Violonistul Alexandru Tomescu declara înainte de a începe turneul: „Cu înfrigurare, în ciuda temperaturilor toride de afară şi cu un entuziasm trepidant, aştept cu maximă nerăbdare plecarea în Turneul Internaţional Stradivarius 2021 – Odă bucuriei. Este un proiect muzical provocator, în care doi muzicieni îşi asumă întreaga încărcătură emoţională şi muzicală a Simfoniei a 9‑a de Beethoven. Transcripţia încredinţează viorii şi pianului vocile celor peste 100 de muzicieni prezenţi, în mod normal, pe scenă la un asemenea program: orchestra simfonică, corul, cei patru solişti, dirijorul… Mesajul pe care ni‑l transmite celebra odă este clar şi dezarmant de simplu: cea mai mare bucurie este să poţi fi prietenul cuiva. După mai bine de un an de distanţare socială, muzica lui Beethoven ne îndeamnă să regăsim latura noastră generoasă, celestă”. „Muzica este cea care aduce bucurie şi îi aduce împreună pe oameni. Sunt extrem de emoţionat şi am un sentiment de bucurie imensă că, împreună cu bunul meu prieten şi partener, Alexandru Tomescu, vom porni în acest an în Turneul Stradivarius. Acest proiect, cu concerte în toată România, este, pentru mine, o călătorie culturală şi muzicală pe care mi‑am dorit‑o de mult timp, pentru că este ţara pe care o iubesc la fel de mult ca pe Spania – ţara mea de origine şi emoţia întâlnirii cu publicul este extrem de puternică. Cred că în aceste momente, nimic nu poate fi mai potrivit ca această propunere muzicală – Simfonia a 9‑a – Odă bucuriei de Ludwig van Beethoven, într‑o transcripţie pentru vioară şi pian după Hans Sitt, pentru că Bucuria şi Prietenia sunt cele mai puternice emoţii ale unui om”, declară pianistul spaniol Josu De Solaun.
Publicul iubitor de muzică clasică a participat la seria de 13 concerte în România, între 25 iulie şi 11 august 2021, susţinute de violonistul Alexandru Tomescu pe Vioara Stradivarius Elder‑Voicu şi pianistul spaniol Josu de Solaun, la Sibiu – în curtea exterioară a Muzeului Brukenthal, care aniversează 3 secole de la naşterea Baronului Samuel von Brukenthal, Reşiţa – în Centrul Civic (piaţeta din faţa Primăriei), Timişoara – Biserica Romano‑Catolică „Elisabetini”, Oradea – Catedrala Greco‑Catolică „Sfântul Nicolae”, Bistriţa – Sinagoga, Cluj – Biserica Romano‑Catolică „Sfânta Treime‑Piarista”, Sebeş – Catedrala Evanghelică‑Reformată, Braşov – Biserica Neagră, Ghimeş‑Făget/ Bacău – Biserica Catolică Mică, Mihăileni/ Botoşani – Căminul Cultural, Târgu‑Jiu – Parcul Coloanei Fără Sfârşit a lui Brâncuşi şi Bucureşti – Catedrala „Sfântul Iosif” şi Sala Radio.
Programul Odă bucuriei (1785) are durata de 75 min. şi este renumită şi pentru grandiosul final coral pe versurile poetului şi istoricului german Friedrich Schiller, fiind una dintre cele mai renumite compoziţii ale lui Ludwig van Beethoven. Mai este renumită şi pentru că această simfonie este imnul Uniunii Europene, având premiera în 1827. Aşa cum spunea şi Sergiu Celibidache: „Beethoven, fiind surd atunci când a scris simfonia, a avut nevoie de o putere mare de spiritualizare pentru a fi sigur de frumuseţea simfoniei lui“.
Turneul Internaţional Stradivarius 2021 este dedicat şi în acest an unei cauze de interes public: se lansează Bursa „Adrian Tomescu” (reputat pianist, tatăl violonistului Alexandru Tomescu), care va fi acordată unui tânăr muzician activ al Fundaţiei Culturale „Remember Enescu” în urma deciziei unui juriu.
În cadrul turneului, împreună cu reţeaua naţională de librării Cărtureşti, a fost lansat discul Odă bucuriei.
Josu de Solaun
„Sunt atâtea uşi de deschis spre Beethoven”
Muzica e legată de pământ, e atavică, ancestrală
Mihaela Helmis: Ce îi datorăm noi, dvs. şi marea muzică lui Beethoven?
