Astăzi omul are posibilitatea să privească din cer spre pământ, aşa cum priveşte pasărea, şi să vadă că într‑un anumit loc, în drumul lui din Ardeal spre Banat, râul Mureş face o cotitură care seamănă cu litera grecească Ω. Omul poate vedea, la fel, că de partea dreaptă a cursului acestui râu, în acel loc, se întinde oraşul Arad.
Despre faptul că dacii au populat aceste locuri, la apus de Carpaţi, ştim încă din scrierile lui Ptolemeu. Probabil că şi în vremurile acelea existau condiţii climatice favorabile: vânturi blânde, veri însorite şi calde, ploi temporare şi abundente. Se pare că toate acestea erau condiţii favorabile ca pe aici să treacă, iar apoi şi să se reţină soldaţii Imperiului Roman, probabil convinşi că Pământul este plat ca o scândură.
Însă, şi în vremurile care au urmat, armatele s‑au ciocnit mereu ca să împărtă această scândură. În cărţile din vechime se poate găsi şi o poveste despre felul în care s‑au ciocnit în acest loc, în îndepărtatul an 1028, armatele voievodului Ahtum şi ale regelui Ştefan I al Ungariei. Pe lângă aceasta, cititorul acestor cărţi vechi poate afla că pe malurile Mureşului, deşi aceasta nu se poate vedea pe harta lui Ebstorf a Universului, cu Hristos în vârful ei, au trecut călare pe cai şi goţii, dar şi hunii. Dar au pătruns pe aici şi gepizii, avarii, bulgarii şi ungurii. Iar toate acestea s‑au întâmplat şi înainte, dar şi după epoca în care a domnit împăratul roman Traian, despre care sârbii spun şi azi că avea urechi de capră.
Ei, bine, dacă omul şi‑ar reţine privirea asupra malului stâng al acelei părţi a cursului râului Mureş, ar putea să vadă în interiorul literei Ω, ca într‑un abdomen, şi o stea în şase colţuri: . Dacă i‑ar fi reuşit intenţia genială, Icar, zburând peste acest loc chiar din Grecia Antică, ar fi crezut că acesta este un semn pământesc. Ar fi crezut că ziua, de pe placa cerească, zeii privesc stelele încrustate pe pământ, pentru a‑şi tălmăci destinele zeieşti. Ar fi strigat, zburând, să‑i arate steaua zeiască lui Dedal. După aceea, acasă ar fi căutat un astronom care ar fi ştiut să‑i spună ce înseamnă din interiorul literei Ω. Însă, indiferent ce ar fi spus – astronomul ar fi greşit.
Steaua aceea nu este niciun semn, şi nici nu a fost niciodată. Acela care l‑a creat, multe secole după ce s‑a auzit de eforturile de a zbura ale lui Icar şi Dedal, nu s‑a gândit să interpreteze zeilor destinul lor.
Când a fost creat acest semn, oamenii priveau din Arad peste râu, şi nu din ceruri, acea minune care se arăta în faţa ochilor lor. Puteau doar să bănuiască ce formă vor primi zidurile care au răsărit repede, din pământ şi din apă, de parcă cineva dorea să închidă oraşul lor într‑o cameră obscură. Au contat pe apărarea pe care le‑o oferea puternicul râu Mureş.
Iar pe apărarea pe care o oferea el, întocmai ca un bărbat, conta şi Înălţimea Sa Imperială şi Regală Maria Terezia a Austriei, fiica împăratului german Carol al VI‑lea, şi soţia împăratului Franz Josef I al Austriei, când a solicitat personal ca pe peninsula de la sud de oraş, şi nu pe ruinele fortificaţiei de odinioară, să se construiască un bastion puternic ca stavilă nu numai pentru o posibilă, ci şi pentru o reală invazie otomană.
De la semnarea Tratatul de Pace de la Karlowitz, încheiat la masa rotundă, când în mâinile turcilor a rămas nu numai Banatul, ci şi partea de răsărit a Sremului până la Mitrovica, au trecut deja mai mult de şase decenii. Părea motivată orice teamă, căci deja au trecut vremurile când Eugen de Savoia a apărat aceste ţinuturi.
Pentru ca această cetate să fie terminată până în anul 1783, după proiectul lui Ferdinand Philipp von Harsch, Monarhia Habsburgică era decisă nu numai să angajeze câteva mii de deţinuţi, ci şi să cheltuie trei milioane de guldeni. Eficienţa în afaceri a Monarhiei s‑a dovedit a fi precisă: în termenul trasat, de douăzeci de ani, cetatea a strălucit din plin, de la poarta sa principală până la toate clădirile din interiorul ei.
Printre aceste clădiri se afla şi biserica cu hramul Sf. Ioan de Capistrano, inchizitor şi camarad de luptă al lui Iancu de Hunedoara, biserică în care în următorii o sută de ani au oficiat servicii religioase călugări franciscani. Ei au trăit destul de mult timp în interiorul cetăţii pentru a putea să mărturisească despre multe garnizoane care aveau aici exerciţii militare. Ar fi putut, dacă doreau, să mărturisească şi despre soldaţii francezi în ultimul deceniu al secolului absolutismului luminat. Dacă erau mai vorbăreţi, astăzi istoriografia ar fi beneficiat de imagini vii cu cei treisprezece generali spânzuraţi ai Armatei Republicane Maghiare; printre ei se afla şi un sârb care – pentru că e sârb – şi‑ar fi găsit consolarea în propria‑i moarte.
Pe lângă aceasta, ar fi fost interesant să aflăm şi faptul că acei preoţi franciscani l‑au văzut pe Franz Josef, când, în anul 1852, a vizitat nu numai cetatea şi oraşul, ci în mod deosebit şi pe ei, călugării franciscani. Probabil că atâtea cuvinte frumoase nu puteau rosti în legătură cu Eftimie Murgu, revoluţionar român care a fost întemniţat aici şi pe care, ca şi tot ce se întâmpla, l‑au văzut în acei o sută de ani petrecuţi în această cetate, ca într‑un roman al lui Fuentes.
Preoţii franciscani, însă, nu puteau să vadă cetatea aşa cum o vedeau păsările care zburau zilnic deasupra ei. Unii dintre ei probabil că se întrebau dacă arată chiar aşa cum este desenată în hărţile geografice, îmbrăţişată de râu. Dacă cineva dintre acei franciscani puteau să zboare deasupra cetăţii cu un aeroplan, lăsând peste ea mai întâi o umbră de cruce, devenea pe deplin conştient de frumuseţea, forma şi rostul ei. Dar, în vremurile când aeroplanele începeau să survoleze cetatea cea frumoasă, ca o stea dumnezeiască, acolo deja nu mai trăiau preoţi franciscani, iar biserica lor era tristă şi pustie.
Traducere din limba sârbă de Vasa Barbu
