Cornel Ungureanu
Între amintiri
De fiecare dată când am scris despre Crişu Dascălu, am avut în memorie o imagine din vremurile studenţiei noastre (el, mai mare decât mine cu vreo trei ani) când ţinea o comunicar
e excepţională, plină de trimiteri erudite şi de momente analitice de mare fineţe, desfăşurate în jurul Domnişoarei Nastasia. Nu avea nici o îngăduinţă nici faţă de domnişoara Nastasia şi nici faţă de cei din jurul ei. Dar Vulpaşin ce caută el în lumea noastră? Era necruţător, solicitând cuvenita sobrietate: de ce să-i iertăm? Mai târziu, i-am citit poeziile în Orizont, promovate cu insistenţă de Sorin Titel: făcea parte din tânăra gardă, care se cuvenea să ia locul răilor. Primul său volum de poezie, Mânie şi marmură (1968), mi se părea că vine în continuarea proiectului studenţesc, într-o continuitate greu de înţeles în acele vremuri care păreau ale deschiderii. De ce mânie, de ce marmură? Succesele oniricilor de la sfârşitul anilor şaizeci nu cereau nici mânie, nici şlefuirea cuvântului, a marmurei. Dar păreau ale celor fericiţi să scrie. Să fie alături de cei mari ai literaturii, nu alături de Vulpaşin. Dar poţi fi fericit scriind, poetizând?
În mai multe versuri din Încercare asupra bucuriei descoperim ermetizarea unor sintagme poetice recognoscibile, uneori, prin grila Ion Barbu. Trebuie să păstrăm secretele literaturii. Iată Muntele de var: „În turnul nostru hidrofil, pe iederi/ Sau poate pe-ascensorul iacobin,/ Şi-abandonând în aer grele pierderi,/ Uşor, ca şansa, urcă holde lin,// Ca-ntr-un donjon posomorât pe-o coastă,/ Trist păzitor în margini de raia,/Ca-n evul cu-o suav albă-albastră/ Incizie în rafturi şi perdea// Prin care o Izoldă scandinavă,/ Dintre ruine, dintr-un abandon,/ O tot zăream, alunecând o navă,/ Supt secetoase ceţuri, spre donjon”. Cine vrea, poate să analizeze în volumele Mânie şi marmură, Încercare asupra bucuriei, Cicatricele bucuriei (1968, 1978, 1995) încercările poetului de a dematerializa cuvintele, discursul – de a introduce un p (P) ca un steag sau ca un interval temporizator în, de pildă, sub: el devine supt în toate poezile lui Crişu Dascălu. Limbajul reducţiilor funcţionează în volumul Colivia belgrădeană (Europress, 2008), jurnal liric care e şi o „autobiografie”: „Atunci când Belgradul m-a vizitat/Prima dată/ Printr-o anonimă agenţie de turism,//Atunci Belgradul mi-a contemplat/ Plămânul/ Respirându-mă,// Atunci când Belgradul mi-a intrat în creier/ Gândindu-mă,// Atunci când Belgradul mi-a locuit inima/ Iubindu-mă…”
Între reducţiile operate de „starea poetică” se numără Îmbrăcaţi în surtucul verde al parcului: „Veveriţa mă priveşte/Ca pe un vecin/De nădejde.// De trei zile/Îi arunc inofensive/Alune/ Doar-doar/ Îmi va mânca/ Din mână.// De trei nopţi/ Cad bombe pe Dunăre,/Doar-doar/ Voi renunţa la/ Plimbarea matinală/Prin parc.” Există, în „colivia belgrădeană” şi un Sat bănăţean: „Satul pluteşte pe o mare de porumb/Pe care îl macină vitele şi porcii/ Pe care îl mănâncă, decenţi, ţăranii,/Pe care…// Ioţa Gavrilov se întorcea/Îmbrâncit în pătura impermeabilului,/ De la crâşmă/ Şi se simţea mândru şi liniştit,/ Om cu dările plătite la termen,/ Bărbat în toată firea,/ Ezitând, ca toţi ceilalţi, între/ Ţarină şi birt.// Ce lună frumoasă! îşi zise deodată// Dar nu era luna…/ Dar nu era luna…// Şi aşa cetăţeanul sârb Ioţa Gavrilov/ Supravieţuieşte în Europa/ Printr-un nume şi un an (1994)/ Scrise pe un perete plin de inscripţii/ De la Grota Hoţilor/Din Băile Herculane”. Ironia mesajului scriptural, supravieţuitor.