Josu De Solaun: Acest compositor este una dintre marile figuri din istoria civolizaţiei umane, din artă. Sigur că aş putea să numesc şi alte personalităţi, dar pot spune că el are cel mai întins spectru de emoţii şi registre muzicale. Găsim în muzica lui sublime arii şi melodii, găsim tandreţe, muzică de dans, muzica ţăranilor şi a orăşenilor, muzica tavernelor, muzica de pahar. Cu alte cuvinte, între sublim şi ridicol, toată gama sentimentelor umane, tratate fără deosebire, se regăseşte în muzica lui Beethoven, care nu rămâne la o singură emoţie pe care să o exploateze printr‑o formulă consacrată aşa cum au făcut mulţi scriitori sau poeţi odată ce şi‑au creat un stil pe care l‑au perfecţionat în timp. Beethoven atinge toate sentimentele omeneşti şi toate tipologiile. Iar aşa ceva e foarte greu de găsit printre creatorii din toate timpurile. Un artist ce adună în creaţiile sale toate influenţele posibile şi, totuşi, e mereu neobişnuit, unic. De pildă, prima parte a celebrei Simfonii a IX‑a e asemenea unei tragedii greceşti. A doua parte e un dans. La mijloc e asemenea unui dans ţărănesc, muzica e legată de pământ, e atavică, ancestrală! A treia mişcare e plină de tandreţe, iubire, dor. A 4‑a parte începe cu un ţipăt expresionist, apoi vine beatitudinea imnică, urmată de secvenţele aproape ironice şi luminoase, în egală măsură, ale marşului turcesc. Cu alte cuvinte, Beethoven e cosmic, în cel mai bun înţeles al cuvântului, în sensul în care în muzica lui se regăsesc multe elemente contradictorii pe care le pune în armonie. Şi cred că asta îl face universal,
măreţ. De aceea îl iubesc foarte mult; îl iubesc mai ales pentru că sunt atâtea căi de acces spre muzica lui. Sunt atâtea uşi de deschis spre Beethoven, niciodată una singură.
Să cântăm o simfonie scrisă de Beethoven
Vă amintiţi sentimentele cu care aţi ascultat prima oară, în copilărie, Simfonia a IX‑a?
Da, îmi amintesc foarte bine: am fost şocat, am fost intrigat, am fost transportat şi complet captat! E una dintre cele mai puternice trăiri, amintiri din copilăria mea de muzician. Aveam 10‑11 ani când Orchestra Filarmonică, sub bagheta lui Zubin Mehta, venise în Spania şi au cântat Simfonia a IX‑a de Beethoven. Câteva zile nu am vorbit şi nici nu am dormit după concert! Eram deja muzician, cânt de la 4 ani, dar acesta a fost un evreniment epocal al vieţii mele.
Şi v‑aţi gâdit cumva că într‑o bună zi veţi putea, prin intermediul degetelor şi al sentimentelor dvs., să dăruiţi cântând jumătate, cel puţin, din toată acea bogăţie muzicală?
Nu! Nici într‑un milion de ani, nu mi‑ar fi trecut prin cap. Pentru că sunt aproape 100 de instrumentişti pe scenă în mod normal atunci când se cântă această simfonie! Cum mi‑aş fi putut imagina aşa ceva!? Anul trecut, când se aniversau 250 de ani de la naşterea sa, toate simfoniile sale erau iniţial programate pe toate scenele de concert, cu toate marile orchestre: Berlin, Viena, New York, Chicago, Clevland… Dar ne amintim că nu s‑au mai putut cânta (mde, pandemia!). Şi m‑am întrebat împreună cu Alex în ce fel am putea dărui oamenilor ceva din creaţia beethoveniană. Ne‑am gândit la sonatele pentru vioară şi pian care l‑ar fi ţinut aşa cum merita în atenţia publicului, dar, recunosc, am avut amândoi o străfulgerare şi ne‑am întrebat cum ar fi să cântăm o simfonie scrisă de Beethoven. Primul gând a fost, apoi, să căutăm un
compozitor care să creeze special pentru noi un aranjament muzical, sau poate să ne asumăm noi acest aranjament. Încă nu aflaserăm că exista acest minunat aranjament făcut de Hans Sitt, acest violonist germano‑ungar, fost prim violonist, mulţi ani, la Gewandhaus din Leipzig, şi profesor al multor mari violonişti de azi. Tot Hans Sitt a scris multe studii şi exerciţii cunoscute de toţi tinerii violonişti, dar, în plus, a scris adaptări şi aranjamente pentru toate sinfoniile lui Beethoven, cu excepţia uneia. Găsindu‑le, ne‑am uitat la transcripţia pentru colosala Simfonie a IX‑a, am încercat împreună cu Alex [Alexandru Tomescu – n.n.] să ne dăm seama cum sună şi nu ne‑a venit să credem: era singurul fel în care o simfonie beethoveniană putea ajunge la public în condiţiile impuse de pandemie. Ne‑am simţit în mod implicit un fel de purtători de stindard şi de mesaj muzical.
