Mă întreb şi eu, ca Mircea Platon: cine ne (re)scrie istoria? Ieri, Roller, academicianul RPR fără studii încheiate, azi – Alexandru Florian care, după câte ştiu din presă, n-are studii de istorie, dar cred(e) că ştie bine istoria PMR/PCR
„Ar fi la fel de îngrozitor să distrugi libertatea
acolo unde a rânduit-o Cel de Sus,
ca şi s-o introduci unde nu-şi are locul.”
Pascal
După Pravila lui Vasile Lupu: „Cel ce-şi vicleneşte moşia şi neamul mai mult decât ucigaşii de părinţi să se certe.” Noi Pravila n-o urmăm: valorile naţionale şi creştine sunt puse la index; dezgropăm arme proletcultiste (pare a fi reactualizat sloganul semi-analfabetului Chişinevschi, fost diriguitor al culturii în vremuri barbare: „cu ghiarii şi cu dinţile”), spre a lovi în cei care-şi iubesc în mod natural, firesc, etnia. 
Ce-i drept, sunt atâţia impostori ai iubirii de neam (strident „patrioticii” moşteniţi din vremi ceauşii, poeţii de pagină întâie ai României literare), că lucrurile devin tot mai confuze, iar naţionalismul, termen rejectabil din p.d.v. corect politic, este anume confundat cu fascismul, ba chiar s-a inventat, în derâdere, adverbul naţionaleşte: ţara n-are legionari, dar lege anti-legionară are; ţara are (neo)comunişti, dar staliniştii şi fiii lor rămân privilegiaţi.
Mă întreb şi eu, ca Mircea Platon: cine ne (re)scrie istoria? Ieri, Roller, academicianul RPR fără studii încheiate, azi – Alexandru Florian care, după câte ştiu din presă, n-are studii de istorie, dar cred(e) că ştie bine istoria PMR/PCR. O fi auzit de cazul Nicolae Mărgineanu (Amfiteatre şi închisori. Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Dacia, Cluj-Napoca, 1991)? Savantul clujean nu era defel înveşmântat politic. Amfiteatrul şi laboratorul îi ajungeau cu prisosinţă. De ce a fost închis? Ca să se distrugă elita ţării, adevărata crème de crème – cea genetică – şi să se facă loc pentru tot soiul de nimicarniţe. N-au fost excluşi din Academia RPR Blaga, Gh. Brătianu, I. Petrovici, G.T. Kirileanu, Motru, Gusti, Onisifor Ghibu, P.P. Negulescu, pentru a fi „onorat” A. Toma? Iar Al. Rosetti a fost scos în ‘52 din Universitatea Bucureşti ca latinizant şi cosmopolit.
Nicolae Mărgineanu era o personalitate în sfera ştiinţelor psihologice, în consulting industrial, nicidecum „element duşmănos”. Şi câte astfel de „elemente duşmănoase” („acei care îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în R.P.Română) n-au fost trimise în „unităţi de muncă” prin decretul nr. 6, din 1950. Cine să-i mai fi apărat pe proscrişi, când elita dreptului (prof. Anibal Teodorescu, Hurmuz Aznavorian, Nicu Stănescu, avocaţi fără arginţi) fusese amuţită?
Cultura noastră a avut norocul ca Jurnalul fericirii să fie carte salvată din arestul Securităţii, când cărţile erau arestate ca şi oamenii. Cei căzuţi din credinţă religioasă în ateism considerau vină gravă „a propaga misticismul” (ca Stăniloae, Daniil Sandu Tudor, Crainic, Voiculescu; altă vină: duşmănia faţă de noua ordine socială, dar mai ales „simpatia legionară”, de cele mai multe ori nedovedită.
N. Steihardt scrie: „Era floarea ţării acolo în lanţuri”, în închisorile devenite neîncăpătoare: închisoarea miniştrilor, închisoarea unioniştilor, închisoarea preoţilor, închisoarea generalilor, închisoarea studenţilor, închisoarea „chiaburoilor”… Ordinea comunistă trebuia clădită pe oase de martiri.
După un televizionar, experimentul Piteşti, adevărat iad al luptei de clasă, a fost o nenorocire istorică, dar e history, doar n-o să comemorăm la infinit victimele. Scoţi orele de istorie din şcoală, scoţi şi sensibilizarea elevilor pentru eroi, martiri, sfinţi ai gherlelor comuniste. Gata cu astfel de adevăruri 
istorice! Dar de ce n-ar trebui să rămână vii? Şi nici n-au măcar dreptul ca deciziile de condamnare luate în Tribunalul Poporului să fie anulate.
