„Esenţială pentru muzică este arta comunicării neintermediate”
Festivalul Internaţional „George Enescu” a marcat cea de‑a 25‑a ediţie a sa, desfăşurată cu succes şi cu performanţa de a fi cel mai mare festival de muzică clasică la nivel internaţional din acest an. Cu 78 de concerte, aproximativ 3500 de artişti români şi străini, 32 de orchestre din 14 ţări, printre care unele dintre cele mai bine cotate din lume, peste 100 de solişti şi dirijori faimoşi la nivel mondial, dintre care 25 care au participat pentru prima oară, festivalul şi‑a desfăşurat întregul program artistic propus publicului, timp de 30 de zile, în Bucureşti şi în alte 12 oraşe din ţară: Cluj, Sibiu, Satu Mare, Timişoara, Bacău, Iaşi, Focşani, Constanţa, Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Ploieşti, Păuleşti‑Prahova.
Festivalul „George Enescu” 2021 a prezentat 53 de lucrări în premieră românească şi trei lucrări în premieră mondială. Printre acestea, se află şi Te Deum‑ul compus de Jose Cura pentru a celebra cea de‑a 25‑a ediţie a Festivalului Enescu. Au fost prezentate în premieră românească patru opere şi mai multe lucrări vocal simfonice de Stravinski, Cura şi Enescu (oratoriul Strigoii). Festivalul l‑a onorat şi pe Igor Stravinsky, la 50 de ani de la moartea sa. În această ediţie au fost interpretate cele mai multe lucrări enesciene din istoria festivalului, 42 la număr, celebrând şi 140 de ani de la naşterea lui George Enescu. Între interpreţii de mare prestigiu care şi‑au inclus în repertoriu opusuri enesciene se înscrie şi marele violonist, dirijor şi compozitor‑aranjor Dmitri Sitkovetsky, pentru care aceste vremuri cu restricţii de tot felul au însemnat adaptare, pentru a continua să dăruiască în numele muzicii.
„Am fost norocos!”
Mihaela Helmis: Domnule Dmitri Sitkovetsky, prin felul în care v‑aţi regăsit ritmul în perioada pandemiei, sunteţi dovada vie că muzica trebuie şi poate să meargă mai departe şi mă gândesc în primul rând la soluţiile virtuale pe care le‑aţi găsit, incluzând Opus Coronavirus şi Preludiile Bukovina.
Dmitri Sitcovetsky: Există o sugestivă expresie englezească: „Necesitatea e mama invenţiei”, iar în perioada în care şi eu, atât de obişnuit să mă aflu în turnee, am fost, ca fiecare, nevoit să rămân acasă, şi realitatea de fiecare zi s‑a schimbat complet. Nimeni nu ştia cât avea să dureze şi iată că, după un an şi jumătate, încă ne afectează. Eu mă număr printre fericiţii care au reînceput să revină pe scene destul de devreme şi am fost de două ori deja, din primăvară, în România. Dar din martie 2020 a trebuit să îmi canalizez energia, concentrarea şi interesul spre unul dintre hobby‑urile mele şi am realizat multe transcripţii muzicale. Aveam computerul acasă şi am progresat mult într‑o direcţie pe care o cam lăsasem pe ultimul loc. Şi când s‑a ivit timpul, am început cu Bukovina Songs pentru pian, lucrarea lui Leonid Desyatnikov, pe care le aveam de mai mulţi ani pe masa de lucru. În plus, am descoperit social media pe care, înainte, fiind mai mult plecat, le ignorasem. Ca fiecare, postam fotografii sau mici texte pentru a rămâne în legătură cu prietenii mei, dar nu am fost niciodată prea activ. Însă în noile circumstanţe, aflându‑ne la distanţă, am găsit util să îmi reactivez reţeaua de prieteni muzicali; şi mă refer mai ales la orchestra de cameră NewEuropean Strings‑NES, răspândiţi de la Moscova la Seattle şi în toată Europa. Am redevenit foarte apropiaţi şi activi muzical, aşa că am învăţat să realizez video‑show‑uri la distanţă, tip interviu. În 8‑9 luni am produs 15‑20 de asemenea video‑producţii şi, cu ajutorul unui specialist IT, le‑am postat online. Cred că a fost un lucru bun, pentru că mulţi dintre muzicieni nu‑şi găseau ritmul în acest an şi jumătate, mai ales dintre cei tineri, aşa cum s‑a întâmplat şi cu fiica mea, care la 30 de ani are o impresionantă carieră în operă. În ce mă priveşte, mai trecusem prin vremuri grele pentru că, plecând din Rusia la 23 de ani, a durat până am reuşit să mă reapuc de cântat, deci eram pregătit psihologic pentru a nu intra în depresie şi a mă reinventa. Eu am fost norocos!