Trebuie să scriu că Dialectica limbajului poetic, Poezie şi limbaj, O călătorie spre centrul poeticului, Poetikon (1986, 2000, 2007) sunt cărţi ale revenirii la matcă? Să-l regăsesc pe Crişu Dascălu în acel fericit 1964 când îşi instruia auditoriul cu privire la faptele domnişoarei Nastasia? Care se cereau a fi comentate pe larg? Întemeietor al Cercului de semiotică timişorean, alături de Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Ilie Gyurcsik, Vasile Creţu, Adriana Babeţi, teoreticianul (poetul) defineşte, cum nu se poate mai bine, o Timişoară a tradiţiilor culturale majore. Sau să-l regăsim cu ocazia anului 1968, când ieşea în lume Mânie şi marmură? Să ne mai amintim că, la împlinirea vârstei de 70 de ani a poetului, a exegetului Crişu Dascălu, Doina Bogdan Dascălu şi Bogdan Mihai Dascălu au tipărit Terra – un poem. Volumul ar fi trebuit să apară în 1981, dar a rămas „literatură de sertar”. În finalul cărţii, editorii adaugă o notă privind şedinţa Cenaclului Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, consacrată manuscrisului. Cronicarul momentului scrie că autorul le-a dat ocazia cenacliştilor să-şi manifeste „nu doar inteligenţa, ci şi erudiţia, oferindu-le poeme spaţiale (grafice, vizuale)”. Un referat asupra lor a fost prezentat de Lucian Alexiu, despre poemele spaţiale pronunţându-se în decembrie 1981 Şerban Foarţă, Cornel Ungureanu, Marcel Pop-Corniş, Livius Ciocârlie, Marian Odangiu, Brânduşa Armanca. A fost o aniversare frumoasă, dar nu atât de frumoasă precum aceasta, pe care ne pregătim să o întâmpinăm. La mulţi ani!
Doina Bogdan-Dascălu
Bogdan Mihai Dascălu
Introducere la un poem
Introducere, pentru că Terra este un unicat poetic în literatura noastră şi poate că nu numai în cea română. Tot astfel cum, desigur, unică este şi istoria scrierii lui.
Nu cunoaştem multe detalii despre geneza textului. Într-o scurtă prezentare prin care am prefaţat volumul (După 30 de ani), s-au oferit unele detalii de natură editorială, după o primă precizare: „Acest text a fost scris în urmă cu trei decenii, când autorul lui împlinea 40 de ani”. În realitate, atunci (adică în anul 1981) el a fost prezentat în Cenaclul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor, însă elaborarea sa a început cu câţiva ani mai devreme.
Îmi amintesc (DB-D) că, la sfârşitul anilor ’60, ne petreceam ziua întreagă în sala de lectură a Filologiei. La un moment dat, soţul meu a început să ceară admirabilului bibliotecar al acestei săli, Mircea Mircu, la început mai rar, apoi tot mai frecvent, cărţi, albume şi documente vechi, păstrate în fondul special al Bibliotecii Universitare. Erau texte vechi, antice şi medievale, multe dintre ele din sfera ezotericului şi a alchimiei, scrise în latină, gotică, dar şi în limbi europene. Mircea Mircu păru mai întâi surprins de aceste apetituri de lectură, însă, treptat, s-a obişnuit într-atât, încât, după ce îi erau înapoiate textele, le aşeza, în stive, pe masa lui 
de lucru şi începea, chiar el, să le răsfoiască. Abia mai târziu, când am văzut prima variantă a poemului, am înţeles că acesta era, cel puţin în parte, rodul acelor lecturi pasionate, căci el încorpora fragmente din textele citite în acea mică sală de lectură într-un ritm ameţitor.
