Ernesto Sábato şi Augustin Buzura se profilează în oglinzile paralele ale ficţiunii existenţialiste, inspirată de regimuri totalitariste unor spirite etice şi problematice şi inserată uneori în rame sapienţiale biblice…
În anii ‘30 ai secolului trecut, Mircea Eliade se considera norocos, deoarece generaţia sa nu se mai raporta doar la cultura naţională. Revista Criterion, unde publicau colegii de generaţie, trădează influenţa, nu numai prin titlu, ci şi prin program, a revistei omonime publicate la Londra de T.S. Eliot – un autor favorit al anglistului Petru Comarnescu. Exegeza operei lui Eliade – care a cunoscut o adevărată explozie în Vest în perioada ce s‑a scurs de la dispariţia sa, diferă însă enorm de studiile dedicate lui în ţară, care nu fac referire la contextul internaţional al mişcării de idei, căreia se revendica Eliade – cultul modernist al elitelor, mişcările teosofice şi spiritualiste, jurnalismul pacifist şi mesianic al lui Mahatma Gandhi etc. – aplicând cel mai adesea o schemă reductivă la factorul politic autohton, de care Eliade s‑a detaşat explicit în repetate rânduri.
Este o nepotrivire de care nu se putea face vinovată o eseistă formată iniţial în spaţiul literaturii universale, aşa cum este Angela Martin, aflată la cel de‑al doilea volum de eseuri critice, dedicate prozatorului Augustin Buzura (Conştiinţă şi cuvânt. Eseuri despre romanele lui Augustin Buzura, Editura Şcoala Ardeleană, 2019). Demersul său, care aparţine criticii etice şi postmodernismului umanist, reprezentat, printre alţii, de Emmanuel Levinas, Kenneth Womack, John Gardener, sau, la noi, de Nicolae Balotă, este în acelaşi timp un demers comparatist. Ernesto Sábato şi Augustin Buzura se profilează în oglinzile paralele ale ficţiunii existenţialiste, inspirată de regimuri totalitariste unor spirite etice şi problematice şi inserată uneori în rame sapienţiale biblice.
Metoda comparatistă a Angelei Martin nu rămâne în cadrul vag al tematizărilor, ci se adresează modului de articulare a discursului, a imaginarului, a modului de simbolizare prin care sunt generate sensuri şi valori. O evaluare implicită a operelor celor doi critici ai despotismului politic este subsumarea lor unei metafore totalizatoare. Parabola orbilor (Matei 15: 14), care a inspirat şi tabloul omonim al lui Bruegel, devine metafora orbirii spirituale a indivizilor sub presiunea deformatoare a represiunii ideologice şi a regimului carceral extins la întreaga societate. Argumentând că Buzura este unul dintre cei mai mari creatori de frescă socială din perioada postbelică, Angela Martin adoptă un stil speculativ, substituind unui gen academic mort – monografia – convenţiile generice ale eseului pentru a construi treptat un portret al omului şi autorului care a reuşit să construiască „o viziune, o credinţă, o morală, o pedagogie a libertăţii de gândire şi de exprimare”.
Studiul îndelungat al operei lui Buzura, pe care a editat‑o în întregime, convorbirile care au ridicat interviul la nivelul de teoretizare literară ce‑l recomandă bibliografiei universitare (Eugen Simion) i‑au îngăduit Angelei Martin să identifice zonele de profunzime ale prozei lui Buzura, cum ar fi intuiţiile legate de etiologia fricii, dezintegrarea personalităţii sau închisorile din România, modelate pe sistemul carceral bolşevic, al căror scop era tocmai ceea ce defineşte evanghelistul Matei ca rău absolut: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul”. (Matei, 10;28) Ca şi la Orwell, scopul era tocmai distrugerea sufletului prin tortura trupului. Ca şi alţi confraţi psihiatri – Vasile Voiculescu, Alexandru Olaru – Buzura a înţeles că nici o experienţă empirică nu‑i poate sluji mai mult în studiul anomaliilor comportamentale decât caracterologia shakespeariană, căreia i‑a dedicat lucrarea de licenţă, forţa intuitivă a geniului britanic în privinţa naturii umane contribuind mai mult la construcţia memorabilelor sale personaje decât, cum s‑a afirmat, realismul său psihologic. Dorind să vindece societatea, a creat antidotul care era întărirea sufletului ce se dorea distrus prin tablourile vivante ale umanităţii, demnităţii, nevoii de adevăr, curajului şi, mai ales, biruinţa asupra fricii care anihilează simţului critic şi imperativele etice. Dacă Levinas vorbeşte de ireductibilitatea feţei celuilalt – acea transformare a omului în obiect disponibil ce a inspirat ghetoizarea şi holocaustul –, Buzura insistă asupra suprimării a ceea ce Regele Lear nuumeşte „Marele Chip al Autorităţii”, generator de frică iraţională şi paralizantă. Opera lui Buzura poate, într‑adevăr, să fie considerată o monografie a fricii. Citind comparativ pe Sábato şi Buzura, autoarea propune un model generaţional al construcţiei romaneşti în care afectul este cel care determină tipul de conflicte şi personaje. Nu mai e vorba de influenţe directe sau conştiente, fenomenele de sincronicitate apărând astfel explicate prin participarea la o istorie comună: „Reprezentări ale unuia şi aceluiaşi odios sentiment, deşi inspirat de regimuri politice diferite, provoacă, aproape de la sine, aceleaşi conflicte şi drame omeneşti, configurează sau desfigurează, mai mult sau mai puţin, aceleaşi caractere umane, produc aceleaşi crize şi reacţii, aceleaşi fantasme în universul ficţional”. Degradarea fiinţei umane la nivelul uneltei docile a sistemului, depersonalizarea inspiră, de exemplu, la ambii autori imaginarul coşmaresc al invaziei subumanului. Ca şi Fernando Vidal Olmos al lui Sábato, Mihai Bogdan din Absenţii îşi simte interioritatea invadată de „un picior grosolan, o labă de monstru”.
