Cu doi ani în urmă, prozatorul Ioan Suciu îşi expedia naratorul său convenţional – o mască retorică mai curând decât un personaj cu adâncime – într‑o călătorie către lumi răsturnate şi polarizate asemenea celor traversate de Gulliver. De data aceasta, nu una a piticilor şi alta a uriaşilor, ci una a copiilor (Minorul, Editura AIU, 2021), iar cealaltă, a bătrânilor (Bătrânii. Domeniul Stanislas, Editura Ideea Europeană, 2023). Fabula filosofică a lui Jonathan Swift punea în discuţie o ipoteză, care era o certitudine pentru contemporanii autorului din epoca raţionalismului şi iluminismului: este omul o fiinţă raţională? Răspunsul, pe care mulţi îl ratează citind înşelătorul episod final al Cailor înţelepţi, este acela că fiinţa dominată de raţiune în detrimentul afectelor şi nevoilor fireşti este un animal. Analogiile sunt prea multe ca să nu le bănuim intenţionate. Caii lui Swift sunt înlocuiţi de Suciu, în finalul romanului Bătrânii, de un hibrid generic: umano‑animalic‑robotic (oameni care se transformă în măgăruşi, serviţi de roboţi proiectaţi după modele zoomorfe şi al căror discurs elevat, aparent de bun‑simţ, este o negare a evoluţiei istorice). Dacă Swfit era preocupat de raţiune, Suciu face un expriment de filosofie politică, falşii măgăruşi înţelepţi propăvăduind un Seneca pe dos (Acenes), adică un cult al puterii concentrate în mâinile unui despot – dictatura unipersonală – în locul democraţiei. În locul stoicismului care propăvăduieşte refugiul în lumea valorilor – artă şi înţelepciunie – din calea arbitrariului puterii, oamenii‑măgari regretă autarhismul Vechiului Regim, condamnând Revoluţia Franceză care i‑a pus capăt.
Din punctul de vedere al genului, aceste două romane ale lui Ioan Suciu se situează la intersecţia distopiei cu realismul magic. Un scepticism melancolic însoţeşte concluzia eşecului predictibil al oricărei politici, care se rezumă în esenţă la un exerciţiu al puterii, declarată de John Stuart Mill aprioric ilegitimă, aşa cum nici Swift nu credea în raţionalitate – panaceul epocii sale. În ultimă instanţă, se recunoaşte tragismul ireductibil al condiţiei umane.
Ca şi în realismul magic, există o suprapunere între planul supranatural şi cel istoric, galeria de figuri istorice incluzând politicieni, actori, militari de rang înalt. Dubleturile figurative sunt caracterizări metafabulatorii. Numele unor curtezane celebre sunt atribuite unor găini, nume precum Mussolini, Soliman, Brejnev, Honecker sunt purtate de nişte porci, un actor american macho este evocat de figura unui saltimbanc al politicii, Stanislas, cel care îşi schimbă măştile, identitatea, jucând roluri tranzitorii, dispărând fără urmă după ce a aranjat decorurile istoriei şi scenografia dezastrelor politice. Naratorul este ademenit de Stanislas (probabil, anagrama lui Stalin + SS) într‑o peşteră, unde acestuia i se pare că simte suflul greoi al unei fiare, al unui Minotaur – emblemă a violenţei bestiale, a haosului. Această experienţă seamănă episodului descensus ad inferos (coborâre la cei de jos, în iad) din epopei, care construiesc figura eroului (respectiv antieroului, în versiune eroicomică) unei epoci, sau căderii lui Alice în lumea subterană, darwiniană, a creaturilor subumane. Ecourile din realitate par să se rânduiască progresiv, de la epoca postbelică stalinistă, a lipsurilor de tot felul, a cantinelor muncitoreşti, a cravatelor de pionier, a insignelor şi a altor simboluri militariste, a lozincilor („Noi suntem mândria ţării”), a acţiunilor absurde cu rol punitiv (construirea Canalului cu deţinuţi). Exagerarea caricaturală include aici desţelenirea pământului şi distrugerea brazdelor, săparea unui tunel şi astuparea lui mai înainte de a servi vreunui scop util. Obiecte emblematice ale perioadei staliniste şi probabil obscure pentru noile generaţii, cum sunt godinul, generatorul de curent, locomotiva cu abur, completează panoplia pauperităţii socialiste, aşa cum fusese ea anticipată de socialismul INGSOC din distopia O mie nouă sute optzeci şi patru de Orwell. Colectivizarea forţată e sugerată de fermele cu regim de canton penitenciar ale lui Stanislas, care, în timp, ajunge să le abandoneze pentru un Institut de cercetări cu săli de conferinţe (suntem deja în epoca Emil Constantinescu, a pătrunderii masive a spiritului occidental). Diversificarea doctrinelor, resurgenţa monarhismului al cărui caracter anacronic este subliniat de moda şi tehnica retro aduse în prezent din interbelic susţin o încercare naivă de revivificare a ceea ce Blaga numea „putrefactele altor vremi”. Pe alocuri, cele două romane amintesc de Ferma animalelor de Orwell. În Minorul, copiii care aduc bătrânii la ascultare preluând puterea în stat sunt o figură de discurs ce caracteriza o societate infantilă, îndepărtată de la rosturile ei fireşti prin ridicole mişcări de stradă şi lozinci, dar şi minoră în sensul lipsei de valoare. Omul politic al acestei societăţi, numit în funcţie pe alte criterii decât meritul, este în sens literal zoon politikon.