Am simţit, dincolo de muzică, acest minunat angajament pe care vi l‑aţi asumat, dar mă întreb: pe cine vedeam în recital la pian? Pe copilul copleşit de admiraţie când asculta marea simfonie, sau pe marele compozitor care încerca să transmită tot ce îi popula lumea interioară, atunci când, rămas fără auz, comunica prin sunete?
În primul rând, să ne gândim că o vioară şi un pian nu pot înlocui în mod normal puterea şi stările celor peste 100 de instrumentişti şi corişti pentru care a scris Beethoven Simfonia a IX‑a. Ceea ce puteam noi să facem era să prindem într‑un fel esenţa şi spiritul acestei muzici. De care avem nevoie cu toţii! Aceasta e ideea. Nu să îi… sugerăm pe toţi (cineva ne reproşa că lipseşte vocea umană!), ci, chiar fără cuvinte, să aducem mesajul muzicii, care e foarte limpede! E un mesaj al acceptării cosmice: în lume există şi fericire, şi suferinţă, sunt şi bucurii, şi pierderi sau nefericire, şi toate convieţuiesc, în fiecare zi.
Să cânt în biserici
Cum aţi simţit publicul, muzica, sunetele, vibraţia celor transnise în spaţii atât de speciale cum au fost cele din acest grandios Turneu Stradivarius 2021?
Îmi place foarte mult să cânt în biserici. Am făcut‑o din copilărie în Spania, apoi în Italia, Germania şi în Statele Unite. Se întâmplă miracole, mai ales datorită unei stări şi asonorităţi aparte din aceste spaţii. E o reverenţă adusă liniştii sau tăcerii pe care o găsim mai greu în sălile de concert. E aici un spaţiu al ceremoniei, al ritualului, iar acestea, amândouă, fac parte din muzică. E un detaliu care îmi place foarte mult. Cu acustica, în biserici şi catedrale, e adesea o problemă, pentru că avem de a face cu reverberaţii, dar în acelaşi
timp îţi dă şansa să explorezi spiritul esenţial al esenţelor unui popor. De pildă, acustica de la Catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti a fost deosebită, foarte frumoasă, aş spune. Dar fiecare loc are propriul sunet, propria energie, cum am sinţit şi la Biserica Neagră din Braşov, unde mi‑a făcut mare plăcere să cânt, dar o anume transparenţă la catedrala bucureşteană rămâne şi ea memorabilă.
Mergi într‑un pas cu Dumnezeu
A fost spaţiul, a fost Beethoven şi a mai fost ceva, în afară de virtuozitatea şi noutatea acestei speciale transcripţii – ce mă ţinea, şi nu cred că doar pe mine! – cu coloana dreaptă, cu fruntea înaltă, cu inima sus!