Originală această lectură a Angelei Martin, în care structurile narative dobândesc un caracter funcţional. Procedee atribuite postmodernismului („rupturile narative, ambiguitatea şi discontinuitatea discursului, fracturarea realului, implantarea elementelor de fantastic şi oniric, colajul, naraţia cinematografică, dilatarea sau comprimarea spaţiului şi a timpului, accelerarea sau frânarea ritmurilor prozei, transgresarea genurilor literare, amestecul stilurilor, al limbajelor şi chiar al graiurilor”) slujesc la fel de bine metaliteratura şi autoreferenţialitatea, ca şi proza psiho‑sociologică a lui Buzura, ancorată în multiple medii sociale („la oraş sau la ţară, în natură, în camere închiriate, în spitale de provincie, pe front, în liniştea amfiteatrelor, pe malurile Dunării, la Miliţie, în păduri, în săli de anchetă, în mine, în fabrici sau în închisori, în cârciumi sordide, în saloane luxoase la sindrofii”). Revenind la Eliade, acesta profetiza sumbru venirea satanelor bolşevice cu riscul ca românii să nu mai ştie cât de satanici vor fi devenit ei înşişi când aceştia vor pleca. Buzura i‑a numit nebuni şi bestii şi i‑a încredinţat neantului într‑una din cele mai bune cărţi ale sale. Ca şi Eliade, a perceput lichelismul politicianului lipsit de convingeri, care se înregimentează sub un drapel la modă, ascultă ordine şi indicaţii, sporeşte moartea psihică a corpului social şi contribuie la prostia generalizată. Angela Martin face un rechizitoriu al perioadei postrevoluţionare când disidentul autentic Augustin Buzura s‑a văzut marginalizat de impostura pretins anti‑comunistă şi de literaţi mediocri – o soartă, de altfel, împărtăşită cu Nicolae Breban şi alte câteva cariatide ale literaturii postbelice.
Angela Martin procedează ca un cartograf preocupat de coordonatele obiectului ce urmează să fie definit mai mult decât de parametrii lui intrinseci. Poziţionarea în tabelul periodic al literaturii universale e gestul fundamental al criticului. Buzura este astfel definit de proximitatea lui Dostoievski prin studiul obsesiilor şi al psihismului abisal, al lui Sartre şi Camus, prin problematica existenţialistă, a lui Bradbury sau David Lodge, prin apartenenţa generică (romanul etic), a lui Soljeniţin sau Alexander Zinoviev prin critica totalitarismului de orice fel şi prin destinul personal de victimă a sistemului politic represiv. Această abordare complexă este privilegiul criticului venit din domeniul generos al literaturii universale, dar edificatoare ar fi fost poate – sau ar fi într‑un viitor volum – şi poziţionarea lui Buzura în canonul postbelic al Gulagului psihologic, social, politic sau simbolic: D.R. Popescu, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu.
Graţie, eleganţă, bun conducător de cultură: asociate Angelei Martin, aceste mărci identitare apar constant în una din cele mai omogene istorii ale receptării unui scriitor contemporan. Însoţindu‑l pe Augustin Buzura ca exeget şi conviv al unui banchet de idei generate de eşecul intelectual şi etic al societăţii româneşti postbelice, ancorată într‑un politicianism conjuncturist şi derizoriu, Angela Martin a construit treptat un model alternativ al intelectualului erudit şi al degustătorului de discurs literar ce poate fi înţeles doar de către criticul „anatomist”, care îi studiază geneza, alcătuirea, înrudirile, dimensiunea socială, istorică sau etică, dar care, în acelaşi timp, e fascinat de obiectul reflecţiei sale, lăsându‑se în voia unor molipsitoare exerciţii de admiraţie.
Maria‑Ana Tupan