Zeghea s-a purtat cu demnitate la Aiud (şi-n Zarcă, închisoarea veche, şi-n Celular, închisoarea nouă, la Jilava, la Sighet, la Gherla, la Râmnicu Sărat, la Văcăreşti… Generalii armatei române, în haine vărgate, batjocoriţi, bătuţi cu bâta de Maromet, directorul Jilavei, erau ameninţaţi că vor curăţa tinetele cu limba, după ce luptaseră în războiul antisovietic. Jertfa prizonierilor de război o dăm uitării. Aproape 100.000 de militari au fost luaţi prizonieri după blestemata „cotitură” şi duşi în Siberii de gheaţă. Fapt recunoscut chiar de sovietici: „Ofiţerii români au ştiut să moară” (Nu agreez deloc sintagma teatru de război: îmi sună a teatru cu „actori” morţi). Stalin a ştiut bine ce avea de făcut. Minciuna că URSS ne va aduce fericirea, bunăstarea noastră şi a ţării trebuia aplaudată. Furtunos.
Prioritar, s-a încercat să se distrugă coeziunea socială (ceea ce se întâmplă şi acum dacă se neagă cu înverşunare existenţa conştiinţei etnice a românilor unionişti. Un argument împotriva „hicleniilor” (vorbă de cronicar)? Ţăranii dintr-un sătuc, Pinticu Tecii, numit şi Piciorul Iancului, au riscat să-şi păstreze steagul lucrat manual, cu care au participat la Unire. În ‘40, după cedare, în Ungaria hortystă, steagul românesc a fost ascuns undeva în turla bisericii sau între scândurile din pod. Fusese furat în ‘39, apoi recuperat şi pitit într-o piele de căprioară, în gunoierniţa satului. Să mai spun că pe steag scria „Acum ori niciodată”?
Programatic, marii unionişti au fost decimaţi în puşcării. Iuliu Maniu, de trei ori prim ministru al României, a fost ridicat şi dus la Malmaison la 74 de ani, grav bolnav. Avea în geamantanul de carton jerpelit, un pulover uzat, o căciulă uzată, 3 ştergare uzate, ochelarii fără un braţ, un Larousse, o cruciuliţă…, aşa cum se enumeră în procesul verbal.
„Dreptatea” fusese interzisă, PNŢ-ul – desfiinţat în 24 iulie ‘47. „Scânteia” lui Silviu Brucan apărea cu 6 pagini, în data de 31 oct. ‘47, pe tema Procesul conducătorilor fostului PNŢ. Titlurile erau spăimoase: după înscenarea de la Tămădău, „zeci de mii de muncitori din Capitală, întruniţi în mari mitinguri, au cerut aspra pedepsire a trădătorilor”, „arestarea complicilor lui Mihalache, Penescu, Ilie Lazăr, Carandino”. Începuse mistificarea istoriei, care continuă, în zilele noastre, în „lumina” political correctness.
În termenii „Scânteii”, Iuliu Maniu a fost condamnat pentru spionaj în slujba anglo-americanilor şi trădare de popor muncitor. În ultimul cuvânt, din 10 nov. ‘47, a respins acuzele, numindu-le, cu fină ironie, „drăgălăşenii”: înaltă trădare, spionaj, complot, răzvrătire, instigare la război civil, la război contra Rusiei şi alte instigări. Dovezi? Niciuna. Marele bărbat politic a murit la Sighet, în 5 februarie ‘53, la 80 de ani. Fără lumină, fără cruce şi fără mormânt. Abia în 12 noiembrie ‘98 a fost reabilitat de Curtea Supremă de Justiţie, iar Voitinovici, preşedintele Tribunalului Poporului din acei ani, n-a fost atins nici c-o vâzdoagă. Măcar acest Voitinovici a recunoscut fair-play-ul lui Ion Antonescu. Mareşalul, aflat pe marginea prăpastiei, şi-a asumat sacrificiul, a luat asupră-i tot ce s-a întâmplat sub guvernarea sa, începând cu 1940, mai puţin crimele. Şi uite-l criminal de război, ca şi Gh. Alexianu, ca şi Mihai Antonescu, ca şi Vintilă Horia. Anchetarea lui Mircea Vulcănescu, condamnat în lotul II al demnitarilor guvernului Antonescu, însumează 27 de vol. Vol. 1-25:6368 file; vol. 26-27: 294 file. Exilul a numit România comunistă „închisoarea morţii” şi aşa a şi fost. Pentru că nu mai aveau semne de la el, moartea lui Mircea Vulcănescu a fost anunţată în ‘49. Avea să moară la Aiud în 29.X.1952, de miocardită şi de dublă pleurezie. Pedeapsa ar fi expirat în ‘54. Şi-i condamnat încă, în ciuda eforturilor urmaşelor sale: criminal de război.
