În an aniversar – Anul Mircia Dumitrescu –, de ce Perspective şi nu pur şi simplu o retrospectivă? Căci, în definitiv, nu numai că ar fi fost previzibilă o expoziţie care priveşte înapoi, la o perioadă de peste jumătate de secol de creaţie, ci şi, într‑o bună măsură, aşteptată şi necesară. La fel ca în cazul unui alt artist român de anvergură internaţională, Corneliu Baba, Mircia Dumitrescu a fost o prezenţă, mai degrabă, modestă în calendarul expoziţional autohton, având prima personală în 1973, urmată de un hiatus de mai bine de 30 de ani, până în 2008, când expune la Sala „Constantin Brâncuşi” gravură, ilustraţie, desen şi sculptură. Între timp, nu mai puţin de 7 expoziţii personale şi multe alte participări la proiecte colective în străinătate duc la o notorietate internaţională a artistului. Poate că aici am putea găsi o parte din răspunsul la întrebarea de mai sus: nu este suficientă o expoziţie de tip retrospectiv, care să prezinte cronologic o evoluţie artistică ajunsă într‑o etapă de unde, în principiu, nu am mai putea să ne aşteptăm la mari surprize, deoarece nu am avut prilejul să ne familiarizăm de la început cu această creaţie.
În ultimii ani prezenţa lui Mircia Dumitrescu în conştiinţa publică românească a început să fie mai solidă, şi nu atât prin apariţia mai frecventă a lucrărilor lui pe simezele şi în spaţiile galeriilor şi ale muzeelor noastre, ci prin adevăratele şocuri pe care lucrările lui le provoacă în spaţiul artei noastre contemporane. Ca o scurtă, dar foarte importantă paranteză, e de consemnat că şi la prima expoziţie personală, cea din 1973 de la Galeria Simeza, lucrările erau atât gravură în lemn, cât şi sculptură. Cu toate acestea, Mircia Dumitrescu este cunoscut în mod unanim ca fiind grafician, în mare parte şi datorită activităţii sale de profesor la Catedra de grafică a Universităţii de Artă din Bucureşti. În expoziţia actuală de la Muzeul de Artă, precum şi în toate celelalte personale din România, vedem în proporţii similare atât desene şi gravuri, cât şi pictură şi sculptură. Şi poate că cea mai puternică prezenţă o are sculptura, nu numai prin beneficiul tridimensionalităţii sale, cât
şi, sau mai ales, prin ineditul ei. Iar de aici, putem încerca să răspundem cu adevărat, în sensul real şi profund, la întrebarea de ce nu o expoziţie retrospectivă, ci una despre perspective: asupra separării sau reunificării limbajelor plastice, asupra succesiunii sau a simultaneităţii spaţiilor şi a timpilor, asupra lumii obiective, materiale, dar efemere şi asupra celei interioare, mereu distilată până la esenţă. Mircia Dumitrescu este o prezenţă demiurgică în propriul univers, în care forma se coagulează cu o precizie impecabilă, în funcţie de voinţa creatorului, în artefacte bi‑ sau tri‑dimensionale, unele aducându‑ne aminte de lumea noastră bine organizată, altele care doar ne indică fragmente din vortexul de gânduri şi stări dintr‑o altă realitate, de multe ori rămasă pentru noi inaccesibilă. Chiar dacă acestea din urmă par închise lecturii şi înţelegerii noastre imediate, ele nu se îndepărtează de sfera umanului, nu devin niciodată construcţii pur abstracte. Deformările de perspectivă pe care le găsim în toate lucrările lui Mircia Dumitrescu, iar aici ne referim la o perspectivă artistică, modelatoare, una care deformează voluntar imaginea, aducând în prim-plan detaliul sau dizolvând forma aproape în totalitate, reducând‑o la minimul necesar de recunoaştere, au toate legătură cu viul, şi mai exact cu omul.