Odată manuscrisul transpus în versiune „tipografică”, adică bătut la maşina noastră „Consul”, el a început să circule în cercul de prieteni ai autorului. Anii ’80 nu erau cei mai buni pentru ca un asemenea text să fie scos la lumină, fie şi în forma samizdat. Într-un gest mai mult surprinzător decât îndelung plănuit, poetul a cerut să fie planificat la una dintre şedinţele cenaclului. Aşa se face că, în acea joi de 8 decembrie 1981, copii ale poemului au fost distribuite celor prezenţi. Pentru prima dată în istoria întâlnirilor cenacliere, textul nu a fost citit de autor, aşa cum se obişnuia, dintr-un motiv cât se poate de simplu: arhitectura sa nu permitea citirea, ci doar contemplarea lui vizuală. Iată ce nota, într-o cronică de cenaclu, cronicarul acelei şedinţe: „…A fost o şedinţă fără o lectură propriu-zisă, iar cenacliştii au avut ocazia (aşa cum spunea un vorbitor) să-şi manifeste nu doar inteligenţa, ci şi erudiţia.” Au profitat să şi le manifeste nu numai referentul (Lucian Alexiu), ci şi cei care s-au implicat în discuţii: „Şerban Foarţă, de 3 ori, totalizând aproape 45 de minute, Cornel Ungureanu, doar de 2 ori şi cam aceeaşi durată, Marcel Pop-Corniş (care a prezidat şedinţa) ori de câte ori era un moment de linişte. I-am ascultat apoi cu încântare pe Livius Ciocârlie, Marcel Tolcea, Marian Odangiu, Brânduşa Armanca”. Conţinutul intervenţiilor a fost notat, rezumativ, de autor pe verso-ul exemplarului său şi sunt reproduse în anexele volumului.
Au urmat nu puţine încercări de a publica poemul, inclusiv la Editura Litera, mai permisivă, însă fără rezultat. Drept urmare, textul a rămas captivul unui sertar din camera de lucru până în anul 2011, când, pentru a aniversa cu adevărat potrivit împlinirea a 70 de ani de către autor, am „complotat”, noi, cei care am îngrijit volumul (DB-D şi BMD), şi devotatul nostru prieten, Ioan David. Şi astfel, după 30 de ani de la scriere, el a putut apărea în editura celui din urmă, într-o înfăţişare grafică impecabilă.
Afirmând despre Terra că este un unicat, am avut în vedere faptul că are o structură insolită, evidentă pentru orice cititor. Contemplarea oricărei pagini dă sentimentul aleatorului, al împrăştierii componentelor într-o dezordine ce frapează entropia totală. Frazele (în măsura în care toate componentele sunt cu adevărat aşa ceva) nu se află într-o succesiunea lineară, ci tind să ocupe orice loc liber al paginii şi, la limită, să o invadeze în întregime.
Poetul mărturisea cândva speranţa că va izbuti cândva să realizeze reversul pagini albe, aşa cum a legiferat-o Mallarmé, precizând că cele două variante extreme se întâlnesc în măsura în care sunt capabile să ipostazieze pe căi opuse numai în aparenţă labirintul. Atât spaţiul alb, cât şi cel negru pot fi străbătute în orice direcţie, călătorind, lăsând în urmă un siaj semantic de interpretat fără încetare.
De altfel, labirintul l-a obsedat pe autor într-atât, încât a devenit emblema unei arte poetice mai vechi: Locuitor de labirint/ cu tari pereţi de alb argint,/ fără ferestre, necum prag,/ un monstru sunt, lexicofag.// Şi cineva necunoscut/ îmi dă, pe datorii, tribut./ Mi-e rana nu să mă hrănesc,/ ci e tăiată să vorbesc.// De tine iarăşi nu mă tem,/ bărbat cu sabie şi ghem./ Sunt şi zidar de tari zidiri,/umplute numai cu ieşiri.
