e, atroce, blândă, dizgraţioasă, vie şi totodată salvatoare, în mod cert, ubicuă, este, neîndoielnic, un zeu. Altfel, n-ar avea calitatea de a fi atotprezentă, insinuantă şi vie. Altfel n-ar fi simţită, intuită în cele mai aparent mici lucruri, în aşa-zisele dulci nimicuri, în roiul zgomotos al cărora – dacă eşti atent, dacă îţi ciuleşti urechile duhului – ai şansa să descoperi minuni roind în preajma altor minuni. Câteodată, lumea renaşte din pâlcul florilor de piatră, aciuate în capătul uitat al unei grădini, neglijate de proprietarul ei, care nu vede uriaşul spectacol înfăţişat, zi de zi, sub ochii săi, fiindcă nu are ochi şi nici suflet pentru aşa ceva.
Moartea şi viaţa sunt una; una se hrăneşte din cealaltă, fără să se ştie care dintre cele două realităţi este mai puternică. Poate că ele fac schimb de putere, de farmec şi timp. Nouă însă nu ne este dat să accedem şi mai aproape de aceste entităţi decât, probabil, extrem de rar şi doar pe sfert sau nici atât. Mă întreb: cum am fi dacă am vedea şi am simţi ca albinele sau ca peştii? Moartea nu figurează printre amintirile babuinilor, nici ale rottweilerilor; atunci de ce oare rottweilerul crescut de mine, Conte, l-a plâns pe Kolly – pisoiul nostru ucis cu bestialitate de un monstru cu chip de om – şi pe parcursul câtorva zile nu s-a atins de mâncare decât rar? Mă întreb nu rareori cum ne-am schimba, dacă am fi dotaţi cu forţa de a vedea ca vulturii sau ca minunaţii tigri? Dar, poate, se întâmplă să vedem ca albinele şi ca peştii. Nu este exclus că avem anvergura aripilor unui condor. Doar că, împovăraţi de tarele civilizaţiei şi ale mediocrităţii, cu sufletul năclăit de opreliştile impuse de educaţie, înghesuiţi în cuşca noţiunilor şi a preceptelor inculcate odată cu laptele mamei, nu ştim, nici nu avem şansa de a descoperi asemenea virtuţi decât rar, rar de tot. Şi atunci, nepoţi ai melancoliei, simţim o stranie durere între omoplaţi şi avem senzaţia tulburătoare că ne lipseşte ceva, ceva foarte important, ascuns într-un fleac, despre care habar n-avem, şi ne dăm seama, cineva din noi realizează – fără să ne transmită cu precizie un semn la suprafaţa fiinţei – că acolo, între omoplaţi, se află locul acela sfânt, care n-a murit de tot, de unde pe vremuri ne creşteau aripi. Există momente de atroce intimitate cu tine însuţi, în care simţi că cineva din tine atinge, tatonează graniţele fiinţei. Dar cum să descrii în cuvinte aceasta?
Moartea pulverizează atât de necesarele aparenţe şi te întoarce cu faţa spre lucrurile fără de care nu ai fi un om întreg; în absenţa acestora existenţa ar deveni ca un peisaj pustiu, devastat, ca cimitirul descris de Gogol, un pustiu locuit exclusiv de spaima de moarte, spaimă care ar trebui regândită în regim de urgenţă, într-o linişte de început de lume. Spaima e semnul că un zeu respiră prin tine. Deci, la mijloc nu este exclus să fie semnul unei lumi diferite sau începutul unei realităţi apropiate de continentul fiinţei. Spaima de moarte te apropie de fiinţă, îndemnându-te să reordonezi priorităţile. De la versul „gândisem moartea până ea m-a atins cu botul”, scris acum mai bine de cincisprezece ani, până la rândurile de astăzi este limpede că atitudinea mea faţă de zeul morţii a suferit o schimbare: zeul morţii şi al suferinţei a devenit egal cu zeul vieţii; există lucruri mai grave şi mai îngrozitoare decât moartea. Oricâte argumente sau situaţii am găsi pentru a contrazice acest adevăr, am depune în cele din urmă – spăşiţi şi învinşi – armele. Moartea – inclusiv aceea descrisă de Proust în timp ce protagonistul său se uită, adunat în el însuşi, la bunica sa Amédée, de curând decedată – ar apărea ca o fată de o frumuseţe capabilă de a-ţi opri inima în loc. De vreme ce ea are forţa de a urni din inerţie planete…
În timp ce luneci dintr-un paradox în altul şi din leagănul unei contradicţii în luminişul alteia, constaţi nu fără mirare că moartea – ca şi suferinţa, de altminteri – îmbelşughează viaţa, grădinile ei exasperant de vii, transformându-te în esenţă. Esenţă de care te apropii iute, ca să fugi la fel de iute; esenţele tari resping, nu îngăduie vecinătăţi prelungite. Viaţamoartea e aerul respirat zi de zi, clipă de clipă; e metafora al cărui smerit copil ai devenit, alegând această cale fabuloasă şi dificilă, pentru că numai astfel vei avea parte de linişte. Numai aşa te vei bucura de acel ceva de neprins în cuvinte, în absenţa căruia n-ai putea citi mai departe în sfânta carte a universului, rămânând în aşteptare. O aşteptare ce prevesteşte ceva… Ceva fantastic şi unic, care te face să înaintezi prin fiinţă, prin viaţă, ochi şi urechi la ceea ce se exprimă prin tine, fără să te întrebe de ce, până când şi până unde. Nu eşti decât pâlnia vie, grădina din care cineva adună licorile, nectarul, uitarea, aducerea aminte, vertijurile, căderile, osânda, lacrima şi alte lucruri de nevăzut, pentru ca, reordonându-le, să le închege într-un sens şi să le slobozească în lume cu blândeţe. Nu eşti decât martorul, progenitura, copilul himerelor, într-o realitate eliberată, apoi ţinută în palme de ele. O realitate, în care noţiunile recunosc că sunt odrasele unor părinţi tiranici. În logica stufoasă a acesteia, moartea nu este exclus să fie urma, amprenta sau aburul unui zeu, care vrea să-şi amintească ceva foarte important pentru el şi întreaga sa stirpe şi nu face decât să te folosească, recurgând la tine ca la un instrument şi lăsându-te, apoi, buimac. Oare din ce motive ai fost ales tu? Conştiinţa faptului că eşti un ales te duce cu gândul, înainte de toate, la servitute şi smerenie. Dacă am vedea ca peştii sau – măcar uneori – ca albinele…
Ajunsă la capătul acestor însemnări – era să le spun bizare – mi-am amintit că până acum douăzeci de ani, ori de câte ori în actualitatea vieţii mele revenea acel rău devastator – cunoscut de cei dragi inimii mele – Tatăl meu, Semion, mă scotea la plimbare în cimitirul din marginea oraşului în care m-am născut, Chişinău, aflat atunci sub ocupaţie sovietică. Parcam maşina – era o Lada de un verde crud – la intrarea în acel ţintirim uriaş, ce pare că e de secole acolo, pe muchia unei păduri bătrâne, împânzite de mesteceni. După îndelungi plimbări prin acea urbe a morţii, în care de câteva ori am căutat îndelung mormântul primei fiice a părintelui meu, Natasha, straniu, încet-încet, renăşteam. Nu rămânea nici umbră din răul care mă locuia din copilărie. Într-un târziu, mă regăseam vie; ca niciodată – vie.