Luiza Barcan: Mircia Dumitrescu – la aniversară

Contemporanul 16 decembrie 2016

0 589 4 minute de citit

Unul dintre cei mai înzestraţi, prolifici şi îndrăgiţi plasticieni contemporani, graficianul şi profesorul Mircia Dumitrescu, membru corespondent al Academiei Române, şi-⁠⁠a aniversat cei 75 de ani de viaţă, aşa cum se cuvine unui mare artist, printr-⁠⁠o expoziţie-⁠⁠eveniment. Gazda acesteia a fost, în perioada 25 octombrie – 30 noiembrie 2016, sala „Theodor Pallady” a Bibliotecii Academiei Române unde publicul iubitor de frumos s-⁠⁠a putut delecta cu lucrări de gravură, acuarelă şi sculptură reunite sub titlul Şi eu am fost în „Grădina cea din Eden”.

Fără îndoială confesiv, acest inspirat generic ne propune o incursiune prin întreaga creaţie a lui Mircia Dumitrescu, dar mărturiseşte, în acelaşi timp, filonul religios al acesteia, exploatat de artist, cel puţin în ultimul deceniu.

Viziunea prin excelenţă modernă a celebrului grafician, ilustrator de carte şi sculptor, se dezvăluie, la deplina sa maturitate artistică, în toată libertatea şi deschiderea ei către universul vizibil, dar şi către dimensiunea subtilă a lumii. Generoasa şi variata expunere de la Biblioteca Academiei Române a putut fi receptată pe două coordonate trasate cu fermitate: ca o lecţie de măiestrie a profesorului care a format generaţii întregi de artişti, dar şi ca o mărturisire a trăirilor proprii, a căutărilor şi a mesajelor din transcendent primite de un artist care-⁠⁠şi identifică existenţa cu o creaţie asiduă, ardentă şi aptă să treacă dincolo de graniţele formelor convenţionale şi ale universului vizibil.

Mircia Dumitrescu este nu doar un plastician plin de har, ci şi un poet al formelor, un împătimit de literatură, de marea literatură, spre care propria-⁠⁠i creaţie a trasat tot timpul punţi solide şi convingătoare în ordine ideatică şi formală.

În peisajul artistic actual, atât de sfâşiat între dorinţa de a conserva buna tradiţie – înţelegând prin aceasta şi meşteşugul – şi de tentaţia irepresibilă către experimentul adesea nejustificat, ataşamentul lui Mircia Dumitrescu pentru materialele tradiţionale, precum lemnul sau hârtia manuală dovedeşte că utilitatea şi expresivitatea acestora este nelimitată şi poate singura în măsură să asigure perenitatea unei opere.

Ca gravor experimentat, artistul a avut în permanenţă o legătură aproape organică cu lemnul, mai ales că xilogravura reprezintă una dintre tehnicile sale favorite, dar, de-⁠⁠a lungul vieţii, el a dorit să exploateze mai mult acest material primordial, astfel încât astăzi sculptura în lemn a lui Mircia Dumitrescu, executată frust, fără inhibiţii şi purtătoare de simboluri, izvorăşte dintr-⁠⁠o trăire interioară sinceră şi impresionează cu adevărat printr-⁠⁠o monumentalitate ce nu ţine neapărat de dimensiuni, cât de mesajul transmis privitorului.

Întocmai ca o posibilă Grădină a Edenului a fost gândită expoziţia sa aniversară, un Paradis dezmărginit şi bogat în forme, imaginat de artist ca un topos metafizic în care se „materializează” toate fiinţele create de Dumnezeu, de la plante şi arbori, la necuvântătoare şi până la creaţia supremă, omul, în chipul cuplului primordial. Acesta, întruchipat în compoziţii tridimensionale, adică în lemn cioplit, este imaginat de Mircia Dumitrescu în cele două ipostaze ale sale: starea paradisiacă de dinainte de păcatul originar şi starea lui de cădere în istorie, adică în timp. Izgoniţi din Eden, Adam şi Eva sunt supuşi trecerii şi cunosc în final moartea. Impregnat de condiţia lui tragică, de după încălcarea poruncii divine, cuplul primordial este, în viziunea artistului, şi unitate şi dualitate. Separaţi şi în acelaşi timp inseparabili, protopărinţii neamului omenesc, aşa cum îi construieşte autorul expoziţiei, reuşesc, după alte forme de reprezentare tradiţională a lor, în icoană sau frescă, să devină la fel de convingători şi să inducă starea de meditaţie asupra condiţiei umane, chiar şi în această formulă modernă, ferită de canoane, pe care o propune Mircia Dumitrescu.

Reprezentările tridimensionale din expoziţie au intrat în dialog cu cele parietale, bidimensionale, respectiv cu acuarelele realizate pe hârtie manuală şi cu xilogravurile. Acuarelele, de dimensiuni generoase, asemenea unor ample respiraţii, alcătuite din tuşe largi, sunt stilizări ale unor peisaje paradisiace ce sugerează chiar spaţiul fără de timp de unde cuplul primordial a fost izgonit în lumea de sub cer. Xilogravurile, compoziţii complexe, unde libertatea de expresie a artistului se manifestă plenar, propun o altă formulă de reprezentare a aceleiaşi idei: o vizită imaginară şi imaginată în „Grădina cea din Eden”. Inedită în alcătuirea expunerii a fost prezentarea pe simeze a plăcilor de gravură, în pandant cu lucrările trecute prin tipar şi devenite, trecând prin primul lor stadiu, cel de relief gravat în placa de lemn, imagine bidimensională. Artistul a expus, adică, şi negativele şi pozitivele, cum se numesc ele în limbajul gravurii. Astfel, un plus de materialitate şi de tactilitate, parcă, a materiei lemnului încrustat a creat un fel de corespondenţă subtilă cu imaginea diafană a gravurilor imprimate.

Poate că, în felul lui, fiecare artist care-⁠⁠I deschide lui Dumnezeu uşa sufletului său, se atinge măcar de uşa raiului, dacă nu chiar, aşa cum se întâmplă cu Mircia Dumitrescu, reuşeşte să pătrundă puţin şi dincolo de ea. Expoziţia aniversară a acestui plurivalent creator de forme, un eveniment cultural în sensul deplin al cuvântului, a fost şi cea mai bună dovadă că un artist complex, ce trăieşte deodată cu formele pe care le întruchipează, nu poate fi cantonat între graniţele unei singure tehnici sau ale unei unice maniere de exprimare a trăirilor şi a preocupărilor sale. Şi nu pot încheia înainte de a mai sublinia încă o dată că expoziţia lui Mircia Dumitrescu a fost, înainte de toate, o lecţie de artă bine făcută, o lecţie de creaţie a unui incontestabil magician şi poet al formelor inspirate din universul vizibil sau plămădite în sufletul său, acolo unde s-⁠⁠a sălăşluit măcar o imagine a paradisului pierdut dar şi o dorinţă profundă de a-⁠⁠l regăsi.