Să înţelegem că, dacă pagina albă prefigurează un labirint autentic, din care, odată pătruns, nu se mai poate ieşi, reversul ei negru duce spre un labirint inversat, „umplut numai cu ieşiri”, în care nu se poate pătrunde. Fiecare pagină a Terrei răspunde acestei imagini, căci de pe cuprinsul ei ne tentează o pluralitate de „intrări”, dar care nu duc undeva anume, dovedindu-se, în cele din urmă, „ieşiri” prin care cititorul imprudent este expulzat din suprafaţa plană.
Dar densificarea paginii mai este şi altceva: o strategie abilă de protejare a unui sens enigmatic, pentru a cărui descoperire este nevoie de supunerea la un act iniţiatic, la capătul căruia impresia de rumoare sintactică urmează a se risipi. Precaritatea sintactică a textului sau coerenţa lui labilă este un fitil care, aprins, declanşează un şir de explozii semantice (sau coezive).
Primul moment iniţiatic este descoperirea unor constante textuale. Mai întâi, neliniştea ascunsă îndărătul unor jocuri de cuvinte: Baba Gloanţa, Soldaţii s-au vânat cu tunul, Tristan şi Solda, Mortua Vest, Darkness şi Chloe, sunt câţiva morţi, în Europa, iubito.
Apoi, cu puţină atenţie, trebuie să se constate că neliniştea este, de fapt, un avertisment asupra unui viitor în care un profet (Marshall McLuhan) predică dispariţia Cărţii. Contracararea acestei sumbre profeţii îmbracă forma citatelor tot mai abreviate din (ironie!) cartea acestuia, Galaxia Gutenberg. Se sugerează astfel, posibilitatea amuţirii definitive a vocii oraculare şi, implicit, salvarea textului scris pe suport material. Se înţelege de aici că acoperirea paginii cu text este o formă de protejare împotriva unei agresive minimalizări semantice.
Pentru că spaţiul nu permite extinderea comentariului nostru, ne vom mărgini, în încheiere, să izolăm singura structură cu adevărat recurentă, de descoperit în partea din stânga sus a fiecărei pagini:
e
p r
o a
m i
n
Opera omnia, astfel scrisă, este în modul cel mai evident hieroglifa totalităţii fără fisură, a capacităţii Cărţii de a-şi fi suficientă prin simplul fapt că în spaţiul ei are loc o nuntă secretă, prin care începutul (α) intră în coincidenţă cu sfârşitul (ω). Acest uroboros încarnat în litere, această Terra integra este expresia încrederii în triumful necontenit al Cărţii în faţa oricăror agresiuni.
Şi ce poate fi mai frumos decât ca un poet să-şi apere textul cu mijloacele pe care acesta i le oferă.
Ionela Mengher
Model de exigenţă şi bunăvoinţă
Nu fac parte din categoria celor care au avut prilejul de a colabora cu pofesorul, scriitorul şi eseistul Crişu Dascălu. Cu siguranţă, însă, mă număr printre cei care nu vor uita niciodată prima întâlnire cu profesorul timişorean. Această primă întâlnire a avut loc cu prilejul susţinerii tezei mele de doctorat. Şi chiar dacă de la secretariatul Facultăţii de Filologie bucureştene mi s-a spus că este un profesor exigent, la prima întâlnire mi-am dat seama că domnul Crişu Dascălu este profesorul cu ,,faţă de om’’. Este adevărat că, pe durata examenului, au existat momente în care am discutat cu lux de amănunte despre literatura de expresie românească din Serbia. După mulţi ani mi-am dat seama că acest dialog a fost purtat nu cu intenţia de a mă pune în situaţii dificile, ci, dimpotrivă, domnul profesor mi-a adresat acele întrebări cu scopul de a prezenta lucrările de valoare graţie cărora literatura de expresie românească din Serbia ar putea fi pusă oricând în acelaşi plan cu întreaga literatura română, indiferent de arealul în care a fost creată. Se întâmplau toate astea în noiembrie 1999.
