Mircea Platon: Convorbiri literare, seria clasică: manual de construit o ţară (II)
România Convorbirilor literare e o România victoriană, o ţară a legii ca expresie montesquieusiană a raporturilor reale existente între lucruri, persoane şi stări sociale. Sistemul de învăţământ are, după Xenopol, tocmai acest rost, de a obişnui elevul cu ideea de rânduială, de lege, de criterii solide, pe baza studiului ştiinţelor. Dar pe lângă ştiinţe, şi disciplinele umaniste au rolul lor de jucat în educaţia copiilor pentru a deveni maturi responsabili
Limbă, viaţă domestică, obiceiuri, instituţii – programul junimist era unul bazat pe o abordare antropologică a realităţii româneşti, considerată holistic, ca sistem coerent şi legitim de sensuri şi valori. Iată, trecute în revistă, cum abordau autorii Convorbirilor, variile aspecte ale unităţii, independenţei şi propăşirii naţionale.
În materie de „integrare europeană”, Convorbirile promovau ideea apartenenţei românilor la civilizaţia europeană, dar vedeau în acest lucru un prilej de servilism. Deşi puternic înrâuriţi de cultura germană, junimiştii nu exitau să sancţioneze în paginile Convorbirilor literare mesianismul german, inflamat de victoria obţinută de Prusia împotriva Franţei lui Napoleon III în războiul din 1870-71. Astfel, scriind despre cartea Deutschland und Frankreich, de Ludwig Brunier, anonimul redactor junimist nota sardonic, într-o notiţă din 1872: „Autorul îşi propune, în această comparaţie între Germania şi Franţia, să demonstre că naţiunea francesă s-a distins şi se distinge în lume prin următoarele însuşiri naţionale: cruzime, fală, zădărnicie, minciună, plecarea la pradă şi jaf, intoleranţă, lăcomie, slugărie, neştiinţă şi prea mare închipuire de sine – o listă de însuşiri din cele mai respectabile. Din contra naţiunea germană este, după numitul autor, nu numai în privirea rolului exterior pe care în fine l-a căpătat după cum îl merita de mult, dar şi în privirea perfecţiunei naturei şi a disposiţiunilor sale, desigur naţiunea cea întâi de pe pământ. Această carte este interesantă pentru a se vedea cum spiritul cel rece, nepărtinitor şi cunoscător de sine al Germanilor a început a se falsifica – o falsificare ce se observă foarte clar în apreţuirea producerilor literare. Până mai dăunăzi râdeau de Francezii cei înfumuraţi, care ziceau despre dânşii că sunt «la grande nation qui marche à la tête de la civilisation de tout le monde» şi iată acuma serioşii Nemţi apucaţi de aceeaşi nebunie, «la folie des grandeurs», formă caracteristică de nebunie a secolului al XIX-lea”.
Atitudinea dezinhibată şi preocupată mai presus de orice de interesul naţional se vede şi din recenzia lui A. D. Xenopol la tratatul de economie politică al lui Ioan Strat. În acest text, Xenopol face apologia protecţionismului economic, indispensabil, după părerea sa, dezvoltării economice a statelor mici: „De aice se poate vede că dezvoltarea industriei în o ţară este ceva absolut necesar, şi fiindcă aceasta nu e cu putinţă pe cât timp ţări înaintate cu secule îi fac concurenţă, urmează că sistemul protecţionist aplicat cu înţelepciune este necesar, până când industria naţională, ajungând la o dezvoltare oarecare, poate să susţină libera concurenţă. Recunoaştem cu D-l Strat că sistemul protecţionist are şi multe rele în sine; dar aceste rele sunt ale presentului; binele e ascuns în viitor, şi desigur că acolo unde presentul, care e un moment, vine în cumpănă cu viitorul, care nu are capăt, nu vom sacrifica pe acesta celui dintâi. Mai amintim apoi că sub sistemul protecţionist s-a dezvoltat industria Germaniei. Pe de o parte nimicind piedicele în lăuntrul ţării, pe de alta slăbind concurenţa cu ţările mult mai naintate, prin o protecţiune înţeleaptă, ajunse Germania a avea astăzi o industrie din cele mai înfloritoare. De asemene e cunoscut că America îşi dezvoltă industria sa, care ţine în cumpănă pe cea engleză cu ajutorul sistemului protecţiunii”. (Tractatul de economie politică al D-lui Ioan Strat)