Nici atunci când subiectul pare a fi lumea animală sau vegetală nu avem de a face cu naturi statice sau cu peisaje în sine. Prin decupaj şi prin deformarea de perspectivă prezenţa omului ca observator şi ca re‑creator al lumii nu mai că se face simţită, dar se şi impune. Mircia Dumitrescu nu este un creator comod, unul care să lase privitorului spaţiu larg de lectură şi de libertate: este pretenţios cu acesta, îi solicită atenţie maximă şi bagaj cultural substanţial. În ciuda compoziţiei desăvârşite şi a cromaticii seducătoare, subiectele pe care artistul le abordează nu sunt niciodată imediat asimilabile. Fără contextualizarea culturală, ele rămân fie la nivelul de imagine stranie, de un suprarealism /expresionism nordic, fie la cel de experiment de limbaj, în sine şi pentru sine. Odată depăşită etapa primei impresii, privitorul intră într‑o lume mereu tensionată, la limita sfâşierii formei de către forţe antagonice, în care eventualul reper exterior este debarasat de orice bagaj ce ţine de circumstanţial. Ce rămâne este elementul definitor imuabil, care uneori poate fi un detaliu anatomic, morfologic, iar alteori o simplă atitudine, o stare. Demostraţiile pe care Mircia Dumitrescu le face în legătură cu natura percepţiei noastre, a felului în care funcţionează memoria în reconstrucţia lumii prin amintiri, prin fragmente, se apropie, sau sunt într‑un anume fel, stare poetică. Sculptura şi ansamblurile sculpturale, chiar dacă ne apar desfăşurate într‑o naraţiune spaţială, plastică, nu au nimic de‑a face cu epicul. Ele nu povestesc despre subiecţi, fie ei personaje reale sau ficţionale, ele nu descriu canonic evenimente sau oameni, ci concentrează întreg mesajul în câteva semne aşezate într‑o metaforă. Adam şi Eva, Sfântul Gheorghe şi Balaurul, Moise din Fuga în Egipt, Iacob din Scara orizontală, Iisus şi Apostolii din Cina cea de Taină, Don Quijote, Sancho Panza şi Dulcineea, seria de Autoportrete din Triplu portret existenţial, Eliade, Cioran şi Eugen Ionesco, toţi devin recognoscibili dacă avem cheia de interpretare, dacă înţelegem simbolul generativ. Şi nu devin recognoscibili într‑un fel relativist, relaxat şi drăguţ, ca răspunsul la o ghicitoare, ci într‑un mod ireversibil, dramatic şi definitv.
Ajungem, astfel, şi la o altă miză a Perspectivelor lui Mircia Dumitrescu, aceea care are de‑a face de data asta nu cu cea asupra naturii omului, ci cu aceea asupra timpului său, sau, mai bine zis, a
timpilor săi. Temele alese, de la cele veterotestamentare până la portrete ale contemporanilor, precum şi sursa lor, reală sau ficţională, creează împreună o lume în care axa convenţională a timpului este anihilată. Lucrurile se desfăsoară în simultaneitate, Adam şi Eva îşi consumă pedeapsa alături de personajele păcătoase ale lui Peter Greenaway, Iuda îşi pregăteşte trădarea la Cina cea de taină, Moise fuge din Egipt, Copii răcnesc primordial, Androginul stă în aşteptare, Omul încearcă să‑şi depăsească linia, iar Mieii se învârt visceral şi pentru totdeauna într‑un dans macabru la proţap. Iar toate aceste scene se organizează în jurul unui nucleu afectiv (cum se vede şi în imaginile realizate de subsemnata în cadrul expoziţiei) şi poate nu întâmplător acesta este chiar imaginea mamei, o tapiserie magistral realizată de Anna Orban, singura lucrare a cărei paternitate nu‑i aparţine integral artistului, el realizând doar desenul.
Aşadar, există doar un singur timp în expoziţie, cel de dinafara istoriei, acela al unei perspective profund personale asupra lumii, a unui creator care a reuşit să elimine toate bruiajele inutile ale lumii exterioare, păstrând în lumea lui recreată doar esenţialul. Lui Mircia Dumitrescu nu i se poate organiza o retrospectivă, căci acest lucru ar însemna din start o neînţelegere fundamentală a naturii creaţiei sale. El este şi sculptor, şi pictor, şi grafician, dar cel mai important, este un creator ale cărui Perspective respectă întru totul propriul Decalog:
1 Să nu‑ţi minţi ochii cu ochi
2 Să nu‑ţi furi realul în real
3 Să nu te înşeli pe tine însuţi ca şi cum ai fi altul
4 Să nu vorbeşti în numele nimănuia, căci numele tău al nimănuia este
5 Să‑ţi faci chip cioplit
6 Să‑ţi faci chip din linii
7 Să‑ţi faci chip din trilul ciocârliei
8 După ce le‑ai făcut toate astea, încearcă să le‑mbrăţişezi dacă poţi
9 Îmbrăţişarea chipului cu chip sărut se numeşte
10 Numai chipul se îmbrăţişează cu chipul, căci braţele sunt făcute pentru ararea câmpului.
Amin.
Nichita Stănescu, Decalogul pentru Mircia Dumitrescu
■ Pictor, critic şi istoric de artă
Dalina Bădescu