Cea de-a doua întâlnire pe care am avut onoarea s-o am cu domnul profesor Crişu Dascălu a avut loc prin intermediul unei Prefeţe, pe care cu generozitatea-i caracteristică a acceptat s-o scrie pentru lucrarea Mireasma iluziilor, Antologia prozei româneşti din Voivodina (1920-2010), editată de Editura ICRV, Zrenianin, 2011. Amintesc acest moment nu pentru a scoate în prim-plan lucrarea menţionată mai sus, ci pentru a atrage aten
ţia asupra modului în care reputatul literat Crişu Dascălu ne sfătuieşte să apreciem fără părtinire valoarea unei opere literare în raport cu altele: ,,Fără raportare la tradiţie, nu există şansa unei pedagogii a valorilor. Numai tradiţia, în integralitatea ei, este cea care poate asigura o curată, adică inocentă, diferenţiere a valorilor, fără dezavuarea unora, şi nici fără sanctificarea altora. Recursul la tradiţie ne permite să privim fără prejudecăţi şi fără părtinire. Cu alte cuvinte, să-i preţuim pe cei mai buni şi să-i respectăm pe ceilalţi. Căci în literatură, ca şi în cultură în general, există loc pentru toţi, astfel încât emulaţia nu este condiţionată de adversitate. Sau nu ar trebui să fie…”. O referire la tradiţie în aceşti termeni poate face doar cineva care cunoaşte tradiţia şi cultura poporului din care provine. Or, este suficient să ne aruncăm o privire peste impresionanta listă de lucrări semnate de Crişu Dascălu pentru a ne da seama că Domnia sa nu numai că o cunoaşte, ci îi şi dedică studii care se constituie în veritabile pagini de referinţă despre cultura şi tradiţia română.
Pentru a rămâne în aceeaşi notă subiectivă, mărturisesc că, cu câteva zile înainte de a primi invitaţia de a scrie despre domnul Crişu Dascălu la ceas aniversar, absolut întâmplător, dădusem peste referatul scris de profesorul timişorean cu ocazia susţinerii tezei mele de doctorat. Recunosc că a fost măgulitor să citesc următoarele rânduri: ,,Trebuie să mărturisesc, de la început, că am citit cu mult interes şi chiar cu pasiune teza, cu atât mai mult cu cât sunt legat prin fire familiale de zona în cauză şi cu cât sunt familiarizat, inclusiv prin îndatoriri profesionale, cu cele ce se petrec acolo. Mă grăbesc să adaug că efortul extraordinar al candidatei trebuie lăudat în aceeaşi măsură în care se cuvin apreciate rezultatele la care se ajunge şi pe care Concluziile lucrării, succinte, dar riguroase şi clare, le evidenţiază sistematic. Metalimbajul la care se recurge este modern, nu însă complicat prin apelul inutil la o terminologie excesivă şi la o metodologie care, adeseori, complică lucurile în loc să le simplifice”.
Am ales aceste rânduri din referatul asupra tezei mele de doctorat cu intenţia de a sublinia că domnul profesor ştie că la orice vârstă avem nevoie de încurajare în demersurile pe care le întreprindem. Cu atât mai mult este important pentru un tânăr, ce se află într-un moment în care trebuie să decidă cu ce se va ocupa în viaţă, să ştie că cei care au în spate un număr mare de studii îi apreciază eforturile, chiar dacă pe ici-colo se strecoară, inerent, şi unele (mici) stângăcii.
Şi, dacă astăzi, atunci când obligaţiile profesionale îmi permit, mă aplec cu atenţie şi pasiune asupra unor subiecte ce pot contribui la formarea unei imagini cât mai complete şi complexe despre cultura românilor din Banatul sârbesc, lucrul acesta se datorează şi încurajărilor care mi-au parvenit din partea specialistului Crişu Dascălu.
Sincere mulţumiri, domnule profesor! La mulţi şi neapăsători ani!