Beethoven are acea calitate unică de a scrie o muzică foarte… fizică, mirosind a pământ, o muzică ce‑ţi răscoleşte sufletul, te obsedează, se impune, dar şi o muzică plină de beatitudine, o muzică sublimă. Ceea ce îmi place la el e că nu dihotomizează niciodată şi nu le desparte! Suferinţa se revarsă în bucurie, neliniştea în pace şi echilibru… Toate aceste sentimente sunt parte din acelaşi întreg! E o manieră admirabilă de a comunica în armonie. Beethoven nu ne pune să alegem, pentru că trăim atât pe pământ, cât şi în rai. Iar acesta e un mesaj foarte profund, deşi greu de înţeles la început. Pentru că în partea a 4‑a Simfoniei a IX‑a, în a doua jumătate, atunci când ajunge în punctul unei mari seriozităţi, urmează un tremolo şi apoi marşul turcesc, iar totul pare o mare ironie. Dar nu cred că e vorba despre o ironie cinică; compozitorul încearcă să ne spună: să nu avem aura prea strânsă! Să avem mintea deschisă… Şi de aceea cred că oamenii se recunosc şi se simt incluşi în această armonie. Beethoven nu spune că dansul sau vinul, sau tot ce e terestru, omenesc, prea omenesc, ar fi exclus! Toate fac parte din viaţă! Acesta e spiritul, iar eu cred că fraternitatea universală are mai ales de a face cu toate aceste lucruri. Gândiţi‑vă la dansul popular împletit cu tema bine-cunoscută, devenită imn al Europei, e ca o rugăciune! Dar ca să te rogi, trebuie să fii cu un picior ancorat în sat, iar ca să fii acolo, în matca satului, se cuvine să mergi într‑un pas cu Dumnezeu.
Această mare dorinţă a lui Alexandru de a aduce muzica mai aproape de înţelesul fiecăruia dintre cei prezenti, chiar şi fără prea multă cultură muzicală, vorbind atât de cald între părţile simfoniei cum pare în spaţii de acest fel, la aproape 200 de ani de la compunerea Simfoniei a IX‑a?
Am aplaudat această manieră generoasă de a se apropia de public, de a‑l onora, de a‑i oferi o lume cu atât de multe sensuri. O lume sublimă, care îl apropie de Dumnezeu.
■ Pianist, compozitor, poet, profesor
Alexandru Tomescu
„Muzica clasică nu ar fi completă fără marele Ludwig van Beethoven”
Bach vorbea direct cu divinitatea
Mihaela Helmis: Cu gândul la muzică sigur poate că era timpul, este încă timpul să ne întrebăm ce‑i datorăm toţi lui Beethoven, ce‑i datorează marea muzică, fiecare dintre noi şi în cazul acesta particular ce‑i datoraţi personal în acest duet care uite cât de important a făcut să pară totul.
Alexandru Tomescu: În mod cert, muzica clasică nu ar fi completă fără marele Ludwig van Beethoven, este cel care a adus această dimensiune umană în muzică după Johann Sebastian Bach, care vorbea direct cu Divinitatea, Beethoven a adus toate aceste emoţii extrem de dramatice, extrem de puternice, acest spirit eroic care l‑a animat întreaga sa viaţă şi care se repulsează în fiecare pagină a partiturilor sale. Partitura pe care am ales‑o pentru turneu, şi anume Simfonia a IX‑a, este probabil una dintre cele mai importante lucrări muzicale ale umanităţii, nu numai ale lui Beethoven, ale umanităţii, dovadă şi faptul că este grafată pe placa aceea de aur care călătoreşte în spaţiul cosmic, pe sonda Voyager. Este o lucrare la care puteam doar să mă gândesc până foarte recent, sau puteam să o ascult, evident, dar nu să o şi interpretez, pentru că este rezervată, evident, orchestrelor simfonice, corului şi aşa mai departe.
Dar prima senzaţie, prima experienţă cu această uriaşă creaţie simfonică cum e în memorie? Când s‑a întâmplat?
Am ascultat‑o încă de când eram copil. Ţin minte acele concerte simfonice absolut tulburătoare la care am participat, poate chiar aici la Sala Radio. Sigur, nici nu‑mi imaginam la momentul respectiv că într‑o bună zi voi avea curajul să abordez chiar eu, aproape singur, adică doar eu şi Josu de Solaun, colegul meu pianist, să abordăm această lucrare gigantică. Deci revenind la ideea anterioară, este o lucrare în mod normal rezervată ansamblurilor simfonice extinse, tocmai din cauza pandemiei este o pauză în ceea ce priveşte interpretarea live a acestei simfonii, pentru că presupune adunarea pe scenă a peste o sută de muzicieni, lucru care în momentul de faţă nu ştiu dacă e posibil în vreun colţ al lumii. Aşadar, şi Josu spunea că suntem cam singurii care cântăm la ora actuală pe întreaga noastră planetă această Simfonie a IX‑a de Beethoven, live. Un privilegiu rar.
