O sală de teatru umbroasă şi îmbietoare, dar mai ales însufleţită, taman în Josefstadt, cartierul general predilect al inovaţiei artistice din Viena tuturor experimentelor modernităţii europene, de creaţia şi prezenţa dramaturgului român Radu F. Alexandru. Piesa sa într‑un act, la teatrul Pygmalion, în regia animatorului originar din Brăila, Ţino Geirun, vienez de patru decenii, cu Philipp Kaplan în rolul unicului personaj, a fost un impetuos, tulburător succes.
Publicul a aplaudat minute în şir o perfomanţă neobişnuită, în care omul singur îşi recreează în oglindă drama imposibilităţii comunicării altfel decât prin actul artistic.
Aici, în acest loc dăruit de muze sophisticate, în apropiere, a locuit şi a murit Gustav Klimt, la puţină vreme după o ultimă călătorie în România, şi unde, cu nici trei luni în urmă, Klaus Peymann – regizorul iconic de la Burgtheater şi Berliner Ensemble – a pus în scenă Regele Moare de Eugen Ionescu, piesa autorului român Radu F. Alexandru, printr‑un text dramatic impecabil, prin regia lucidă şi fără cusur, încununate de jocul formidabil al unui om‑orchestră metamorf, spectacolul românilor, în limba germană, în prezenţa unui public cosmopolit, instruit şi empatic, ne‑a reamintit că, prin poiecte şi proiecţii culturale, România rămâne mereu în mijlocul Europei. Diplomatul din sală le face protagoniştilor o reverenţă adâncă si sinceră.
■ Scriitor, diplomat, publicist
Ana Maria Sabaila
Pe scena lui Pygmalion Theater, Viena
Tradusă în germană şi pusă în scenă de Ţino Geirun la teatrul Pygmalion din Viena, piesa În oglindă de Radu F. Alexandru a fost primită de spectatori cu prelungi ovaţii. Necunoscând (bine) germana, am recitit‑o în versiunea originală în ajunul spectacolului. Concepută ca un monolog/ dialog cu o persoană invizibilă spectatorului, prilej al unei meditaţii subtile şi graduale despre om şi faţetele sale, obscure şi luminoase, de fasonarea sa sub impactul evenimentelor trăite, trădări şi victorii interioare, chestionări universale, autorul creionează un portret de supravieţuitor, de jupuit pe dinlăuntru, evoluând într‑un cadru elegant, discret, neutru. Doar dinamica textului, a cărui intensitate este în continuă creştere, sparge cadrul acestui univers, în aparenţă senin şi banal, ca o undă de şoc tracasantă.
Spectacolul vienez, departe de acest univers discret, debutează fulgurant, cu o surprinzătoare secvenţă de pantomimă în care actorul, Philipp Kaplan, excelent, pare să definească, să sugereze un fel de cadru şi de etape poveştii ce se va desfăşura. O „uvertură” tip operă ce conţine în premiză elementele vizuale, ca nişte repere a ceea ce va fi „dezvoltat”, amplificat în ceea ce va urma. Pe fond negru, două scaune, câteva accesorii şi un actor omniprezent, cameleonic, histrionic, ocupă întreaga scenă cu postări, mişcări, gesturi, tonalităţi ce umplu spaţiul în mod tumultuos, aparent dezordonat. Stupoare. Imensă stupoare. Este sentimentul ce m‑a cuprins în timpul uverturii‑pantomimă şi s‑a accentuat în următoarele minute.
Oare este vorba de punerea în scenă a textului recitit cu câteva ore în urmă? Întrebarea nu a avut timp să se cristalizeze. Antrenată de jocul actorului, un joc brechtian, expresionist; de uluitoarea paletă a intonaţiilor şi nuanţelor exprimate prin tăceri, strigăte, şoapte, grimase, de metamorfozele sugerate prin modul în care, în permanentă mişcare şi ipostaze scenice multiplicate la infinit, părând a susţine şi transcende fiecare frază, m‑am simţit captivată de ceea ce se întâmplă pe scenă, de devenirea personajului, de sentimentul că…, da, nu este ceea ce mă aşteptam să văd, dar, în acelaşi timp, treptat, s‑a impus certitudinea că această lectură regizorală şi actoricească, repet, surprinzătoare, nu trădează textul autorului, ci, în mod paradoxal, îi este, într‑o cheie neaşteptată, total fidel. Ropote de aplauze, ovaţionări, aclamarea actorului, a regizorului şi apoi a autorului aflat în sală, mi‑au confirmat entuziasmul, aş zice hipnoza indusă de spectacol. Cert, un moment de teatru deosebit.
Piesa lui Radu F. Alexandru publicată în volumul Ultima dorinţă îmi pare a fi cea mai subtilă şi bogată în sensuri, în orice caz cea pe care o prefer şi, probabil, această bogăţie de sensuri a permis unei dramatizări de factură inedită, pentru a nu spune diametral opusă celei sugerate de autor, să nu‑i trădeze conţinutul.
Lectura, traducerea, scenografia şi dramatizarea propuse de regizorul Ţino Geirun, înscrise parcă în tradiţia brechtiană, au dat naştere unui spectacol insolit, de mare calitate. Iar actorul, Philipp Kaplan, e un nume de reţinut. O performanţă din toate punctele de vedere: scenic, fizic, intelectual. O expresivitate ieşită din comun, apăsată până aproape de caricatură, exultantă, ce nu atenuează, dimpotrivă, pune în exergă accentele tragice ale personajului. Şi nu în ultimul rând, aş aminti splendidul afiş, autor al acestuia fiind acelaşi Ţino Geirun, ce figurează poate cel mai bine subtilitatea textului lui Radu F. Alexandru.
■ Artist, publicist
Emil Hurezeanu