Ion Boldea
Înţelepciune şi sănătate
Stagiritul în Etica lui ne spune că prietenia este de trei feluri: de interes, de plăceri şi de caracter. Tot el ne îndeamna să nu dispreţuim pe nici una din ele. Şi, totuşi , prietenia de caracter e singura care nu necesită investiţii mari de timp, putând să se conserve uşor. Pentru că se referă la substanţă, la faptele bune ale persoanei prietene. La „bunătatea celor doi”; prin bunătate înţelegem aici bunătatea la ceva (în profesie) şi bunătatea spre ceilalţi (morala); prietenia de caracter poate apărea şi la oamenii simpli, şi la cei cu multă carte; dacă au o morală minimă şi „nu fac umbră pământului degeaba”; adică la personalităţi; la ei datoria trece în privilegiu; aceia care înlătură din viaţa lor de zi cu zi un defect supărator la naţia/etnia lor (să spunem comoditatea, demnitatea insuficientă, ipocrizia, minciuna, pretenţia de operă, dar fără înscrisuri şi vizibilitate etc.); la cei ce se motivează din interior.
Cu Crişu Dascălu am fost coleg de liceu la „Brediceanu”, în Lugoj şi, da, am auzit şi atunci lucruri bune; era mai mare cu câţiva ani; apoi, în vâltoarea vieţii, l-am pierdut, auzind doar de departe despre poezia şi lingvistica prin/pentru care trăia. Dar ne-am reîntâlnit, în ultimii ani, la Academia Româmă, ca oameni în vârstă. E o bucurie acum să colaborăm la diferite proiecte, să discutăm una şi alta, de parcă am fost prieteni toată viaţa. Nu am avut acest sentiment de multă vreme. Mi-au atras atenţia modestia, spiritul lui organizat, stilul concis şi clar, accesul rapid, metaforic/poetic la esenţă în caracterizări de oameni şi de opere; dar, mai ales, rezultatele Institututlui de Studii Banatice „Titu Maiorescu” prin proiectul mare, în lucru, „Enciclopedia Banatului”. Cu gândul la apropiatele întâniri comune la Academia Română şi la Liceul „Brediceanu”, printre elevi, îi urez lui „Crişu de Timiş”, la aniversare, înţelepciune şi sănătate, alături de cei dragi.
Aura Christi
Un herald al lucrurilor rotunde
Cred că eram la Bucureşti de vreo patru-cinci ani – mă îndoiesc de faptul că trecuse mai multă vreme din 1993, anul coborârii mele la Bucureşti din Nordul României de dincolo de Prut – când m-am trezit într-o bună zi că sună telefonul, care rareori scotea vreun sunet în sihăstria mea – ceea ce îmi convenea de minune, căci aveam condiţii ideale pentru a citi, a scrie şi a asculta muzică. Era domnul profesor Crişu Dascălu la telefon, care mă invita cu vocea-i de un calm imperturbabil, venit din adâncurile fiinţei, să fac demersurile necesare, ca să susţin un doctorat în litere pe orice temă doresc e
u sub conducerea domniei sale. Să-ţi alegi singur tema e un semn de răsfăţ şi libertate absolută mai ales în cazul unui scriitor, care nu-şi iese din maluri decât atunci când se află faţă în faţă cu o temă majoră! Recunosc că, atunci, mă blocasem, bâlbâind ceva cvasiindistinct în legătură cu debandada – aproape eternizată, între timp – din actele mele, studiile mele neechivalate de statul român, deşi colegi de-ai mei, cu aceeaşi diplomă Magna (Magda, glumea un alt cărturar-prieten, Nicolae Balotă) cum laude lucrează la universităţi din Occident, fără să le fi pus cineva problema echivalării studiilor. Ţin minte că am spus, atunci, nu înainte de a trage aer în piept, că m-ar onora să lucrez cu Domnul Profesor şi m-am trezit cu următoarea remarcă venită din partea autorului unui raft de cărţi, al unui educator superior, prin vocaţie, a unui nordic pursânge:
– Eu aş fi onorat să lucrez cu dumneata, Aura.