Motivaţia şi atitudinea
Cum vă gândiţi să folosiţi această experienţă? Această formă de comunicare hibrid, multimedia, va rămâne ca o jucărie, un divertisment pentru dvs.? Sau o veţi utiliza în continuare?
E un mijloc util de acum înainte şi l‑am folosit la fel şi în primăvară, înainte de a ajunge fizic la Bucureşti, ca preşedinte al secţiunii de vioară a Concursului Internaţional „George Enescu”. Tot atunci am cântat în recital, pe scena Ateneului Român, sonatele pentru vioară şi pian de Brahms, alături de un scherzo din sonata „Frei aber einsam”. Şi era un bun început pentru revenirea la turnee şi la concertele cu public în săli. Au fost minunate cele 9 zile de competiţie şi de întâlnire cu tinerii instrumentişti aflaţi la Bucureşti, alături de minunaţii organizatori coordonaţi de Mihai Constantinescu. Ei sunt cei care au găsit până la urmă formula pentru ca acest concurs, programat pentru septembrie 2020, să nu fie întrerupt, depăşind toate obstacolele. Folosind înregistrări şi reţelele sociale, tinerii s‑au aflat în concurs şi şi‑au păstrat interesul pentru competiţie. Ei m‑au făcut să mă simt atât de bine primit şi, în acelaşi timp, în siguranţă. Astfel că pentru mine Bucureştiul a devenit punctul din care viaţa de concert şi competiţie revenea la normal. Am fost între timp în SUA, în Spania, la Ljubljana, la Hong Kong şi sigur că, pentru mine, acum, cele mai importante sunt concertele live. Dacă totuşi situaţia pandemică ne va face să amânăm concerte, cum s‑a întâmplat cu unul de mare importanţă programat în Israel, avem abilităţi pentru a ne adapta, dar, încă o dată, esenţială pentru muzică este arta comunicării neintermediate, e prezenţa concomitentă în sală a publicului şi a artiştilor, pe care nu o poate înlocui nimic. Dar ce a fost, totuşi, interesant în timpul pandemiei, deşi producţia video nu e deloc uşoară şi presupune abilităţi deosebite şi multă pregătire, e motivaţia! Şi atitudinea! Cele care îţi menţin starea de spirit la un nivel înalt. Şi există, în continuare, grupul de prieteni pe care îl am aproape pe reţelele de socializare. Toţi te ţin la curent cu noutăţile şi toţi încearcă, de la distanţă, să fie de ajutor, ca o mare familie. Şi poate că asta e lecţia pe care am învăţat‑o în lunile acelea grele: chiar la distanţă fiind, avem căi de a fi împreună. Dar dacă e să aleg între un concert live şi unul inter‑mediat… nici nu încape discuţie! Nu există substitut!
Marele impact pe care îl au personalitatea şi muzica lui Enescu
Reveniţi la Bucureşti acum nu ca dirijor, cum se întâmpla în 2017, ci împreună cu Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, cu Vasili Petrenco la pupitru, cu Capriciul român pentru vioară şi orchestră de George Enescu. În ce fel a fost făcută alegerea sau propunerea aceasta?
Eu sunt printre cei ce apreciază şi admiră marele impact pe care îl au personalitatea şi muzica lui Enescu, un mare compozitor, un violonist fenomenal, un mare profesor şi un mare dirijor al timpului său. Venise la Moscova în anii ’30 şi am cunoscut câţiva dintre cei care îşi aminteau memorabilele sale interpretări. A fost unul dintre cei mai dăruiţi şi talentaţi muzicieni ai secolului al XX‑lea, fără îndoială. Numele său era adesea pomenit de Yehudi Menuhin, pe care l‑am cunoscut, cu care am cântat şi cu care am făcut înregistrări. Era pentru el muzicianul şi profesorul suprem, o personalitate cu totul remarcabilă, iar eu am ajuns în luna mai a acestui an să‑i vizitez casa, să văd expoziţia permanentă, cu toate tablourile pe care le‑a ales Enescu şi să simt într‑un fel stilul său de viaţă. Pentru mine, muzica lui Enescu a fost întotdeauna foarte importantă şi prima dată i‑am interpretat o piesă în anul 2013 sub bagheta lui Cristian Mandeal, într‑un proiect care m‑a impresionat prin profunzimea abordării dirijorale. Acum, pentru a doua oară în Festivalul Internaţional „George Enescu”, am reînceput să mi‑l apropii pe compozitorul Enescu, să‑l simt în degete, în minte, în suflet. Enescu e în repertoriul meu, dar nu‑l cânt cât mi‑aş dori de des pentru că muzica lui presupune un dirijor de mare clasă, iar acum Vasili Petrenko e un asemenea mare dirijor. Am repetat împreună, abia aştept să venim în faţa publicului şi mă bucur mult că de această dată vom fi pe scena Ateneului Român, una dintre sălile mele favorite, care e şi sala lui Enescu, în mai multe sensuri. Spiritul său e acolo, arată minunat, acustica e perfectă şi mă voi simţi acasă. Publicul e excepţional, am mulţi prieteni la Bucureşti, aşa că pentru mine e o minunată reîntoarcere într‑un loc la care ţin foarte mult, un punct de referinţă pentru mine ca interpret.