Funcţionarii publici de aici şi‑au ocupat poziţiile în urma unor concursuri de trotinete, alergări în sac şi mânat broasca. Ei poartă uniformă de camuflaj, dar cu pantaloni scurţi bufanţi. Odată fixată convenţia, invenţia narativă îşi are logica ei. Discrepanţa hilară dintre comportament şi funcţie (Preşedinte al Comitetului de Administraţie, General etc.), dintre exercitarea puterii asupra unor civili adulţi şi infantilism (consum de acadele şi joc cu jucării de pluş) nu sunt accidentale invenţii de lumi posibile. Un plan aluziv etichetează această societate ca antiraţionalistă, deviza lui Kant, Sapere audi (Îndrăzneşte să cunoşti), fiind rescrisă la modul: „Ce nu ştii nu există”.
Bătrânii sunt şi ei emblema secătuirii spirituale a societăţii. Nu ceea ce se atribuie în mod tradiţional vârstei înaintate – slăbiciunea fizică – îi caracterizează, deoarece personajele de 70 sau 80 de ani ale lui Ioan Suciu sunt pline de vitalitate, câştigând competiţii de atletism la concurenţă cu tinerii. Îmbătrânirea lor se petrece în gândire şi atrofiere morală, coborâre la nivele incredibile de violenţă şi vulgaritate.
Proza lui Ioan Suciu este structurată în episoade fără continuitate crono-diegetică, o înşiruire de scene coşmareşti, dar care aparţin aceluiaşi creier rătăcit în labirintul său oniric. Prozatorul are talentul creării unei atmosfere caracteristice zonei liminalului: scorburile subterane, trecerile bruşte de la vis la trezie, coridoare ce duc dintr‑o lume în alta, din aluzivitate istorică în irupţii ale supranaturalului. Acum suntem într‑un loc frecventat de mulţi bucureşteni – Pizzeria Luca de la Unirii, cu binecunoscuta prezenţă a cerşetorilor – acum lunecăm într‑un spţiu horror: un câine spectral, precum cel din Baskerville, răzbună cerşetorul bătut cu bestialitate de clienţii chioşcului şi o putem vedea şi pe victimă resuscitată, privind liniştită de pe o bancă din parcul apropiat. Un înger al justiţiei pare să insufle şi un bivol năpustit asupra unor motociclişti care striviseră un bătrân neajutorat de zid – mereu aceeaşi recunoştere sumbră că lumea nu posedă dreptate, ci aceasta ţine doar de un compensatoriu imaginar supranatural.
Precaritatea rânduirii sociale în locul bunei guvernări este sugerată abil de haosul ce invadează uneori chiar sediul poliţiei al cărei grefier este o crescătoare de vaci, semianalfabetă, populaţia ierarhizată în clase făcând loc unui amestec populist. Dimpotrivă, epoca postrevoluţionară cunoaşte încercările de revenire în actualitate ale unor foşti boieri, precum doctorul Bălăcică‑Stolnici din centrul vechi, al cărui efeminat comportament trădează patetica amintire a farmecului unei clase sociale a cărei dispariţie au deplâns‑o şi Rebreanu, Mateiu Caragiale, Călinescu şi, mai ales, Eliade în Domnişoara Cristina. Familiarismul soios al regimului comunist, care înghesuie laolaltă un sculptor, un antrenor de canotaj şi un strungar, modelează caractere. Prima parte a epocii postbelice cunoaşte o modelare după modelul sovietic, Katiuşa – un cântec militar rusesc – şi cazaciocul sculptând trupul uman în mişcări aproape automate, cu neverosimile coreografii de circ. Dezumanizarea, depersonalizarea individului sunt caricatural redate prin acrobaţii şi accidente care conduc la dezmembrări de trupuri ce se refac precum personajele din desenele animate, unde acţiunile nu au consecinţe, ci se consumă în gol. Suprema ironie este aceea de a situa centrul moral în rândurile cerşetorilor, care, prin traiul lor anistoric şi marginalizare, scapă colimatorului puterii. Ei par să‑şi păstreze ceva din demnitatea umană în „căutătura îndrăzneaţă şi nesupusă”.
Ironist, distopic, inventiv şi dezinvolt în cheia realismului magic, romanele lui Ioan Suciu se alătură unora dintre cele mai reuşite ale momentului semnate de Octavian Soviany şi Alexandru Ecovoiu.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