N-am înţeles la ce se referea atunci colegul meu de revistă, iar trecerea a mai bine de două decenii nu prea m-a ajutat să mă lămuresc în acest sens. E adevărat că am dus câteva războaie împreună; Domnul Profesor mi-a făcut nu o dată curaj, sprijinindu-mă puternic. E adevărat că am publicat, îngrijit şi redactat câteva rafturi de cărţi împreună, inclusiv volumele iubitului de noi doi – pardon, de noi trei – Rainer Maria Rilke, tradus fără reproş de Bogdan Mihai Dascălu; apropo, se adevereşte, iarăşi, că surcica nu sare departe de trunchiul întemeietor. E timpul să mărturisesc un adevăr care pe noi, cei de la Contemporanul, ne bucură enorm şi ne face să ne simţim şi să ne purtăm ca şi când am fi în posesia unuia dintre cele mai valoroase trofee. Domnul Profesor este membru al „tribului” Conte. După cum ştiu iniţiaţii, „tribul” Conte e alcătuit din oameni aleşi, scriitori care s-au adunat sub cupola acestei vechi şi prestigioase instituţii naţionale, care face parte din patrimoniul României, mânaţi de un singur scop: să apere, să sprijine şi să promoveze valorile naţionale reale ale ţării lui Iorga, Cantemir, Blaga, Nichita Stănescu, Bacovia, Hortensia Papadat-Bengescu ş.a., şi să se bucure de libertatea de a se exprima în condiţiile în care cenzura de altădată a fost înlocuită, în perioada postcomunistă, insidios, cu alte tipuri de cenzură, inclusiv cea economică.
În una dintre cărţile vieţii sale hamletiene, Friedrich Nietzsche ne îndeamnă să ne înconjurăm de oameni care sunt ca o grădină, căci ei ne ajută – prin simplul dar de a exista – să rămânem noi înşine. Şi tot călugărul nostru preaiubit de la Sils-Maria îl citează pe Goethe, care afirmă – în convorbirile sale cu Eckermann, dacă nu greşesc – să te fereşti de cei care se caută pe ei înşişi. Din „tribul” Conte – o Castalie, o şcoală naţională de elită – fac parte oameni care sunt ca o grădină. Din „tribul” Conte fac parte personalităţi care s-au găsit de mult pe ele însele, şi-au găsit limanul unde se simt acasă în această lume încolţită de politica corectă, acasă, printre colegi ce sunt aidoma lor. Un asemenea liman există şi la Timişoara şi e grădinărit de Domnul Profesor Crişu Dascălu. Condus de domnia sa, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timişoara, îşi propune proiecte majore; într-o penurie lucie de sinteze, dicţionare şi enciclopedii, această instituţie naţională a elaborat Enciclopedia Banatului, din care au apărut câteva tomuri masive, care tratează contribuţia acestei regiuni a ţării la dezvoltarea culturii şi naţiunii române. Meritul acestui cărturar mitteleuropean în acest demers departe de a fi lense de dus la capăt este, fără îndoială, imposibil de trecut cu vederea. Aşa cum este imposibil să nu remarci multiplele conferinţe, simpozioane şi demersuri ştiinţifice, făcute de membrii „tribului” timişorean al institutului, gândit, condus şi ctitorit de acest om rar, de o civilitate fără cusur, aplecat asupra proiectelor vitale pentru o naţiune atât de încercată şi atât de rezistentă, în ciuda tuturor cârtelilor, ofurilor, atacurilor postmoderne şi a calomniilor.
Un nordic pursânge, un tăcut prin definiţie, care vorbeşte rar şi cu atât mai ascultat este, un înţelept care s-a găsit de veacuri pe sine însuşi într-o cetate rătăcită, care pare să-şi fi pierdut iremediabil reperele, busola, bruma de înţelepeciune şi ceva mai adânc din resorturile ei cele mai adânci aşteaptă să o urnească din inerţia vie în profunzimi, pentru a fi. A fi încă şi încă o dată, a fi în lumina istoriei aşa cum a hărăzit Dumnezeu să fie, aşa cum e, în realitate, de la Kogălniceanu încoace, România ideală, adică România din mintea unor oameni rari ca poetul, linvgistul, criticul literar şi profesorul Crişu Dascălu, pentru care lucrurile se cuvine să fie rotunde, adică aşa cum se cuvine de când lumea: cât mai apropiate de desăvârşire. Omul-carte, omul-bibliotecă, omul-suflet, pentru care imposibilul îşi arată faţa de domeniu nelipsit de interes.