Aflu de pe blogul lui Vasile Gogea că Parohia Greco-catolică a cerut, în 25 aprilie 2016, sprijin de la preşedinţie pentru reabilitarea casei memoriale „Iuliu Maniu”, lucrările fiind sistate din lipsa banilor. S-o implica Iohannis? Că premierul Cioloş n-a auzit solicitarea senatorului Sorin Ilieşiu pentru salvarea casei de la Bădăcin. Şi vine Centenarul Marii Uniri!
Ce facem? Anulăm jertfa grupării de rezistenţă, supranumită Haiducii Dobrogei (1947-1950), comandată de Gogu Puiu, aromân, venit din Cadrilater, legionar? Şi cum să-i spunem Blocului Naţional, organizat în vara anului 1947, din 24 de oameni, membri PNŢ, legionari, militari, ţărani? Nu mişcare de eliberare naţională, nu rezistenţă armată naţională? Condus de colonelul Ioan Uţă şi de inginerul Aurel Vernichescu. Blocul a fost sprijinit majoritar de ţărani bănăţeni. N-or fi fost legionari cu toţii. Groza l-a scos pe colonelul Uţă din armată, iar Vernichescu a fost exclus din Mişcarea Legionară şi a intrat în PNŢ.
După cifra Securităţii, au funcţionat 1300 de „bande”. După Ion Gavrilă Ogoranu, „grupuri de rezistenţă”: în Banat, Uţă – Vernichescu; în Rodna, Bodiu Leonida (organizaţia Cruce şi Spadă); în Maramureş, Ilie Zubaşcu şi Vasile Dunca; în munţii Făgăraş, col. Gh. Arsenescu, fraţii Petru şi Toma Arnăuţoiu, prinşi, după câte ştiu, de Pleşită; în Vrancea, Victor Lupşa a condus 189 de oameni. „Banditul” Vasile Blidaru, om-legendă al Ţării Codrului, a luptat 10 ani şi a fost lichidat de Secu în mai, 1958. N-a fost nici legionar, nici simpatizant al legiunii.
Deşi s-a luptat luni şi ani, unii cu furci şi topoare contra armelor de foc, până să fie distruse „bandele”, Cartea lui Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 – 1958, nu este lectură obligatorie în şcoli şi în facultăţile de istorie.
Războiul (pentru că război a fost: Ogoranu avea o armată pe urme) din munţii României s-a soldat cu împuşcaţi pe loc, fără judecată, cu gropi comune, cu mii de condamnări la muncă silnică pe viaţă. Răzvrătitul Traian Şuşman a declarat: „Mort mă predau, altfel nu”, ceea ce s-a şi întâmplat. Se ştie cine l-a ucis? Miliţienii şi securiştii le omorau din bătaie părinţii, soţiile, copiii. Catrina Şuşman a murit din bătaie la 47 de ani. Cei doi băieţi au fugit în munţi, al treilea a fost închis pentru că nu şi-a trădat tatăl şi fraţii. Jumătate din sat a venit la înmormântare. În gospodăria Şuşman s-a instalat Postul de Miliţie şi Securitate din Răchiţele. Iar noi vorbim de laşitate la români în necunoaşterea unor cărţi despre demnitate la români, ca Rezistenţa armată anticomunistă din România de Denisa Bodeanu şi Cosmin Budeancă, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2004. Puţin comentat rămâne şi romanul gulagului românesc, în două volume, apărute la ed. Junimea, de Victor Aciocîrlănoaiei, Dumnezeu a murit în Bărăgan şi D.O. – Domiciliu obligatoriu, despre care Ioan Groşan scrie că „este o luminoasă revanşă a memoriei asupra unui trecut întunecat”, iar Bedros Horasangian îl vede ca „Odiseea celor deportaţi”.
Satul Săgagea din Munţii Apuseni a fost mutat cu totul în Bărăgan. Şi câte sate din Basarabia n-au fost împuşcate, rase de pe pământ şi nu mai sunt. Mai mult încă: avem nevoie de un Tribunal Penal Internaţional ca să condamnăm barbaria obsedantului deceniu şi să-i reabilităm pe aşa-zişii criminali de război antisovietic? Şi nu de „comisia specială” a lui Băsescu era nevoie, ci de un memorial al rezistenţei anticomuniste, drept şi cinstit. Mai cu celeritate, dragii noştri jurişti!
„Politica memorială” mioapă rău vede fascişti în cei care au mers până la capăt pentru pământul lor, pentru idealul micii lor proprietăţi; în loc să le binecuvântăm memoria, îi îngropăm în uitare a doua oară. Şi s-au executat peste 3 milioane de ani de închisoare în 10 ani de comunism.
De ce închidem paginile manualelor şcolare eroilor, martirilor, sfinţilor? Cum spune N. Breban în Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti (ed. MNLR, Buc. 2010) se vrea „sfârşitul conştiinţei de sine a acestui popor”. Acceptăm ca o lege formulată mai mult decât ambiguu să anuleze jertfa lor?