Nu doar protecţionismul economic, ci şi protecţia socială fac parte dintre ideile junimiştilor. Dacă Otto von Bismarck va combate socialismul dând naţiunii germane, în anii 1880, cea mai generoasă legislaţie referitoare la protecţia socială existentă în Europa victoriană (concediu medical, compensaţie pentru accidente de muncă, pensie de bătrâneţe), iată ce scria anticomunistul Xenopol despre modul în care trebuie abordată, în spirit naţional-conservator, problema socială, a inegalităţilor dintre bogaţi şi săraci: „Desigur că ideea unei împărţiri mai drepte a puterii şi bogăţiilor între membrii societăţii are pentru sine adevărul, şi această idee, pentru a putea fi adusă la conştiinţa omenirii, trebuia să se prezinte sub caracterul cel mai exclusiv, sub paradox cum le-a susţinut Proudhon că «proprietatea e un furt» şi altele asemene. Dar această idee a avut urmări fericite, a dat naştere unor sisteme economice ca acele a lui List, Carey, Dühring, care nu caută să bazeze nedreptatea şi jefuirea în mod ştiinţific ca Malthus şi Ricardo, ci recunoscând dreptatea cererii omenirii caută să descopere legile ce predomnesc în armonia universului pentru a deduce din ele mijloacele de îndreptare. Pe de altă parte însă exagerarea ideii tinde de a deveni pierzătoare pentru întreaga civilizaţiune, dând naştere unor monştri ca socialismul şi forma lui cea mai violentă, comunismul. Şi aice ştiinţa are datorie de a lucra cu energie pentru a mărgini ideea în sfera până unde este adevărată”. (Studii asupra stărei noastre actuale)
Dacă internaţionalismul neoconservator transferă societăţi întregi pe maidanul vag al „pieţei libere”, naţional-conservatorul Xenopol scria în termeni care consunau cu modul în care puneau problema reprezentanţi ai conservatorismului catolic social sau în care o vor pune în secolul nostru nu doar conservatorii autentici şi paleoconservatorii americani, ci şi socialişti organici, anti-globalişti precum Christopher Lasch.
România Convorbirilor literare e o Românie victoriană, o ţară a legii ca expresie montesquieusiană a raporturilor reale existente între lucruri, persoane şi stări sociale. Sistemul de învăţământ are, după Xenopol, tocmai acest rost, de a obişnui elevul cu ideea de rânduială, de lege, de criterii solide, pe baza studiului ştiinţelor. Dar pe lângă ştiinţe, şi disciplinele umaniste au rolul lor de jucat în educaţia copiilor pentru a deveni maturi responsabili. Instabilitatea axiologică şi socială nu poate contribui la consolidarea României, iar Xenopol detectează slăbiciunile culturii române tocmai în falsa dialectică opunându-i pe cei care cunosc superficial Occidentul celor care trăiesc îmbibaţi de prejudecăţi provinciale. Elitele înstrăinate prin educaţia superficială în străinătate, emigraţia sufletească a românilor care locuiesc în ţară, dar sunt populaţi de fantasme occidentalizante, produse în masă în străinătate, lipsa unui solid sistem de valori, a unei ortodoxii publice care să fie capabilă să constituie plasa de siguranţă a evoluţiei – pe sârmă, de multe ori – naţiunii române sunt identificate de Xenopol, dar şi de alţi junimişti, ca fiind rădăcinile minoratului cultural şi subservienţei politice ale României. Modernizarea României se face, conform lui Xenopol, prin contactul cu superficia, cu epiderma Occidentului, cu primul, şi de multe ori singurul, nivel de contact: „A doua deosebire în nefolosul nostru este că Europa avea dinaintea sa numai partea cea bună, spiritul unei civilizaţiuni; noi ne atingem cu corpul unei civilizaţiuni, în care pe lângă elementele bune sunt şi multe rele, toate necesare oricărei dezvăluiri. Răul, care pluteşte la suprafaţă, se lipeşte mai uşor decât binele, care cere muncă şi mulţămeşte mai greu. De aceea avem nenorocirea de a vede pătrunzând la noi întâi viţiile apusului, alungând moravurile mai pure a unei stări mai simple, fără însă ca să între în sufletul nostru şi elementele bune – seriozitatea, iubirea pentru ştiinţă, cultivarea artelor şi a industriei, exercitarea dreptului şi iubirea de independenţă adevărată – care precumpănesc în ţările Apusului relele ce le însoţesc”. (Studii asupra stărei noastre actuale).