Am cântat în perioada în care am fost prim‑violonist al cvartetului Ad Libitum multe cvartete de Beethoven, din toate perioadele sale componistice, inclusiv din perioada sa târzie, şi densitatea muzicală, substanţa incredibilă, densă care se găseşte aici o pot compara poate doar cu cea a cvartetelor sale târzii. În rest nu suportă comparaţie nici cu sonatele de vioară, nici cu Concertul de vioară, sunt din cu totul alte perioade şi au cu totul alte proporţii. Şi dacă mă întrebaţi de primul contact, primul contact cu transcripţia aceasta a Simfoniei a IX‑a de Beethoven a fost deja de anul trecut, din vara trecută ne gândeam la acest proiect şi, de exemplu, când am descărcat de pe internet partitura generală a Simfoniei am rămas puţin blocat, pentru că ea avea peste 300 de pagini. Şi ca să aveţi o proporţie – sigur că sunt partituri de pian care au foarte multe pagini, dar, la vioară, Concertul de Mendelsson are 12 pagini; un concert ceva mai lung are 15, 17 pagini. În mod cert, toate sonatele şi partiturile de Bach nu au 300 de pagini. Deci la început te copleşeşte şi prin proporţii, şi prin toate aceste mase sonore pe care le ştii, evident le ştii, le ai în urechi şi pe care încerci să le redai acolo. De aceea am şi ales să cântăm în catedrale, acolo unde a fost posibil, pentru că am simţit că această acustică de acolo, această generozitate a spaţiului vine să ajute muzica. Şi rezultatele au fost într‑adevăr spectaculoase.
Totul este extrem de important
Dar acest aranjament colosal pe care l‑aţi găsit şi l‑aţi interpretat cum v‑a părut? Să nu lipsească o notă.
Un aranjament extrem de scrupulos, întotdeauna am verificat anumite nuanţe, anumite articulaţii ale frazei le‑am verificat, acolo unde nu eram sigur sută la sută că e corect am verificat cu partitura generală, adică aceea pe care dirijorul o foloseşte în mod normal la concerte, şi totul era acolo. Am făcut câteva mici ajustări pe ici, pe colo, unde mi s‑a părut că „suna mai bine”, dar simfonia este toată acolo. Nu lipseşte nicio măsură, niciun timp, totul depinde doar de puterea noastră de a‑i da viaţă.
Urmărindu‑vă în timpul acestei probe de foc, de a dărui 50 de instrumente la un loc plus alte 50 din partea pianului – acum sigur, păstrând proporţiile – am avut impresia unui înotător foarte bine antrenat să ia tot aerul cu el, pentru a putea să se desfăşoare apoi în marea aceea, în cazul acesta de sunete. Nu ştiu dacă v‑am mai văzut în felul ăsta în vreo partitură, în vreun concert.
Nu este chiar cel mai lung program de concert pe care l‑am prezentat în public. Atunci când am făcut Integrala „Capriciul” de Paganini, de exemplu, care dura o oră şi 40 de minute; am făcut Integrala sonatelor şi partiturilor pentru vioară solo de Bach, integrala dura două ore şi jumătate aproape, aşa că pot spune că m‑am antrenat. Însă nu e vorba aici doar de latura aceasta fizică a rezistenţei fizice, să ai suficientă…
Nici vorbă, e nevoie de aer, de energie…
…Să ai suficiente stamine ca să poţi să duci la bun sfârşit concertul, cât e vorba despre puterea mentală o dată, deci de a‑ţi menţine mintea concentrată minut de minut, secundă de secundă pe tot ceea ce ai de făcut acolo, pentru că Beethoven nu te lasă să te relaxezi absolut nici o secundă, totul este extrem de important, extrem de intens, cea mai mică slăbire a atenţiei sau cea mai mică distragere a atenţiei poate avea consecinţe foarte neplăcute.
S‑au întâmplat aceste întâlniri. Spaţiile alese în aceste incinte generoase în sine, şi această muzică. Cum aţi simţit acest tur de forţă, să aduceţi de fiecare dată pentru cei mai mulţi dintre cei prezenţi în premieră cu la fel de multă bucurie şi energie această piesă în acest aranjament?
