Boris Marian: Gala Galaction – 125 de ani de la naştere
Cineva l-a numit pe Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pişculescu, n. 16 aprilie 1879, Dideşti, Teleorman – d. 8 martie 1961, Bucureşti) „un sionist creştin”. Este justificată această denumire, pentru că Galaction a fost mereu apropiat de evrei, de idealurile lor pentru făurirea unui cămin naţional, un adversar
al xenofobiei. A fost scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română. S-a născut în familia unui ţăran căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit preot şi, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chişinău. În perioada interbelică desfăşoară o susţinută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, şi editează revistele Cronica şi Spicul, care apar în perioada 1915-1918. Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului şi Argeşului (1909-1922), preot (1922) şi misionar al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere şi Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor (din 1954). A desfăşurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, inclusiv în Palestina, articole în principalele ziare şi reviste ale timpului, precum şi un jurnal care a fost restituit şi publicat postum. După 1944, este prezent în viaţa literară sau politică, este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947. În Israel, primăria oraşului Ierusalim a numit o piaţetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuţiei sale la promovarea înţelegerii între creştini şi evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare. Lui Galaction îi datorăm şi o frumoasă traducere a Cântării Cântărilor. Dintre scrierile sale mai însemnate numim: De la noi la Cladova, Bucureşti, 1924, Papucii lui Mahmud, Bucureşti, 1931, a scris despre Eminescu, Vlahuţă, numeroase impresii de călătorie, povestiri cu filon fantastic, portrete literare ş.a. De opera sa au fost preocupaţi în special Teodor Vârgolici, D. Micu, Virgiliu Ene ş.a. Multe scrieri au fost reeditate, inclusiv un Jurnal. Călinescu şi Lovinescu i-au acordat spaţii în Istoriile lor literare. A fost distins cu premii ale Academiei Române (1915), Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1933), Medalia „Meritul Cultural” cl. a II-a (1934), Premiul Naţional Literar (1935), Premiul Naţional pentru proză (1942), Medalia „Meritul Cultural” în grad de comandor (1947). A fost vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1947), membru activ al Academiei Române (1947), apoi membru titular onorific (1955). Au scris postum despre el preot Gh. Cunescu, Camelia Caracaleanu, Gh. Perian, Al. Săndulescu. La Iaşi a fost coleg de catedră cu Nichifor Crainic, căruia i-a combătut ideile naţionalist-extremiste.
Un cabalist epicureic
Geert Kimpen s-a născut în 1965, în Belgia, a urmat cursuri de regie la Amsterdam, s-a stabilit în Olanda, este prolific în mai multe arte, teatru, scenarii, dar pasiunea pentru Cabala a fost o revelaţie care l-a apropiat de literatură. A publicat deja trei romane, tirajele sunt uluitoare, traduceri în 15 limbi, scrie
fluent şi bine documentat. La Humanitas a părut în 2010 romanul Cabalistul, care se citeşte dintr-o răsuflare. Majoritatea cei ce aud de Cabala se feresc să se adâncească într-o lume a simbolurilor greu de descifrat, apanajul unei religii, desigur, recunoscute, monoteismul iudaic, dar de Cabala s-au ocupat nu numai evreii, ea a devenit un bun al învăţaţilor creştini şi musulmani. Cartea propusă de Kimpen este mai mult o naraţiune de gen fiction, însă semnificaţiile Cabalei nu sunt trădate, dimpotrivă. Iubirea şi studiul se împletesc, ceea ce ne aminteşte de o lucrare fundamentală a lui Moshe Idel, cabalist israelian şi nu numai, Eros şi Cabala. La moartea maestrului său, Cordovero, mare învăţat din secolul XVI, tânărul Hayim Vital, un discipol la fel de strălucit ca şi maestrul, devine scribul – secretarul şi interpretul lui Itzhak Luria, o celebritate în istoria iudaismului, care venise din Egipt la Tsefat, locul unde se stabiliseră învăţaţii evrei după distrugerea Celui de Al Doilea Templu în secolul I e.a., aproximativ concomitent cu şcoala de la Iavne. Până în zilele noastre Tsefat este un loc respectat de întregul Israel. Cabala, o tradiţie (Cabala înseamnă tradiţie) născută în primele secole ale Diasporei, din interpretările simbolice al Torei, despărţită de Talmud, este reformulată şi canonizată temporar de Luria, devenind Cabala luriană. Autorul nu se limitează la trimiteri canonice sau teologice, el îşi exersează talentul pe o ţesătură a iubirii dintre Hayim şi fiica lui Lurie, Francesca. Cartea a fost elogiată de presa olandeză, apoi în alte ţări şi în SUA. Maniera este atractivă, credem că ea va incita lectorii să se apropie de tradiţia iudaică, de Cabala, de o istorie extrem de zbuciumată. Documentarea se bazează nu numai pe lecturi intense în biblioteci, dar autorul a străbătut drumurile anticului Canaan, modernul Israel. Pentru cei ce cunosc locurile este o desfătare, pentru cei ce le vor vizita este un ghid. Lăudabile ambiţia şi talentul scriitorului, lipsa oricăror prejudecăţi întunecate, dimpotrivă, respect şi dragoste de viaţă. De aceea am şi ales titulatura de „epicureic”.