Patriotismul care nu e expresia unui gol de gândire era, în cazul junimiştilor, unul conservator, integrator al naţiunii şi pe orizontala unităţii (naţionale), şi pe verticala independenţei naţionale ca liberă afirmare şi cultivare a identităţii româneşti. Demersul cultural junimist este, dintru bun-început, unul matur, clădit pe liniile de forţă ale istoriei naţionale. De aceea, în Convorbiri literare se va discuta şi despre românii din Pind (vezi textele lui Ioan Caragiani şi Apostol Mărgărit din acest volum), Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea (alipită României abia în 1878) sau Ardeal. Pe de altă parte, după cum o dovedesc textele despre paşoptişti (vezi, de exemplu, Costantin Negruzzi, Alexandru Donici; A.D. Xenopol, O corespondenţă literară între I. Eliade şi C. Negruzzi din 1836 şi Bibliografie [Gr. Tocilescu despre Nicolae Bălcescu]; Vasile Alecsandri, A. Russo), junimiştii nu erau nişte anti-paşoptişti radicali, ei îmbrăţişând cauza naţională pentru care au luptat paşoptiştii munteni şi moldoveni, dintre care unii – precum Ion Ghica, Vasile Alecsandri sau C. Negruzzi au colaborat chiar la Convorbiri literare. După cum se vede şi din acest al doilea volum al Corpusului, paginile revistei Convorbiri literare sunt mult mai simpatetice faţă de paşoptism decât ne lasă să credem istoricii literari Zigu Ornea sau Paul Cornea care, folosindu-se de postuma Istorie contemporană a României (1925) a lui Titu Maiorescu, vedeau în junimism o grupare care „sub aparenţa rigorii ştiinţifice” se opunea generaţiei paşoptiste şi spiritului ei revoluţionar (1). De fapt, istoriografia marxistă a dat mişcării paşoptiste o interpretare mult mai de stânga decât a fost în realitate. Pentru ca această interpretare a unui moment crucial – pentru că revoluţionar, rod al luptei de clasă – să fie perpetuată, istoriografii marxişti au modificat coordonatele întregului univers cultural românesc. Astfel, pentru ca distanţa dintre paşoptişti şi junimişti să îngăduie inserarea temei luptei de clasă, paşoptiştii au fost mutaţi mai la stânga eşichierului ideologic, iar junimiştii au fost mutaţi mai la dreapta, înfundaţi în moşiile lor aşa cum le stătea bine unor reprezentanţi ai unei clase sociale în putrefacţie latifundiară.
Modelul cultural junimist a funcţionat atât de bine tocmai pentru că spiritul „evoluţiei” (conservatoare) opuse „revoluţiei” (liberale) însufleţea şi modul în care se raportau junimiştii la paşoptişti (care, la o recitire a lor despovărată de poncifele vulgar-marxiste, apar a fi mult mai naţional-conservatori decât se crede (2)). De fapt, abia cu generaţia interbelică, abia odată cu intelectualii legionaro-trăirişti apare moda despărţirilor de trecut, a rupturilor, modă care a continuat până în ziua de azi cu rezultate dezastruoase pentru consistenţa culturală şi independenţa naţională ale României. Junimiştii concepeau construcţia culturală a României ca pe un proiect pe termen foarte lung care, pentru a putea fi dus până la capăt, cere nu doar talent literar-eseistic, ci perseverenţa pe care ţi-o dă conştiinţa naţională. Iată cum descria procesul A.D. Xenopol, într-un text despre comemorarea lui Ştefan cel Mare. Pentru a duce la bun sfârşit acest proces, ai nevoie de o elită structurantă (nu de o elită destructurantă, ca astăzi), pe care junimiştii s-au străduit cu succes să o reprezinte: „Lucrarea înceată în interiorul poporului, concentrarea elementului bun, luminarea părţii pasive a naţiunei noastre, înţelegerea asupra mijloacelor de propăşire, asupra mijloacelor de îndepărtare a dezbinărilor ce ne sfâşie, a relelor materiale şi morale ce se lăţesc molipsitoare în lăuntrul nostru – iată lucrarea ce este menită a aşeza temeliile pe care timpul va rădica odată viitoarea Românie: lucrare înceată dară nesfărâmată ca acea a polipilor ce rădică insule din sânul oceanului, pe care apoi viaţa îşi aşterne covorul său, iar nu ca acea a furtunilor mării ce nalţă într-o clipă cumpliţii munţi de spumă, ca iarăşi să-i cufunde în latul ocean!”
După un prim volum (I.1) al Corpusului care a cuprins textele canonice, deja clasicizate apărute în Convorbiri literare în perioada 1867-1900, acest al doilea volum (I.2) ne oferă texte ilustrative pentru talentul, patriotismul, seriozitatea şi, nu în ultimul rând, umorul colaboratorilor revistei Convorbiri literare din perioada ei clasică.
Note:
1. Z. Ornea, Junimismul. Contribuţii la studierea curentului (Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1966), 87.
2. „Anul 1848, atât de priincios libertăţii popoarelor, a fost funest pentru litere. Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se discordă, şi telescopul lui Arago prinse ceaţă. Prea puţini din români urmaseră credincioşi cultului Muzelor” (C. Negruzzi, „Alexandru Donici”).