Să ştiţi că cred că foarte multă lume e familiarizată cu Oda bucuriei, este doar imnul Uniunii Europene, şi fetiţa mea de la 5 ani a învăţat să cânte piesa asta la pian. Şi chiar şi în oraşele care nu au filarmonică, cum e, de exemplu, Bistriţa, înţeleg că a fost deja cântată de mai multe ori de orchestre invitate în cadrul unor evenimente speciale – sigur, înainte de pandemie. Eu cred că a meritat tot acest efort de a le aduce oamenilor Simfonia a IX‑a, în primul rând, datorită mesajului pe care‑l are simfonia, acest mesaj de bucurie de a fi prietenul cuiva. Despre asta este vorba, acest mesaj profund de umanist şi extrem de cald. Noi încă ne luptăm cu acest virus microscopic şi după atâta distanţare socială cred că avem nevoie de puţină apropiere, măcar muzicală, dacă nu cea fizică.
Aşa s‑a simţit la Catedrala „Sf. Iosif”, bănuiesc că în toate locurile, şi dacă ar fi să comparaţi ce aţi simţit cântând în Biserica Neagră spre deosebire de sau în continuare aici, la „Sf. Iosif”, cum stau lucrurile?
Fiecare spaţiu are acustica sa proprie, fiecare public are vibraţia lui. E greu acum de făcut comparaţia între ele. Important e ceea ce reuşeşti să faci tu ca artist atunci pe scenă, în momentul respectiv. Publicul mi s‑a părut foarte receptiv, această lucrare totuşi de proporţii gigantice, aproape o oră şi 20 de minute, nu am văzut oameni care să se plictisească, dovadă faptul că totuşi muzica aceasta, oricât ar părea ea de demodată sau de ieşită din tiparele de atenţie din ziua de astăzi, adică nu ştiu ce blogger sau ce star de Instagram şi‑ar permite să se gândească să facă o postare care să ţină o oră şi 20. Beethoven nu lucra la aceste proporţii, şi dovadă şi faptul că mesajul lui este de foarte mare actualitate inclusiv în ziua de astăzi, la 251 de ani de la naşterea sa.
Un tur de forţă
Dar această idee de a lăsa oamenii să aplaude între părţi, şi mai ales de a vorbi între părţi, cred că este o idee de care astăzi, poate tocmai în continuarea ideii anterioare, oamenii au nevoie. Este vorba de un timp de concentrare, dar poate şi de nevoia de a intra şi mai bine în poveste, deşi unii cunosc muzica.
Este o libertate pe care mi‑am asumat‑o, sigur, înţeleg că sunt mulţi melomani care ar prefera ca muzica să nu fie întreruptă de absolut nimic, poate chiar niciun acordaj nu ar fi de dorit, dar mi‑am permis aceste scurte intervenţii tocmai pentru a le da ascultătorilor nişte puncte de reper de‑a lungul celei o oră şi 20 de minute de navigat prin această simfonie uriaşă. Primele trei părţi au fiecare câte 15 minute, iar partea finală este cât o simfonie ea însăşi, deci este un efort de concentrare, un efort susţinut. Cel puţin la primele concerte ne‑a ajutat şi pe noi aceste mici intervenţii, pentru că ne‑au dat ocazia să ne tragem puţin sufletul. Este extrem de solicitant fizic de a cânta această simfonie.
Şi după acest tur de forţă care se încheie la Târgu Jiu, ce urmează în acest sfârşit de vară – început de toamnă?
Voi avea un concert inedit la Muzeul Pietrei de la Sângeru, acolo unde poetul Lucian Avramescu organizează de mai mulţi ani nişte evenimente culturale în mediul rural; apoi, în calitate de concert‑maestru, voi participa la acest turneu al orchestrei „Romanian Chamber Orchestra”, dirijată de dirijorul Cristian Măcelaru, un turneu care va ajunge şi aici, în Bucureşti; apoi mai sunt câteva festivaluri pentru luna septembrie, aşteptăm cu înfrigurare evoluţia pandemiei să vedem în ce măsură vor fi fezabile sau nu; deschiderea stagiunii Orchestrei Radio, alături de pianistul Josu de Solaun, sperăm să putem cânta împreună acest superb dublu concert de Felix Mendelssohn şi, sigur, numeroase alte proiecte, dar care toate stau încă sub semnul incertitudinii, pentru că nimeni nu poate garanta nimic.
Şi Festivalul Internaţional „George Enescu”?
La Festivalul George Enescu nu cântăm în acest an.
Am să închei aici…
■ Violonist
Grupaj de Mihaela Helmis
Josu De Solaun – Alexandru Tomescu