Vorbind despre stilul de interpretare al vechilor lăutari români, pe care Enescu îl transpune admirabil în muzica lui, cum îl simţiţi?
E foarte interesant! Nu trebuie să fii român pentru a‑i pătrunde specificul şi vibraţia, la fel cum nu trebuie să fii rus pentru a cânta muzica marilor compozitori ruşi. Am un foarte bun prieten, violonistul Remus Azoiţei, care locuieşte, ca şi mine, la Londra şi am vrut să‑i ştiu părerea despre interpretarea pe care i‑am dat‑o lui Enescu. El îi cântă toată creaţia şi e expert în acest domeniu, aşa că m‑a bucurat mult aprecierea sa faţă de stilul meu de a‑l interpreta. Am fost amândoi de acord că, la un anume nivel, poţi înţelege şi aborda orice stil. Ca şi în cazul marilor actori, poţi aborda orice rol, orice partitură. E o chestiune care ţine de studiu, de înţelegerea detaliilor. Marea muzică e internaţională şi, până la urmă, ne aparţine tuturor. Afinitatea mea legată de acea zonă a Bucovinei e de înţeles. Îmi place acea regiune pentru că îmi place muzica ei, iar Capriciul român pentru vioară şi orchestră pe care ni l‑a lăsat Enescu e ceea ce unii ar putea numi muzica lăutarilor, la cel mai înalt nivel. La nivel compoziţional, la nivelul unei fantastice cunoaşteri a viorii, a putut da incredibile culori şi nuanţe neobişnuite, a păstrat astfel valori de patrimoniu, aş putea să spun.
Un spirit înalt din regiunea Bucovinei
Găsim mai multe conexiuni subtile în ceea ce spuneţi. Muzica lui Enescu a avut parte de completări şi transcripţii, dvs. ne vorbiţi despre preludiile Bucovina şi nu uităm Variaţiunile Goldberg şi dansurile lui Bach.
Muzica exprimă emoţii umane. În ce fel, în ce caracter o faci, aduce diferenţa. Dar un spirit înalt precum cel care vine din regiunea Bucovinei, din toată această zonă bogată cultural, înseamnă o impresionantă tradiţie a transmiterii experienţei umane. Multe frământări, multe încercări de intrare într‑o matcă. Pentru a reuşi să le exprimi în muzică trebuie să descoperi şi refaci, păstrând totuşi originalul, un ceva particular, ceva specific, un tipar mental aparte. Mă bucur că avem ocazia să le interpretăm. A le cânta cu o orchestra engleză ce pare atât de departe de acest spaţiu, de România, de Bucovina, pare dificil, dar cred că va merge foarte bine, pentru că orchestra engleză poate adopta cu uşurinţă stiluri diferite, iar faptul că dirijorul rus nu are ocazia să pătrundă prea des în universul enescian nu are importanţă, pentru că el e un mare dirijor dornic să se cufunde în acea lume de sunete. Avem de a face cu un limbaj muzical aparte pe care noi trebuie să‑l vorbim fluent pentru a putea da o interpretare de valoare.
Dintre toate ipostazele muzicale în care v‑aţi afirmat, în care vă simţiţi cel mai bine? Aţi fost la Bucureşti şi ca dirijor, dar şi ca solist, aduceţi muzicienii în atâtea feluri laolaltă?!
De fapt, ele nu se pot separa. Când cânt ca solist eu am o viziune completă asupra întregii partituri, asemenea dirijorului. Uneori mi s‑a spus că aş cânta ca un… dirijor! Studiind dirijatul, m‑am aflat adesea în ipostaza aceasta şi nu e o contradicţie între o poziţie şi cealaltă. Mă simţeam un dirijor împlinit! Dar acum îmi place mai mult să cânt decât înainte. Ştiţi că am un instrument fantastic: o vioară Stradivarius construită în anul 1717 la care îmi place să cânt şi revin la prima dragoste – vioara – la un nivel şi mai înalt. Nu, aceste ipostaze nu pot fi separate, la fel cum includ aici şi compozitorul, graţie atâtor transcripţii pe care le‑am făcut. Sigur că există actori care joacă un rol, alţii care şi regizează şi unii care scriu sau rescriu piese de teatru… Iar mie mi‑e uşor să fiu „dirijat” câtă vreme cunosc partitura întreagă! Sigur că îmi ştiu locul ca solist, dar mă simt foarte bine în ipostaza în care am ajuns să mă aflu, cu toate atributele pe care le‑am câştigat în timp.
9 septembrie 2021. Ateneu
■ Muzician
Mihaela Helmis în dialog cu Dmitri Sitcovetsky
