Poezie universală contemporană
Ataol Behramoğlu, născut la 13 aprilie, 1942, la Catalca, în Provincia Istanbul, Turcia, este un proeminent poet şi 
traducător de literatură rusă în limba turcă. Proaspăt licenţiat al Departamentului de Limba şi Literatura Rusă al Universităţii din Ankara (1970), Ataol Behramoğlu publică al doilea volum de versuri, Într-o zi cu siguranţă, care a cunoscut de atunci multe ediţii, bucurându-se de un mare succes. Poemele vădesc o îmbinare a poeticii lui Nazim Hikmet cu elemente de simbolism şi suprarealism. Ca urmare a loviturii de stat de la 12 septembrie, 1980, poetul e îndepărtat din funcţia sa de la Teatrul Municipal din Istanbul. O antologie de poeme intitulată Nici ploaie… nici poeme, publicată în 1981, e topită. E arestat împreună cu alţi membri ai Asociaţiei pentru Pace din Turcia. A cunoscut condiţii de detenţie atroce la Închisoarea Militară din Maltepe până în noiembrie 1982, când a fost eliberat condiţionat. Premiul Lotus pentru literatură decernat de Uniunea Scriitorilor Afro-Asiatici atrage atenţia asupra sa. E condamnat în contumacie la opt ani de muncă silnică şi treizeci şi două de luni de arest la domiciliu. Forţat să părăsească ţara, se refugiază în Franţa, unde lucrează la Centrul de Poezie Comparată de pe lângă Universitatea Sorbona. Achitat de toate sentinţele, revine în Turcia în 1989 ca Preşedinte al Sindicatului Scriitorilor din Turcia. Poemele sale sunt traduse în câteva limbi şi publicate la edituri străine. În 2003 i s-a decernat Marele Premiu pentru Poezie al P.E.N. Club turc.
Poezia: prietenul de nedespărţit al umanităţii
Când eram copil de vreo cinci-şase ani, jocul cu cuvintele era plăcerea mea.
La vremea aceea, nu sensul mă preocupa, ci armonia dintre cuvinte.
Şi tot atunci a intrat muzica în viaţa mea.
Îmi plăcea să cânt.
Dar nu cântece pentru copii;
Erau cântece pentru adulţi, de dragoste şi dor.
Tot atunci să fi fost vremea când am început eu să simt
Legătura dintre sunete şi sens.
Tovărăşie mi-au ţinut în acei ani frumuseţea şi magia naturii ca şi
singurătatea.
Nu-mi era străin nici sentimentul iubirii.
Un alt sentiment profund de care-mi amintesc din acei ani sunt mânia
şi durerea.
Astăzi, în această clipă, chiar şi după o jumătate de veac, sunt credincios acelui copil.
Pe urmele oricărui mod de viaţă un altul păşeşte.
Poezia însăşi se schimbă sub timp.
Cred însă că adevărata poezie, ca şi copilăria, e unică şi eternă.
Cât timp umanitatea nu se va prăbuşi sub vitalele-i valori vidate, ea va
continua
să simtă lipsa unui trecut pierdut şi-a unui încă vag, dar vrednic viitor. Şi nevoia de justiţie va încălzi viul din suflet.
Cât timp trăiesc acestea în omenire, va dăinui şi poezia ca însoţitor nedespărţit în drama ei eternă.
Primăvara
Mi-am ridicat privirea spre nori,
Murmurând ca-n rugăciune
Spălându-mă cu păsări şi iarbă,
Cu vântul şi timpul de primăvară.
Soarele îmi încălzeşte pleoapa
Ah! Nestatornic al primăverii soare
E el real sau doar închipuire
Parcă aş fi, parcă n-aş fi îmi pare.
Dintr-o cafenea din oraşul de pe ţărm
Văd în valuri rostogolindu-se spice de grâu
Aici, singur cu mine însumi,
Mă închid în coconul vieţii depline.
N-am sărutat vreodată o pasăre pe limbă
Într-o zi poate o voi face, ca într-o zi
Să mă fac volbură de vânt
Şi peste spicele de grâu zburând
Să se topească inima-mi în ziua de vară
Şi-n cântec de pasăre să mă nasc iară.
Întrând dimineaţa într-un oraş cunoscut
Întrând dimineaţă într-un oraş cunoscut,
Gândeşti la lucruri calde şi prietenoase, 
Un pat cunoscut ce te aşteaptă
Faţa unui copil zâmbind amintirii lui.
Oraşe prietenoase, iubite, oraşe materne
Câte necazuri şi bucurii trăii în fiecare
Cu sălbatica bucurie a tânărului pe străzi colindând
Şi amărăciunea ce sfâşie mintea în alte zile încercând.
Ca un film cu o mulţimne de cadre
Viaţa mea se deapănă din amintiri
Ce-a fost cândva simt cum renaşte
Fiind aidoma iar şi iar.
Întrând dimineaţă într-un oraş cunoscut,
Un ins gândeşte la lucruri triste cu melancolie
Simţind că nu doar oraşul ci el însuşi cel
Ce-aici a fost cândva e mult schimbat…
Copiii nu au naţiuni
Copiii nu au naţiuni
Aşa simţit-am prima oară departe de patrie
Copiii nu au naţiuni
Îşi ţin capul cu toţii la fel
Privesc cu-aceeaşi curiozitate în ochi
Când plâng, sunetul vocii le e identic
Copiii sunt umanitatea în floare
Dintre roze, cele mai pure, boboci mai mult de trandafir
Unii sunt frumoase aşchii de lumină
Alţii crepusculari –ca strugurii negri
Taţilor, nu le-ngăduiţi să vă lunece din gând,
Mamelor, protejaţi-i pe copii
Amuţiţi-i, nu-i lăsaţi să vorbească
Pe cei ce-ar vorbi de război şi năpastă
Să-i lăsăm să crească în iubire
Fie să-nmugurească şi să crească precum nişte mlădiţe
Nu sunt ai voştri, nici ai mei, nici ai nimănui
Ei aparţin întregii lumi
Ei sunt mărul din ochiul întregii omeniri.
Prima oară simţit-am astfel departe de patrie
Copiii nu au naţiuni
Ei sunt ciorchinii înfloriţi ai speciei umane
Iar viitorul ne e fragilă speranţă.
